Apr 29, 2014

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Punct și de la capăt!

 În textul ce încheie romanul lui Gabriel Chifu (Punct şi de la capăt, Polirom, 2014), prezentat sub titulatura de „scurt monolog final al profesorului Bazil Dumitrescu sau poate al musafirului său, duhul povestirii”, ni se spune că această poveste tristă  a fost derulată printr-o metodă ce aminteşte de tehnica operatorului de cinematografie care dă filmul înapoi, secvenţă cu secvenţă, pentru a-l pregăti, de fapt, pentru proiecţie. Astfel, cum s-a şi comentat, de altfel, se operează în sens diferit de metoda proustiană, fiecare secvenţă ce se derulează, dinspre prezent către trecutul ultim cunoscut despre personaj(e) avînd rolul de a căuta şi certifica adevărul ultim, sublimare a începuturilor şi continuărilor cunoscute prin citirea inversă a naraţiunilor aflate.

Proza din ultimele decenii a pus mereu pe tapet, în forme mereu surprinzătoare, problema eternei re-întoarceri la poveste  şi la impactul avut de aceasta asupra istoriei mari şi mici. E un aspect care ordonează devenirea romanului lui Gabriel Chifu, a cărui poveste de început este, deliberat, explicită în acest sens. Un medic celebru, Mihai Deleanu, află că acei care l-au crescut nu au fost părinţii săi naturali şi, pentru a afla adevărul, fie şi în prag de senectute,îl angajează pe ziaristul/ scriitorul Valentin Dumnea; acesta devine primul narator, cel care nu omite să spună pe scurt şi propria-i poveste, în care există şi o relatare despre o iubire retezată înainte de a se coace, cumva într-un stil de Adela în cadre mai moderne. Dar, ceea ce interesează cu adevărat este faptul că rodul cercetărilor (continuate şi după moartea neaşteptată a medicului) se concretizează prin ajungerea în preajma unui personaj referenţial, centenarul profesor Bazil Dumitrescu, cel care se dovedeşte a fi un veritabil depozitar al povestirilor ce interesează în alcătuirea relatării la care s-a angajat ziaristul. E la fel de simbolic faptul că personajul, pe măsura transmiterii poveştilor  ce se dispun în secvenţe numite zile  prin grija unui narator pentru o construcţie ce caută să ajungă chiar la începuturile semnificante pentru devenirea întru macro-semnificaţie, personajul, spuneam, cunoaşte o des-creştere ce se adaptează, ciudat, desigur,regresiunii temporale ce este derulată prin cele zece secvenţe/ zile sau mai multe zile, după cum ne atenţionează acelaşi narator. Atenţia pentru situarea dincolo de un normal păgubos se acceptă în beneficiul poveştii şi al canonului postmodern; este şi motivul pentru care personajul-narator (care ce poate să facă decît să încerce să scrie un roman) acceptă situaţia ca atare, în ciuda prevenirilor: „ – Opreşte-te, pui prea multă patimă în chestia asta, eşti prea implicat, nu e în regulă. Nu te mai preocupă nimic, nici casă, nici persoana mea, nici băiatul nostru, nici slujbă, nici scris, nimic, numai povestea asta fără sfîrşit. Nu se poate. O să-ţi pierzi minţile, şi eu pe lîngă tine.”

