Apr 28, 2014

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Alecu Russo, nu doar ocazional

Cu ceva timp în urmă, la 4 februarie a.c., s-au împlinit 155 de ani de la moartea scriitorului Alecu Russo, iar puţin după aceea, 195 de la naşterea sa, ambele momente fiind total ignorate de presa culturală. Asemenea „discreţie” în raport cu o figură dintre cele mai fascinante ale culturii române nu e deloc insolită, dacă ne gîndim la „soarta” acestui scriitor, născut în Basarabia, la 17 martie 1819 şi trecut la cele veşnice peste numai patru decenii de viaţă, la 4 februarie 1859, pe cînd lumea românească trăia tocmai un moment de graţie destinală, la cîteva zile numai după Unirea Principatelor extracarpatine şi în ajun de schimbări decisive pentru istoria noastră. Un destin asemănător avusese cumva şi N. Bălcescu, stins din viaţă încă mai devreme, în 1852, la Palermo, în exilul asumat după eşecul revoluţiei paşoptiste. Nu e o conexiune aleatorie. Ambii cărturari, coetanei implicaţi în frămîntările unui timp marcat de evenimente dramatice, şi-au pus amprenta asupra acelui timp, în forme ce au impus analogii de destin în posteritate. Au şi fost asociaţi mereu, în legătură cu problemele epocii, dar îndeosebi cu paternitatea poemului Cîntarea României, temă „homerică” în literatura noastră. Am avut ocazia să mă refer cîndva la acel context, analizînd un text pîrvanian pe această temă, din 14 decembrie 1899, dată la care viitorul arheolog era încă elev la un liceu din Bîrlad, înainte de a pleca spre capitală[1].

Textul amintit, o erudită şi entuziastă „conferinţă”, în care studiosul, intervenind în disputa „patrimonială” existentă îi atribuia lui Bălcescu meritul principal, concluzie la care vor ajunge şi alţi analişti ai problemei. S-a enunţat, cu destul temei, şi ipoteza unei armonizări a soluţiilor (Paul Cornea), convenabilă acelui spirit al epocii de care erau animaţi ambii scriitori, a căror întîlnire de la Mînjina, amicală şi civică, în casa lui Costache Negri, rămîne un moment înalt simbolic din istoria renaşterii noastre naţionale. Azi se poate face chiar un pas mai departe, pe linia unei afinităţi destinale, conexînd încă mai strîns cele trei nume de proiectul naţional[2]. Un studiu paralel şi convergent al creaţiei lor ar fi de un real interes pentru cultura noastră. Contribuţia fiecăruia, în forme diverse, la Cîntarea României, poate constitui un element de supremă coagulare, de topire în acel „gînd unic” pe care Pîrvan l-a dorit mereu ca element structurant al naţiunii apartenente.

Dacă e vorba, anume, de Alecu Russo, la peste un secol şi jumătate de la stingerea sa din viaţă, cîteva date de biografie şi operă ni se par demne de reamintit, ca unele ce îi atestă deplina contemporaneitate cu lumea noastră. Născut în 1819, ca şi Bălcescu, neam de boieri mijlocii ca şi coetaneul său, a avut norocul să studieze în Elveţia (1829) şi la Viena (1835-1836), fiind expulzat din Austria ca autor de texte subversive. Numit asesor judecătoresc la Neamţ (1841), s-a dedicat prozei şi teatrului, ipoteza ultimă aducîndu-i un scurt surghiun la schitul din Soveja (1846), loc în care s-a dedicat cu pasiune folclorului, avînd marea şansă de a descoperi (după cum ne spune Alecsandri) balada Mioriţa, care a şi intrat iute în circuit public, fiind considerată, nu fără temei, drept „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume”.

