Apr 28, 2014

Posted by in Autori

Ștefan BORBÉLY – „The China Connection”

Andrei Bodiu (China. Jurnal în doi timpi, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013) e, ca om, un epicureic potolit, capabil să-şi ironizeze chiar şi hedonismul. „Privilegiază viaţa” – aşa cum el însuşi spune în textul introductiv al jurnalului de acum –, în loc s-o înlocuiască cu prejudecăţi livreşti, stereotipii culturale sau texte. Face două drumuri în ţara lui Mao, în iunie 2010, respectiv decembrie 2012, cartea de acum prezentîndu-le uneori în contratimp, prin suprapuneri de episoade, imagini şi experienţe. Protagoniştii, cu mici diferenţe, sînt aceiaşi, locurile de asemenea: universitatea din Senyang (în nordul ţării) şi, inevitabil, Beijingul, ceea ce diferă fiind în primul rînd frigul (e vară în 2010, îngrozitor de frig în decembrie 2010), apoi înfiinţarea între timp a Institutului Confucius de la universitatea braşoveană (a treia din ţară, după cel din Sibiu şi cel din Cluj) şi-n cele din urmă… regimul vinului din cele două drumuri: în 2010, chinezii sînt încă reticenţi în privinţa licorii – dar o adoră pe cea adusă de către vizitatori –, în vreme ce în a doua Dionysosul chinez se liberalizează, ceea ce înseamnă şi mici orgii nevinovate, suportate firesc de către vizitatori (mai rezistenţi) şi oscilant de către gazde.

Mai sînt similitudini, unde cele două deplasări se suprapun. Prima dintre ele – cea mai frustrantă, totodată, pentru vizitatori – o reprezintă reticenţa amfitrionilor de a se lansa în discuţii cu caracter politic. Gazdele vorbesc – aşa cum se întîmplă şi la televizor – despre China post-maoistă, liberalizată, globalizată, „de 30 de ani” (1982-2012), însă mai departe de acest slogan – căruia China îi datorează, în cele din urmă, supremaţia industrială şi comercială mondială – nu se trece. „Ajungem – scrie Bodiu – la Revoluţia Culturală. Întreb care e poziţia oficială în legătură cu Revoluţia culturală. Directorul de la externe răspunde cu vorbele lui Deng de acum treizeci de ani: «Să ne ocupăm de dezvoltarea economică şi, peste 50 de ani, vom putea discuta despre ce s-a întîmplat»”. De altfel, controlul trandru exercitat de către gazde se simte la tot pasul: oaspeţii ar dori şi „program liber”, eventual unipersonal, fără ghidaj, dar sînt contracaraţi la fiecare pas, în aparenţă pe fondul obligaţiei de a-ţi sufoca oaspeţii atunci cînd ţi se întîmplă să fii gazdă: „we must stay together” (trebuie să rămînem împreună), totul e programat scrupulos, deşi Bodiu consemnează şi acum obiceiul gazdelor de a schimba programe şi chiar congrese în ultima clipă, capriciu la care, sincer să fiu, nu m-am aşteptat din partea unei societăţi care-l evocă pe Confucius atunci cînd vine vorba de birocraţie şi de respectul crispat, disciplinar, al timpului.

Structural, schimbările nu-i sînt pe placul lui Bodiu: „Eu sînt sigur numai dacă am totul pregătit din vreme”. Impecabili academic, vizitatorii braşoveni sosesc cu toate temele făcute: prezentări scrupuloase, seturi de fotografii stocate electronic, PPS-uri riguros lucrate. Bodiu e, şi aici, aşa cum îl ştiu din contactele noastre doctorale: un perfect administrator al timpului său şi al celorlalţi, eficient, precis în detalii, mereu cu ceasul într-o mînă şi cu rigoarea în cealaltă. Şi, tot aşa cum mi s-a întîmplat mie în India (cînd toată lumea îţi spune că jumătate dintre programatorii din Silicon Valley sînt indieni…), PPS-urile se încarcă greu la chinezi, programele sînt mai greu compatibile, mici detalii neaşteptate generează mari nelinişti, chiar anxietăţi, fiindcă miza o reprezintă continuarea programului. Geanta lui Bodiu se volatilizează fără urmă în timpul unui congres; provocat de către persoanele „in charge”, el se simte obligat să explice coordonatorilor programului Confucius – şi o face impecabil – că la noi nu te poţi aştepta la acţiuni „de masă” (privilegiate de către amfitrioni), ci doar la mici concentrate calitative, aşa cum se întîmplă, de altfel, şi în mediul intelectual de ansamblu din România, unde un Cărtărescu va magnetiza întotdeauna infinit mai puţine suflete decît ar putea-o face Elena Udrea sau Becali.