Ceea ce e cuprins în cele zece secvenţe ar fi fost simplu de descris prin apartenenţa la romanul românesc deja „clasicizat” care se fixează pe re-descoperirea trecutului apropiat, trecut terifiant şi care, din fericire, nu mai este cunoscut celor foarte tineri de astăzi decît din cărţi. Este şi motivul pentru care personajul cheie are o vîrstă plasată peste suta de ani folclorică şi nici alte personaje nu mai sînt tinere decît atunci cînd povestea coboară spre începuturi ale existenţei lor. Şi iarăşi, rolul fastidios alocat actului povestirii în sine, aşa cum îl narează un text ce se plasează, de la început, într-o serie fericită, de gen: „Şi el a început s-o depene. Cînd povestea, se metamorfoza. Căpăta o forţă extraordinară şi chipul său strălucea ca şi cum i se aprinsese undeva în cap un mic candelabru. De data aceasta, istorioara sau «a doua mărgică», aşa cum o numea el, s-a dovedit şi mai captivantă decît prima, apărea şi el însuşi în naraţiune, acum. În vreme ce îmi turna în urechi propoziţiile lui meşteşugit potrivite, parcă eram un cîmp peste care cade ploaia mult aşteptată, ce face iarba să încolţească şi pomii să se umple de floare. Simţeam cum mă transform, încărcîndu-mă cu ceva inexprimabil şi preţios, care venea de la el spre mine. Povestea adevărată şi puternică, povestea vie, după care alergasem toată viaţa fără să fiu în stare s-o găsesc, acum îmi era dăruită dintr-odată, pe de-a-ntregul, aşa cum ţi-ar umple cineva un pahar cu ambrozie sau cu nectar şi te-ar îndemna plin de mărinimie: «Bea-l!»”

Intrat în regimul povestiri, naratorul-beneficiar schimbă inclusiv propriul stil: în capitolul-preambul nu există suficiente semne pentru un regal epic, chiar încercarea de roman fiind plasată sub semnul unei nemulţumiri scriitoriceşti de prost augur, ca şi derularea propriei istorii amoroase ce începe bine(din perspectiva cititorului empiric privind lucrurile) şi se încheie…neaşteptat, prin întoarcerea naratorului la soţie (călcînd canonul adevăratelor istorii de dragoste de succes literar, adică adulterinele, după cum ne asigură Denis de Rougemont!); aşa că ţine apoi de iscusinţa naratorului delegat de prozatorul Gabriel Chifu care, într-o probă susţinută de virtuozitate ne coboară în infern şi în purgatoriu, simultan, prin cele zece secvenţe narative ce constituie romanul propriu-zis.

Nu e un roman obligatoriu despre epoca în cauză, e mai degrabă o probă de-a mersul îndărăt, ce se potriveşte amarnic bietei istorii româneşti, ceva de genul zodiei racului sau a cancerului: sub pretextul identificării unui tată necunoscut (acţiune imposibilă, deoarece povestea scoate la iveală existenţa a doi posibili părinţi, cu şanse egale, fiind vorba de doi prieteni/ rivali ce iubesc aceeaşi fată într-o aceeaşi perioadă, urmînd ca istoria (şi fişele caracterologice) să le configureze drumuri radical diferite, făcînd din unul torţionar şi din celălalt martir), prin urmare sub acest pretext, macro-naraţiunea adună elemente de forţă ce au ca scop relevarea răului ca dimensiune anistorică. Fiecare poveste din cele zece, plecînd dinspre prezent, se îndreaptă spre o epocă anterioară, ajungîndu-sepînă la „ziua de luni, 8 iulie, 1940”; e sau nu o oprire motivată (prin acest an începe schimbarea istoriei vechi dar, tot aşa, sămînţa răului putea fi căutată şi mai în jos). Nu ştim dacă acest drum poate fi esenţializat, în detrimentul micro-povestirii. Naraţiunile devin tot mai rafinate, mai pline de plăcerea relatării şi a fixării, trecîndu-ne prin arii spaţio-temporale specifice, cu oprire la vîrste diferite ale personajelor investigate. E ceva chiar curios, ca din acelaşi spaţiu-timp să plece spre lume doi exponenţi ai antagonismului social-ideologic-actanţial: „ – Eram convins că aţi venit să vă documentaţi despre Damian Bordea sau despre Octavian Cadar sau despre amîndoi. Amîndoi sînt oraşul nostru, mai rar aşa coincidenţă, ca două personalităţi atît de diferite să pornească de pe aceleaşi meleaguri! A comentat el, într-un fel dezamăgit că-i înşelam aşteptările, nu vizitam oraşul pentru subiectul care i-a făcut celebri în toată ţara.”

