Apr 30, 2014

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Despre neomodernism și Generația’ 60

Intrată astăzi cumva într-un con de umbră, generaţia Anei Blandiana şi a lui Nichita Stănescu a fost prima, totuşi, care a readus literatura română pe făgaşuri estetice adevărate, după proletcultismul degradant al anilor 1950. Acest fapt trebuie reamintit fără a minimaliza contribuţia majoră în dezideologizare a succesorilor optzecişti. Asta face Daniel Cristea-Enache într-un studiu recent, realizat sub egida POSDRU. Generaţia ’60: discursul artistic şi discursul critic. Neomodernismul (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) e o carte despre şase reprezentanţi ai epocii respective, decupaţi pentru analiză în mod asumat subiectiv (Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Simion şi Lucian Raicu), dar e şi o contribuţie istorico-literară la repoziţionarea prezentă a generaţiei care a refăcut legăturile cu valorile interbelicului. Critica matură de la noi a atacat, de preferinţă, fie autori singulari şi clasicizaţi (Antonio Patraş, Bogdan Creţu, Doris Mironescu, Bianca Burţa-Cernat), fie teme şi genuri precise (Ioana Revnic, Paul Cernat), evitînd cu prudenţă metodologică problematica dificilă a raporturilor dintre estetic şi o ideologie castrantă. Cu atît mai meritoriu mi se pare, aşadar, demersul lui Daniel Cristea-Enache, jucat la dublu cu toate riscurile inerente: avem, pe de o parte, o legitimare teoretică a abordării, care asigură în Introducere, din perspectiva unei anume modernităţi, osatura întregii cărţi, iar pe de alta, avem cîte o interpretare pertinentă a operelor principale date de cei aleşi, în strînsă relaţie cu ingerinţele politice ale epocii.

Din start, după menţiunile despre relegarea axiologică a literaturii anilor 1960, autorul distinge patru tipuri de modernizare a culturii româneşti: cea liberală, prin sincronizare şi ardere a etapelor (modelul Lovinescu); cea a neomoderniştilor, de care se ocupă cartea; cea de după 1990, post-comunistă, globalistă, liberă de cenzură; în sfîrşit, excepţia de la occidentalizare, adică modernizarea prin implant sovietic, tipică anilor 1947-1960. Ceea ce întrevede autorul e că, indiferent de perioadă, „literatura veritabilă şi critica de vîrf au fost mai puternice decît contextul ideologic şi l-au modificat”. De aceea există un obiect de studiu ca acela al literaturii postbelice, în speţă neomodernistă. Literatura română din anii ’60 nu a fost doar controlată ideologic, ci a fost obligată să se adapteze unui sistem pe care l-a recentrat estetic, după ce fusese descentrat de proletcultism. Marile cărţi ale neomodernismului, autorii săi importanţi au putut modifica din interior epoca, într-un proces contrar celui prin care epoca impunea, la rîndul ei, directive şi „adevăruri”. Această modernizare rămîne, în opinia autorului, un subiect deschis de cercetare şi ea poate constitui „cheia de lectură şi descifrare a unui întreg secol de literatură română”, una „scrisă într-o matrice românească valorizată tradiţionalist; şi pusă într-o ecuaţie occidentală şi europeană, prin sincronizări şi resincronizări moderniste”.

În această lumină a unui proces de succesive avansuri şi reculuri estetice priveşte Daniel Cristea-Enache şi autorii pe care îi comentează. Spicuiesc pe diagonală pentru fiecare dintre cei şase scriitori, selectaţi democratic (doi poeţi, doi prozatori şi doi critici), cu largi parafraze:

„Tînărul Nichita Stănescu” reuşeşte să-şi exploreze mobil devenirea şi histrionismul odată cu volumul Sensul iubirii, îndepărtîndu-se de aparentele concesii făcute regimului şi deschizînd drumul unor noi ocurenţe poetice, care să dea libertate generaţiei lirice de după. „Meritul istoric” al său a fost acela de a fi fost primul care a dislocat modelul realist-socialist, făcînd astfel încît să nu se mai poată scrie ca în epoca ce l-a precedat. Era în mod evident o nouă modernizare, salutară şi prolifică. Consecventă cu sine şi hotărîtă să nu facă niciun compromis, Ileana Mălăncioiu a plătit cu însingurarea socială autismul estetic. Ceea ce a adus drept consecinţă o curăţenie morală care a singularizat-o şi înainte, şi după 1989. Evazionismul ei şi al altor colegi (Dorin Tudoran, Mircea Dinescu) a vizat eliminarea oricărei referinţe la realitatea înconjurătoare, atît de cerută de ideologia comunistă, pentru a păstra o puritate estetică invulnerabilă. Gravitatea şi tragismul liricii sale au ispăşit, cumva, păcatele unei epoci pentru care umorul ar fi relativizat dramele. A fost autoarea Păsării tăiate, în opinia lui Daniel Cristea-Enache, „o scriitoare gravă fără să fie bombastică, tragică fără retorism, atentă şi sensibilă la suferinţa celuilalt, privind moral, iar nu tranzacţional, lumea şi societatea în care trăieşte”. În proză, Nicolae Breban a căutat să submineze mereu aşteptările „realiste” ale cititorului şi să propună o „subrealitate” a violenţei, a iraţionalului, a dominaţiei, a misterului uman insondabil, pentru „a obţine cît mai multe puncte pe circumferinţa unei scene banale” şi a trezi, astfel, „o proză modernă maximalistă”. Augustin Buzura, în schimb,a ales o negociere dură cu cenzura, pentru fiecare pagină, conştient că romanul, oricare ar fi el, nu trebuie să rămînă în sertar, ci trebuie să spună public adevăruri umane profunde. Anticalofil şi obsedat de presiunile unei istorii absurde, Buzura a explorat morala şi psihicul, relativizînd mereu perspectivele – încă o formă de modernism, deci. Între critici, Eugen Simion e postat „în ariergarda avangardei”. Marşînd pe o dublă perspectivă, asupra obiectului de analizat şi asupra raporturilor prin care obiectul rezistă în sistem, Simion face „roman critic” prin „naraţiune de idei” şi „o constantă autoreferenţialitate”. Sintetic şi analitic, el adoptă în toate controversele soluţia moderaţiei, ceea ce înseamnă, după Daniel Cristea-Enache, „nici conservatorism ruginit, nici adoptarea noului cu orice preţ”. Modernitatea lui Eugen Simion se sprijină pe tradiţie, iar avangardismul trebuie să înglobeze şi rebeliunile periodice. Lucian Raicu e la polul opus, el evită teoretizările şi metodologiile ştiinţifice, pentru a căuta „inefabilul operelor”, farmecul lor indicibil, ceva-ul imposibil de explicat şi raţionalizat. De aici o critică participativă, intens subiectivă, îndrăgostită aproape de obiect, dar fără a risca decît elitist, cu numele şi temele mari, consacrate.

Continuator al direcţiilor unor Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu, neomodernismul va reimpune criteriul estetic şi va dezvolta discursuri artistice şi critice noi. El va redescoperi un trecut naţional şi european inseparabil de normalitatea culturii române, şi, aşa cum am mai spus-o, va submina din interior discursul impus oficial, cel puţin pînă în 1971, cînd „Tezele din Iulie” vor aduce un nou tip de proletcultism. Cartea lui Daniel Cristea-Enache o demonstrează elocvent, cu toată armătura necesară de instrumente conceptuale şi textuale.

Revista indexata EBSCO