Apr 28, 2014

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Europa: anii de junglă

Acum, în 2014, atenţia e îndreptată spre centenarul declanşării primului război mondial. Pe drept cuvînt. Eu am convingerea că acel „prim” război mondial a fost mai cumplit şi distructiv în urmările şi chiar în desfăşurarea sa decît oricare alt război modern, punct de cotitură istorică. Spunînd aceasta nu vreau să minimalizez cîtuşi de puţin cele petrecute în 1939-1945. Ele au fost şi sînt de altfel discutate şi examinate cu atenţie deosebită. Dar prea multă lume socoteşte că la 8 sau 9 mai 1945 totul a luat sfîrşit şi a început o eră nouă. Nu stau aşa treburile. De aceea am salutat cu mare interes cartea lui Keith Lowe Savage Continent. Europe în the Aftermath of World War II (New York: St Martin’s Press, 2012) (Continent sălbatec. Europa în urma celui de-al doilea război mondial), care prezintă anii de după încheierea „formală” a războiului ca nişte ani de continuare (să zicem 1945-1949, deşi, ştim prea bine că în anume sensuri abia 1989 a reprezentat un punct de încheiere).

Înainte de a rezuma ce spune Keith Lowe, să facem o observaţie istorică mai generală. Această Europă pe care ne place să o prezentăm paşnică şi civilizată a avut de fapt în decursul istoriei sale repetate perioade de cruntă violenţă, dezordine şi turbulenţe grave. Aşa-zisul „război de 30 de ani” ar fi un exemplu, dar au mai fost şi destule altele. Cînd vorbim condescendent despre condiţiile din „Vestul sălbatic” (al Americii, desigur) ne prefacem că nu ţinem minte de episoade cu totul, dar cu totul, asemănătoare de pe această pretenţioasă şi năzuroasă peninsulă a enormei mase continentale eurasiatice. Ei bine, autorul meu ne aminteşte de un astfel de episod extrem de recent, poate unii din părinţii sau bunicii noştri chiar l-au trăit.

Simplificînd, putem spune că Lowe vorbeşte de trei grupuri de evenimente separate dar cronologic simultane. Primul ar fi mizeria, debandada, foametea, distrugerea infrastructurilor, nu numai în ţări biruite cum ar fi Germania, dar şi în ţări învingătoare ca Rusia, sau Anglia (cartelele alimentare au continuat în cea din urmă pînă spre 1950). Numere enorme de prizonieri: condiţiile în care erau ţinuţi prizonierii germani sînt descrise amănunţit de autor, ele erau apropiate de exterminare sau de sclavie. 10% din cei 11 milioane de prizonieri germani şi-au pierdut viaţa. (Dintre cei din Rusia şi Iugoslavia 35-40%.) Nici nu mai vorbim de deportările masive în URSS (inclusiv din România de pildă). E potrivit de spus că nici starea captivilor Aliaţi „eliberaţi” acum nu era cu mult mai bună: haosul, destrăbălarea şi dezorientarea predominau. În Europa de Vest situaţia începe să se normalizeze mai ales spre 1950, în bună parte datorită „planului Marshall”, cînd americanii cu înţelepciune şi generozitate şi-au dat seama că este în interesul general să aibă loc o reînsănătoşire a Europei, care nici nu a întîrziat de altfel.

A doua a fost „purificarea etnică” de proporţii gigantice: ce s-a petrecut în Iugoslavia în anii ‘990 pare, comparativ, un fleac. În mod neaşteptat victime au fost din nou evreii. Supravieţuitori ai lagărelor şi deportărilor, cei reveniţi au fost primiţi fie cu rece indiferenţă (Franţa, Olanda) fie cu ostilitate sau violenţă (Polonia, Ungaria). Emigrarea masivă spre nou instituitul stat Israel a fost o consecinţă. Este cazul să notăm aici că Lowe scrie foarte bine şi convingător, alternînd iscusit informaţii statistice cu cazuri „anecdotice”, concrete, culese din amintiri, documente arhivale, corespondenţă şi alte surse. Nu au fost singurii. Enorme au fost „purificările” germanilor, circa 9 milioane din Estul Germaniei, circa trei milioane şi jumătate din Cehia, Ungaria, Iugoslavia izgoniţi în condiţii jalnice. Nu au fost simple transferuri, căci erau însoţite de masacre, de o adevărată epidemie a violurilor (s-au mai scris cărţi despre asta). Nici nu mai vorbim de faptul că multe din aceste provincii „purificate” fuseseră locuite de germani de sute şi sute de ani (Pomerania, Silezia, Sudeţii şi altele). Schimbul de teritoriu Polonia-Ucraina a fost şi el deosebit de sîngeros, aproape (deşi nu din punct de vedere numeric) ca ruptura între India si Pakistan/ Bangladesh (hinduşi/ mahomedani) cam în aceeaşi ani. Au mai fost şi altele: eliminarea maghiarilor din Slovacia, a italienilor din Iugoslavia, a turcilor din Bulgaria şi încă destule altele, nepedepsite, ieşite de sub incidenţa oricărei legi şi moralităţi.

