Apr 30, 2014

Posted by in CRITICA

Adrian TUDURACHI – Literatura mondială și partea noastră de umanitate

Există un text din 1952, Filologia literaturii mondiale, în care Auerbach vorbeşte despre felul în care am putea obţine o imagine asupra întregii literaturi, în sensul ei cel mai larg, multimilenar, profitînd de prezenţa naţionalităţilor, înainte ca epoca lor să se stingă. În acel moment de după război, cu un an înainte de moartea lui Stalin, autorul Mimesisului ştie deja că „istoria” e pe punctul de a se sfîrşi, că dispariţia naţiunilor e inevitabilă. Fusese un apropiat al lui Walter Benjamin, şi împărtăşea viziunea pesimistă a celui care scrisese Despre conceptul istoriei. Pledoaria lui pentru literatura mondială stă de aceea sub un imperativ al urgenţei: să o facem acum, puţin înainte de catastrofă. Auerbach realizează că sîntem la un pas de a rata o „fereastră”, că o cale de acces la literatură se va închide. Nu pentru că disciplina sau specialiştii ei erau ameninţate, nu pentru că – aşa cum ne temem astăzi – literatura ar deveni nesemnificativă în societate, ci pentru că odată cu prăbuşirea naţiunilor riscăm să uităm perspectiva istorică. O anume conştiinţă a umanităţii sub specie istorică, posibilă în ultimii cinci sute de ani, urmează să se piardă – definitiv. Şi această anticipare îl face pe Auerbach să se grăbească: să vorbim despre literatura mondială repede, cît timp literaturile naţionale mai sînt încă în viaţă…

Eseul, de cîteva pagini doar, nu e cunoscut la noi. Asta nu e grav, nici francezii nu îl ştiau înainte de 2006. Acum a fost repus în circulaţie şi a devenit relativ uşor de obţinut, şi în original, şi în diverse traduceri. Eu am ajuns la el printr-un volum recent al lui Jérôme David, Spectres de Goethe. Les métamorphoses de la „littérature mondiale” (Les Prairies ordinaires, 2011, 306 p.) care traversează momentele principale de conceptualizare a literaturii mondiale, de la lansarea termenului în 1827, trecînd prin Manifestul comunist din 1848, pînă la dezbaterile care au agitat comunitatea ştiinţifică între 1999 şi 2003. Adică de la Goethe şi Marx, pînă la Pascale Casanova, Franco Moretti sau David Damrosch.

De fapt, şi asta e oarecum derutant, literatura mondială îşi schimbă conţinutul dacă o privim din perspectivă istorică ori sincronică. Speranţele care s-au investit de-a lungul a aproape două secole în acest concept sînt cu totul diferite de ceea ce el reprezintă pentru noi, astăzi. Ce înţelegem acum prin literatura mondială e, spus scurt, o economie politică a culturilor literare, o clasificare rece a literaturilor naţionale în funcţie de resursele pe care le au la dispoziţie. Aşa cum ordonăm ţările în funcţie de PIB sau de nivelul de trai, aşa cum ştim că existe state dezvoltate şi state sărace, economii organizate în funcţie de legile pieţii, economii centralizate sau controlat libere, tot aşa putem privi şi literaturile. Literatura mondială s-a specializat într-un discurs al „realismului” care numeşte fără ocolişuri slăbiciunile culturilor literare naţionale: vorbeşte de periferii şi semiperiferii, despre sărăcie, despre „micime”, despre subdezvoltare, adică articulează tot ceea ce mitologia naţionalistă nu îşi permite să vadă în interiorul propriului patrimoniu. Fără iluzii, fără mîndrie naţională, fără autoamăgire. E uşor de înţeles de ce „literatura mondială” a ajuns, de vreo cincisprezece ani, la modă. Alături de sociologia cîmpului literar (de la care, de altfel a împrumutat multe dintre instrumentele ei, adaptîndu-le la cîmpul internaţional), ea a devenit o veritabilă ştiinţă a datului obiectiv şi în acelaşi timp, un discurs al limitelor: faţă de aşteptările nemăsurate ale doctrinelor naţionaliste, are capacitatea de a arăta care sînt resursele şi locul lor real – ce se poate şi, mai ales, ce nu se poate într-o literatură „naţională”. Şi nu e nimic de obiectat aici. De altfel, eu însumi am pledat altădată, comentînd proiectul lui Franco Moretti, pentru o evaluare mai justă a realităţilor în literatura română.