La 1848, îl găsim pe Alecu Russo printre „căuzaşii” doritori de schimbări radicale, alături de Alecsandri, Cuza, Hurmuzaki, Kogălniceanu, Negri ş.a., în spaţiul românesc, dar şi în exil, la Viena şi Paris, alături de alţi comilitoni, publicînd Mioriţa (1850) şi editînd, împreună cu Bălcescu, România viitoare (1851), revistă ce atestă marea propensiune civică a redactorilor, ca şi aceea probată de Alecsandri în România literară sau de Kogălniceanu în Steaua Dunării, publicaţii ce rezumă cumva spiritul unei generaţii devotate nec plus ultra unui proiect comun. Semnătura lui Russo se regăseşte în mai toate apelurile şi petiţiile semnificative pentru noua epocă. Din păcate, el n-a avut şansa să profite de schimbările aduse de acesta, stingîndu-se din viaţă îndată după Unirea Principatelor, la 4 februarie 1859, din cauza unei boli care îl chinuise îndelung.

Opera sa e cantitativ redusă, dar nu lipsită de relevanţă istorico-culturală, nici neglijabilă estetic. S-a bucurat, de aceea, de o recunoaştere cvasiunanimă, începînd cu contemporanii săi, mai norocoşi pesemne, posteritatea critică înregistrînd totuşi nuanţe asupra cărora nu se poate insista momentan. Scurta lui existenţă („ca un meteor”, în viziunea lui Alecsandri) s-a pretat la abordări multiple, îndeobşte ŕ la une, pe seama coerenţei de mesaj şi de expresie.

„Vocaţia lui Alecu Russo (citim în marea sinteză călinesciană) este în proza memorialistă. El şi-a însuşit pînă la virtuozitate maniera clasicilor tîrzii, a lui Xavier de Maistre, a lui Paul-Louis Courier, umorul acela fin, eseistic, scutit de dezordinea fantastică, nu însă scos cu totul din sensibilitatea romantică ce se strecoară în uşoara melancolie, în sentimentul grandoarei geologice. Este de altfel un cunoscător perfect al literaturii franceze şi un pricepător al autorilor de savoare lingvistică precum Rabelais. E un contemplator lucid, spiritual, cu o repede asociaţie între lucruri aparent eterogene. Însemnările din captivitate la Soveja (scrise în limba franceză) sînt cea mai strălucită dovadă a vibraţiei sufleteşti stăpînite de inteligenţă. În mănăstirea-închisoare are tristeţi de iarnă scitice şi maliţii voltairiene.”[3]

Însuşirile de critic şi de polemist i-au fost mereu subliniate (G. Ibrăileanu, Ş. Cioculescu, Al. Dima, D. Păcuraru etc.) alături de calităţile poematice, puse la lucru îndeosebi pe seama trecutului naţional (N. Iorga, M. Zamfir ş.a.), ca şi „tumultul interior” al prozei, de substract romantic, prezent şi la alţi contemporani ai săi (Geo Şerban, Tudor Vianu e.g.).

Privirea lui peste lume, în primul rînd peste Iaşul evocat mereu, e una plastică, atentă la peisaj, fie acesta natural, firesc sau de caracter istorico-cultural. Peste tot, în capitala moldavă, ajunsă mai însemnată şi pentru străini, ca element în „chestiunea Orientului”, el constată aporii, inadecvaţii, contraste, pe care caută să le integreze într-un tablou cît mai coerent[4]. Orice enunţ, orice remarcă, orice detaliu are în discursul său un rost ce ţine de realizarea unui tablou persuasiv.

De la hic et nunc, filtrat cu sensibilitate romantică, el ajunge să lanseze punţi inefabile spre înţelegerea unui timp şi a unui destin istoric, cu elemente constitutive la care ne vom întoarce mereu cu simpatie afină şi gratitudine.

 

 



[1] Text reprodus în Vasile Pârvan, Scrieri alese, ed. Alexandru Zub, Bucureşti, 2006, p. 3-24.

[2] Cf. Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 26-28.

[3] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, FPL, 1941, p. 183.

[4] Alecu Russo, Iaşii şi locuitorii lui în 1840, în Scrieri alese, Bucureşti, Albatros, 1970, p. 303-335.

Revista indexata EBSCO