Dacă în 2010 excursiile au fost mai generoase (inclusiv la Zidul Cninezesc), în 2012 frigul taie elanul de a te aventura pe stradă, cu toate că şoferii şi taximetriştii grupului fac faţă la fel de bine, într-un trafic care seamănă, de cele mai multe ori, cu invitaţia deschisă la sinucidere (aşa e şi în India…). Regretul mucalit că studenţii români nu sînt ca studenţii chinezi apare pe alocuri în jurnal, într-o notă fin ironică, înţelegătoare. Admiterea de acolo e crîncenă şi naţională: adică, se poate lesne întîmpla ca atunci cînd se afişează listele ierarhice finale, să fii fericit că ai intrat într-o universitate aflată la 1000 de km de locul tău de baştină. Universitatea din Senyang este într-o asemenea situaţie, dacă ţinem cont de cele 6-7 ore cu avionul care o despart de Beijing; cu toate acestea, sălile de studiu sînt pline ochi şi sîmbăta sau duminica, studenţii înving frigul învăţînd cu şuba pe ei şi aduc apă fierbinte în termosuri, pentru a se putea dezmetici. Birocraţia – reminiscenţă confucianistă – e atotstăpînitoare; tot determinantă e şi ierarhia, atît a persoanelor, cît şi a…produselor sau băuturilor cu care amfitrionii îşi tratează vizitatorii. Rangul alimentelor arată nivelul de apreciere: iritat că un oficial al universităţii l-a „surmontat”, un demnitar comandă o băutură „de nivel 1”, pentru a-şi onora oaspeţii şi pentru a fi mai precis la „sintaxă”.

De altfel, „original copies” domină piaţa şi ierarhia de valori, ceea ce înseamnă, în esenţă (pentru a da un exemplu): o geantă Gucci „made in China”. Ceea ce nouă ni se pare un fals, e vîrf de apreciere în China, sub care se rostuiesc, apoi, toate celelalte produse, inclusiv cele regionale. Impresionantă, în ceea ce consemnează Bodiu, e discrepanţa dintre logică şi pragmatism: chinezii respectă scrupulos ierarhiile de familie (un profesor chinez, ajuns la Braşov, consimte să se fotografieze cu mama autorului doar dacă ea rămîne pe scaun şi el în picioare), cuantifică pozitiv tradiţia, dar nu o favorizează şi nu sînt dependenţi de ea, transformînd-o în axiologie fundamentalistă, aşa cum se mai întîmplă în Balcani. Un lucru legat de trecut, eventual conotat „ancestral” nu e totodată superior reflexelor inedite generate de prezent: timpul a depăşit „acel fel de a fi sau de a face” (ţi se spune calm, firesc), globalismul înseamnă sincronism, chiar dacă în China acesta e egalat, în unele cazuri, cu mimetismul meşteşugăresc sau cel industrial.

În mod inevitabil, paradisul chinez îl reprezintă, pentru vizitatori, mîncărurile, pe care gourmandul Bodiu le consemnează scrupulos, deşi are şi nemulţumiri, unele chiar structurale: „…nu există desert. Fructe şi atît. Nu tu prăjituri, nu tu tort. Nici chiar aşa”. (În India e mai bine…). Prima constatare: mîncarea chineză de acolo nu seamănă cu aceea pe care o primim, la noi sau în Occident: bucătarii de aici gătesc mai condimentat, alexandrinizează mîncarea, pentru a se mula pe „orizontul de aşteptare” al consumatorului. Cu alte cuvinte, noi exotizăm ceea ce acolo e firesc şi neexotic; de altfel, Senyang e patria mîncărurilor necondimentate, în rîndul cărora mai intră şi un hamburger din carne de măgar, o delicatesă. Cu excepţia eroismului melancolic cu care sînt consemnate diferenţele academice, culinarul reprezintă spaţiul în care se întîlnesc cutumele chineze cu nostalgia meselor de acasă, consumate la Braşov; unul dintre amfitrioni e chiar cuprins de un dor irepresibil atunci cînd îşi aduce aminte de vişinata pe care a băut-o în Ţara Bîrsei, deşi gazdele sînt, în general, prudente: atunci cînd vii în România, e de aşteptat să fii avertizat în privinţa tăriei unor esenţe, fiindcă euforia indusă de ţuică e criminală în comparaţie cu torpoarea serenă, preponderent contemplativă, generată de vinarsul local.

Se mai simte în carte, dincolo de aceste detalii, responsabilitatea constructorului academic de calitate, menire căreia Bodiu i s-a dedicat la Braşov şi la Bucureşti, lăsînd ca opera personală să îl aştepte în vremuri mai calme, prielnice. E un regret, totuşi, aici, întrucît nu trebuie uitat că el este şi autorul celor Şapte teme ale romanului postpaşoptist, propunere extrem de incitantă, pe care exegeza literară românească a secolului al XIX-lea a cam lăsat-o în suspensie. Aceasta e, de altfel, soarta teoreticienilor din generaţiile ’80 şi ’90: să scrie cărţi pe care aproape nimeni nu le citeşte, nutrind speranţa că vor veni şi vremuri (post mortem?) cînd ele vor fi scoase de la naftalină.

 

P.S. Am terminat de scris această cronică în seara zilei de 3 aprilie, cînd Andrei Bodiu se stingea subit în camera unui hotel din Oradea. Nu ştiam că e acolo, că trecuse prin Cluj; a doua zi dimineaţa a sunat Mihaela Stroe, dîndu-mi vestea a cărei cutremurare nu cred s-o pot depăşi vreodată. Aveam soluţia tehnică de a schimba stilistica textului, punînd verbele la trecut. N-am făcut-o: prefer să-l ştiu pe Andrei rîzînd printre noi, bucurîndu-se de o mîncare bună, spunîndu-ne că literatura are un ingredient esenţial, şi anume ironia. A fost ucis, ca şi Marian Papahagi, de birocratizarea dementă din mediul academic, prin care Statul gîfîie să recupereze controlul pe care l-a pierdut prin legiferarea autonomiei universitare. Dumnezeu să-l primească alături şi să-l odihnească!

Revista indexata EBSCO