E o poveste făcută din poveşti şi aici, pas cu pas, arta construirii şi aranjării romanului creşte se deschide sub ochii cititorului, inclusiv cu punct şi de la capăt, într-un mod profitabil, după cum va descoperi fiecare cititor în parte. Cota de senzaţional este măiestrit exploatată, urmînd intersectarea a două poveşti de dragoste cu doi băieţi şi o singură fată, cu cariera mutilată a unui profesor de istorie, cu deformările uriaşe în macro-plan dar şi la nivelul istoriei mici, deformări ce încep cu anul 1945, cu înscrierea celor doi copii/ adolescenţi/ tineri/ adulţi pe două traiectorii diferite. Sînt pagini de convingătoare forţă epică, mai ales cînd sînt narate avatarurile lui Damian, ajuns în puşcărie împotriva rapidităţii cu care se convertise la „valorile” noului sistem şi reuşind, chiar în puşcărie, să construiască un model al torţionării şi al „educării” celor rezistenţi la agresiva propagandă stalinistă, model care îi va ului inclusiv pe profesionişti. Pe de altă parte, istoria celuilalt tînăr ne poartă, cu regula citirii „punct şi de la capăt” dinspre perioada dispariţiei partidelor istorice pînă la refacerea lor de după 89, intercalînd un episod agreat în logica povestirii, despre o cîştigare a alegerilor din 1992, alta decît cea din istoria consacrată. Şi aici, în nararea avatarurilor prin care trece de această dată Octavian, virtuozitatea este la cote maxime: descrierea spaţiului „de penitenţă” cu logica tăcerii absolute şi cu rezistatul diurn în picioare, cu uriaşa salvare a personajului prin re-memorări culturale şi/ sau afective, prezentarea re-începerii vieţii pentru acesta după 1964, cînd iese din puşcărie alb şi gîrbovit şi are doar opţiunea muncii necalificate pe un şantier, concentrarea paginilor ce surprind impetuozităţi erotice şi indicibilul actului sexual, din perspectiva unor tineri  ce nu discern, încă, binele de rău, toate sînt mărci ale unui act romanesc de bună calitate şi remarcabil la nivelul producţiei epice din anii recenţi.

Şi tot în linia canonică a acestui gen de roman, nu este uitată nici povestea iniţială, la nivel de cauzalitate: un grup de băieţi nevinovaţi, într-o vacanţă de vară, sub oblăduirea profesorului Bazil Dumitrescu, alcătuiesc o listă a celor ce ar fi urmat să intre în „frăţie”, lucru care nu se va întîmplanicicînd. Dar lista, PĂSTRATĂ ÎNTRE FILELE UNEI CĂR?I!, va acţiona, dramatic, asupra celor doi adolescenţi şi asupra profesorului (prin intermediul altui fost elev, ajuns slujbaş al sistemului torţionar), mutilînd şi re-aranjînd, cinic, existenţe umane.

Dincolo de laturile ce ţin de morala absolută, romanul prilejuieşte, în sensul dictat de titlu (adică „punct şi de capăt!”) întîlnirea cu împliniri epico-tehnice de calitate şi cu un tip de imaginar rafistolat, îndepărtîndu-ne (în sensul cel mai bun şi mai profitabil) de senzaţia faptelor deja văzute şi consumate (literar vorbind). Numărul de scene de neuitat, construirea a două personaje atît de opuse, elaborarea unui delicat dar şi foarte viu personaj feminin, construcţia unei macro-povestiri ce se recompune din poveşti atît de diferite, investigarea răului fără ca procesualitatea să deranjeze, asocierea timp-poveste, toate acestea şi multe altele fac din acest roman o carte reuşită.

Iar romanul în general, ca supremă alcătuire epică, îşi probează, încă o dată, forţa.

Revista indexata EBSCO