Apr 28, 2014

Posted by in Poezii

Raul BRIBETE

SONETE

 

***

Gri argintate-s duhurile voastre,

măreţi copii, cu gîndul bun, adîncul,

ah, Lari dragi, nu aţi uitat nici ţîncul,

ce eu eram, că scris am fost în astre.

 

În lumea noastră rece-i. Numai smîrcul

îşi cască brusc urîtul peste castre

ce-nchipuind o lume de dezastre,

ne scapără-n obraz, din bice, sfîrcul

 

mi-e dor de voi, de lîncezit misterul,

ce îl ascundeţi bine de cei vii,

de paşii ce zburatici, numai cerul,

 

şi norii săi îi pot adesea ştii

pe unde în lumină numai gerul,

lumina vi-o va veşnic tăinui.

 

***

Miriapodic timpul urcă scara

ce-n tine-o ţii cu morţii strînşi în sine

atomizînd prin labirintu-i clara,

tăsătur’a lor de măşti ce-s pline,

 

pînă peste poate de spoială,

şi sub fardul rece şi noptatic,

răsucit cum cheia într-o yală,

frigul faciesului apatic,

 

capătă o formă neştiută,

şi se detriplează-n ondulare,

oscilează-n „carnea-i” nevăzută,

 

o patimă ce-i nefiresc de mare

că veche e; a şarpelui derută,

e ca topită – mascaron de sare –.

 

***

E arcuită ca şi o felină

în tine însuţi; ca şi un cîrcel,

ce-n coaste-l simţi aproape ca o vină,

şi răspîndind cu furie un fel,

 

de remuşcare ce-ai crezut că este,

vindecată poate mai demult,

şi-ai tot crezut că ţi se poate peste,

aceste stări bizare şi tumult,

 

să poţi sări ca peste-un cal de care

sînt ataşate mînere tari,

să poţi cu saltul tău să sari cum sare,

 

pantera neagră ce în şele-o cari

ce amăgire-ngrozitor de mare,

ţi-a devenit cu morţii-n chip de Lari.

 

***

Înfiorare nouă şi dibace,

cum mă pătrunde, simt, prin carnea grea,

şi ce-i ce-au locuit ca-n carapace,

în casa care-acum este a mea,

 

s-or fi gîndit şi ei la cei din faţă

cînd instalaţi în ce a fost a lor

cu gîndul lor pătruns de-o altă viaţă

şi ei s-au “sfătuit” cu morţii lor,

 

şi pusule-au pe şleau doar întrebări,

prin viii ce perpetuă gîndire;

e-un fel de-a spune; fără-ncrîncenări,

 

şi fără epitete, peste fire,

m-am întrebat în foc de încercări,

ce rost are “născutul-mort” în tine ?!

 

***

Cum mîna unui duh de prunc mîngîie,

barba şi părul fostului părinte,

în chip de Lar, cu inima lălîie,

să-l necăjească vrea, că nu-i “cuminte”.

 

El e un spirit blînd, dar n-are pace

căci cea din urmă doamnă îl răpise

prea grabnic, şi-i făcu numai ce-i place

cu jucării şi dulciuri îl momise.

 

Un spirit diafan ce îl alină

ca pe un argintat zeu lar din casă

zephyr călduţ, ca gustul de chinină,

 

spre cei rămaşi pe lume se tot lasă

cel ce rămas e, spre plecat se-nclină,

şi pune, vai, tacîm în plus la masă …

 

***

Morţii se-ndrăgesc unul pe altul

tandreţea lor ne pare măsluire,

măsoară cu echerul lor înaltul,

şi cu compas, cei vii, o amăgire.

 

Se strîng în braţe, se sărută rece,

pe inimile reci fără bătaie,

şi fără ritm cu sînt prin ele trece,

fluid nocturn, un rîs de cucuvaie.

 

A iederi tumulare le miroase

argintatul păr şi trupul negru,

ce-nchipuind un hermes fără oase,

 

perfectul Androgin, acum integru,

e pentru-ntîia dată; în vechi case,

apare Nelumitul, – un orfevru –.

 

***

De sepie otravă se împroaşte

domestica Nefiinţă ca o mare,

ce înghiţită este în vîltoare

de-o gură hîdă care să se caşte,

 

şi să înghită tot ce-i viu aşteaptă,

ca o balenă cît e lumea toată

în diametrul său; în noi pe-o treaptă,

ceremonia asta nu se-arată,

 

dar orice ochi ce vede-n întuneric

să îi despice taina cu-n tentacul,

poate-oricînd; iar văzul său isteric,

 

să îşi înfigă-n carnea sa atacul;

din nevăzut căutătura-i poate,

să te plaseze-n pură claritate.

 

***

Argint şi aur părul lor conţine,

şi feţele tot aur şi argint,

o topică schimbată ne menţine,

pe noi în ei şi ei în noi; nu mint,

 

trăirile acestea ce-s bizare

şi care niciodată nu înşală,

solzoase verbe, strălucire care,

găseşte forme noi, spoieli de gală.

 

?i-n carnavalul lor solemn, de taină,

îşi amintesc de viaţa pămînteană

par manechine, plastic fără haină

 

falange-n frig le joacă vreo şicană,

părînd că fără noimă retastează,

un nou parcurs, tenebre delirează.

 

***

E mutul joc plecaţilor din sine

ce pe profani legaţi la ochi să intre

în lumea lor îi ispitiră printre,

cei mai de seamă-ai lor; dar nu oricine,

 

în jocul lor fecund în graţii rare,

să poată să ajungă printre ei,

în lumea suprapusă şi în clare,

ori nebuloase ordini de idei,

 

să le pătrundă glasul ca o spiră

sau ca acordul unor sfere mari,

ce-n chip obligatoriu ne inspiră,

 

pe noi cei încă vii şi nu prea tari,

aproape-n nici un chip; uite transpiră,

un sens obscur – electricată liră – .

 

***

Îmi duc Lyra ca pe-o Cruce Rară,

în greutate şi în Suprasens

iar morţii mei au aerul că iară,

în fostele lor case ca-n consens,

 

ar reveni solemni a doua oară,

cu chipul nelumit şi plin de sens,

cu voce care nu-i pe nici o scală,

mi-e mult prea greu, plonjez în Suprasens,

 

şi amintirea mi se tot învoaltă

cu piesele ei dure geometric,

structurate-n Poezii Înalte;

 

nu-i iamb, dactil, peon, piciorul metric,

ce îl aduc cu ei; interesante,

planetele lor grele, dar casante.

 

***

E ziua morţilor şi suprapusă

peste cea din tine care este

o stare subiectiv’ un fel de husă,

ce-mbracă profunzimile celeste,

 

ce dinlăuntru răzbătur’ afară,

pentru un timp şi iată-n-terferară,

perfect pliate – sentiment sensibil –

pe lumea ta cu bolţi de cer gîndibil

 

şi-aceste bolte trei sînt contopite

într-una singură – e mintea ta;

nu mai gîndeşti, şi-atunci pe nesimţite,

 

învecinat cu ei eşti iar. Aşa,

cum te găseşti în astfel de ispite,

îmbălsămat prin chiar tăcerea ta.

 

Revista indexata EBSCO