În fine Kenneth Lowe descrie (cartea sa conţine şi numeroase fotografii şi hărţi) continuarea efectivă a acţiunilor beligerante. Probabil cea mai netă acţiune a fost războiul civil din Grecia (1945-1949) în care pînă la urmă comuniştii au fost învinşi numai datorită ajutorului britanic. Altminteri a fost un război de cumplită cruzime (ca şi cel din Spania cu zece ani în urmă) şi oricum mult mai nemilos decît însăşi ocupaţia fascistă. Ar mai fi însă de adăugat că violenţele mai puţin organizate din Franţa şi Italia cam în aceeaşi ani au avut mii si mii de victime nevinovate, în Franţa printre aceştia partizani antifascişti din mişcarea gaullistă (cum şi aristocraţi şi preoţi – la modul tradiţiei iacobine), iar în Italia proprietari latifundiari şi oameni înstăriţi, indiferent de vederile lor ideologice. (Totul asortat cu răfuieli personale, cu feude vechi de familie şi altele asemenea). În Iugoslavia victimele au fost alese pe criterii etnice, călăii fiind mai frecvent croaţi. („Ustasha”) dar şi din partizanii mişcării lui Tito, iar numărul celor pieriţi s-a ridicat la zeci şi zeci de mii.

Mărturisesc că atunci cînd mi-a căzut în mînă cartea m-am repezit întîi spre capitolul 29 dedicat exclusiv României: l-am găsit obiectiv, bine informat, corect în judecăţi. Nici celelalte capitole concentrate pe sovietizarea Europei de Est în ansamblu nu au fost mai prejos. Am aflat chiar noutăţi (pentru mine). După ocuparea ţărilor baltice acolo s-a desfăşurat o vastă campanie de rezistenţă: „Fraţii codrului” care între 1941-1952 s-au opus cu arma în mînă ocupanţilor bolşevici (în multe cazuri şi celor fascişti), iar numele figurilor de vîrf nu au fost uitate, ci sînt azi venerate şi celebrate în micuţele ţări; s-au făcut şi mai multe filme. Eu credeam că astfel de rezistenţe au avut loc numai în Carpaţi (de fapt au fost cazuri şi în Polonia, Bulgaria, Ucraina de Vest; Lowe nu pomeneşte însă partizanii români); oricum, mă gîndesc melancolic că eroii luptători nu se bucură în România de egală admiraţie şi de egala memorizare istorică precum cei din Baltice.

Lowe nu este istoric universitar sau academic. La fel cu mulţi dintre cei mai buni istorici pe care i-am citit în ultima vreme este independent, în cazul său fost redactor editorial. Acum cîţiva ani a devenit celebru printr-o carte despre nimicirea apocaliptică a oraşului Hamburg, cînd au pierit 40.000 de civili într-o singură noapte de bombardament incendiar super-brutal. Cartea a stîrnit pasionate dezbateri publice în Anglia. Nu am citit-o, dar pot să o recomand pe cea de faţă; cărţile lui Lowe au fost traduse în germană, suedeză, norvegiană, japoneză, sîrbă, franceză, italiană, spaniolă, poloneză, greacă, portugheză, estoniană, rusă. Eu aş compara-o cu capodopera lui Jorg Friedrich Der Brand (2002), care se limitează însă la covoarele de bombe abătute asupra Germaniei în decursul celui de-al doilea război mondial.

Cartea lui Lowe este informativă, echilibrată şi reprezintă o completare indispensabilă la înţelegerea mai substanţiala a unei perioade istorice esenţiale. Ea este totodată un avertisment: foamea, mizeria, masacrul nu sînt chiar atît de depărtate, nu sînt imposibile. Demonii odată dezlănţuiţi (cum spuneau recent cărţi ale lui V. Tismăneanu şi Timothy Snyder) se extind exponenţial şi fără îndurare asupra unor suprafeţe geografice şi a unor zone intime. Cel mai bun fel de a zăgăzui astfel de molime? Virtuţile minţii şi ale sufletelor noastre. Şi nu în ultimul rînd Memoria, muza Mnemosyne.

Virgil Nemoianu, februarie 2014, Bethesda MD

Revista indexata EBSCO