Numai că „literatura mondială” mai are o dimensiune. În tradiţia ei de două secole, pe care o trece în revistă volumul lui Jérôme David, ceea ce izbeşte nu e nevoia de a gîndi pragmatic culturile literare, ci dimpotrivă, efortul de a le investi idealist. Cei care proiectează „literatura mondială” aşteaptă mult de la literaturile naţionale, chiar mai mult decît susţinătorii lor naţionalişti. Revin la textul lui Auerbach din 1952. Filologul german reamintea acolo misiunea pe care Goethe o atribuia literaturii date popoarelor „mici”: ea contribuie la dezvoltarea fiinţei umane de pretutindeni, la „conştientizarea şi actualizarea potenţialităţilor sale”. Cel căruia i se oferea pentru prima oară dreptul la literatură, ţăranul anonim dintr-un populaţie uitată într-un colţ de continent, primea în acelaşi timp o şansă. Supus pămîntului şi muncii brute, condamnat de secole numai la o spiritualitate folclorică, el se putea în fine desfăşura. Literatura – acest cadou nesperat venit direct din saloanele aristocraţiei europene – era pentru el ocazie şi oportunitate, un cadru al posibilităţilor deschise. Prin ea putea visa şi se putea depăşi, prin ea putea să îşi exerseze mintea şi corpul în moduri inimaginabile, prin ea îşi putea creşte, în fiinţa lui, partea de umanitate. Spune Martha Nussbaum, într-una dintre cele mai influente ipoteze filosofice contemporane, că binele unui om stă în capacităţile lui, în ceea ce el poate să facă (şi să fie) dacă i se oferă ocaziile potrivite, contextele favorabile. Un muncitor chinez în fabricile-oraş în care se fac consumabilele electronice e limitat de munca lui rutinată şi de orizontul strict al existenţei sale. Cum ar putea însă să se dezvolte dacă i s-ar da şansa unei altfel de situări în lume, dacă i s-ar oferi şi alte planuri de acţiune! Asta a făcut literatura oferită cu generozitate de romantici, împărţită la toţi sărmanii planetei, cultura care a dat sens şi conţinut ideii de „literatură mondială”. A sporit capacitatea fiinţelor umane, le-a făcut în stare de mai mult – le-a deschis o cale de dezvoltare. Pentru popoarele „mici”, literatura era chemată să actualizeze o virtualitate a umanităţii lor. Ceea ce nu putuse să crească în sufletul bulgarilor sau al valahilor aşa cum crescuse în cel al francezilor sau al italienilor. Sau cel puţin aşa a vrut să creadă Goethe, şi, pe urmele lui, Auerbach: „o istorie interioară a umanităţii, în elaborarea unei reprezentări a omului care să fie unică în multiplicitatea sa”. De multe ori, obstinaţia naţionalistă a culturilor „mici”, pisălogeala lor ideologică ne asurzeşte şi nu mai percepem care e motorul care le animă. Dar în fond literatura nu a jucat în cadrul acelor societăţi un alt rol decît cel pe care aşteptăm să îl joace pentru noi – sau pentru copiii noştri. Şi astăzi sperăm că o carte pusă în mîna unui elev din şcoala primară îi va deschide orizontul posibilităţilor, că va participa într-un fel sau altul la ceea ce mai tîrziu va putea să facă, că va contribui la dezvoltarea personalităţii lui şi îl va ajuta să găsească noi moduri de individualizare, noi stiluri de a fi şi de a face. În esenţă, nici ţăranul pe care Heliade-Rădulescu spera să îl trezească la literatură nu trebuia să facă altceva, decît să îşi descopere prin literatură o parte mai mare din umanitatea lui.

Ce s-a întîmplat cu această vocaţie a literaturii? Cînd am uitat despre ce era vorba? Cînd am rămas numai cu o serie de stereotipuri naţionaliste trase la indigo în toate culturile „mici”? Au trecut 60 de ani de la articolul lui Auerbach şi ştim, sau intuim, că nimeni nu s-ar mai agăţa azi de naţiune dacă nu ar fi obligat să o facă. Nimeni nu ar mai considera-o o „şansă”. E ironic faptul că tocmai „literatura mondială” ne obligă în prezent să recunoaştem ce nu putem să facem cu o literatură naţională – sau dintr-o literatură naţională. Pentru că literaturile „mici” care au împînzit globul în ultimii două sute de ani sînt o catastrofă de logistică a cercetării şi a comunicării, surse infinite de frustrare. Să explici de fiecare dată la ce te referi, să evoci toate contextele particulare, să construieşti cu trudă premisele fragile ale unui dialog, să cauţi poncifele cele mai eficiente care să transmită rapid o stare istorică. Sîntem specialişti în ceva ce nu există pentru alţii, sîntem specialişti într-un obiect mai uşor de redat prin clişee decît prin descoperiri. Oriunde mergem, literatura română e prima noastră povară. Ea e ceea ce ne trage în spate, „crucea” noastră. Ni s-a dat să creştem ca fiinţe umane, iată că ne constrînge şi ne umileşte. Cum am ajuns de la acel vis al „literaturii mondiale”, la acest coşmar? De fapt, întrebarea nu are rost. Trebuie să ne întrebăm altceva, cum putem să depăşim enclavizarea: cum putem să regăsim acel mobil iniţial, acea generozitate nesfîrşită care le-a dat străbunicilor noştri dreptul la literatură? Jérôme David îl citează pe Auerbach cu un alt text, extras din ceea ce trebuia să fie continuarea Mimesisului – Le Haut Langage: „Particularitatea fiecărei epoci şi fiecărei opere trebuie să fie înţeleasă prin aprofundare şi devotament, o datorie infinită pe care fiecare trebuie să o asume, acolo unde se găseşte. E aici un relativism extrem, dar nu ar trebui să ne fie teamă. Spaţiul în care ne mişcăm e acela al oamenilor, şi lui îi aparţine chiar şi cel care înţelege”. Pare atît de simplu. Să asume fiecare, acolo unde se găseşte. Ar ajunge ca fiecare dintre noi să vorbim despre formele de viaţă şi de umanitate pe care ni le oferă literatura noastră – acolo unde ne găsim. Aşa cum francezii, sau germanii, sau italienii pot să citească în cărţi despre stilurile vieţii lor, să ne ocupăm şi noi de ale noastre. În realitate, pare că istoria e nemiloasă şi ne dă mereu noi teme insulare, noi fundături, noi trasee care nu spun nimic în afara noastră; după naţionalismul paşoptist, a fost cel de început de secol, apoi totalitarismul, apoi tranziţia. Parcă n-am mai putea scăpa de datoriile de memorie şi de contextele intraductibile. Şi măsor timpii lungi care se scurg între „umanismele” culturii noastre, de la Odobescu la Vianu, de la Vianu la Balotă, de la Balotă la… Încă un deşert. Cum să ne revendicăm, scriitori şi critici la un loc, partea noastră de umanitate? Cînd?

Revista indexata EBSCO