Apr 28, 2014

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Junimea – un vis al inteligenței libere (III)

Este bine cunoscută neimplicarea politică atît a Societăţii Junimea cît şi a revistei pe care a fondat-o, Convorbiri literare. Singura ocupaţie admisă la întrunirile Societăţii era de natură literară, iar în foaia junimistă era refuzată orice colaborare ce avea ca temă politica militantă. Junimiştii, în acelaşi timp, au fost şi mari personalităţi politice care au influenţat direct politica românească, la cele mai înalte nivele: miniştri, prim-miniştri, deputaţi, senatori, preşedinţi ai Camerelor, diplomaţi etc. etc. – din ziua cînd, la solicitarea ministrului G. Costaforu (prezent la Iaşi împreună cu Principele – viitorul rege – şi Elisabeta Doamna şi trimis de aceştia pe 15 aprilie 1871 pentru negocieri cu junimiştii), după lungi discuţii, ei acceptă implicarea politică, ce va dura pînă la fruntariile intrării României în prima conflagraţie mondială.

Încă din Introducerea care deschide seria celor cinci volume de Discursuri parlamentare (primul volum ocupă 1866-1876, al doilea: 1876-1881, al treilea: 1881-1888, al patrulea: 1888-1895, ultimul: 1895-1899; pe lîngă discursurile ţinute în timpul celor 25 de ani, cît a fost membru în Cameră, a adăugat şi cîteva priviri asupra istoriei noastre contemporane, ce dau seama asupra dezvoltării politice a României de după 1866) Titu Maiorescu face cîteva precizări: „Ceea ce în adevăr trebuie să ne atragă o deosebită luare aminte este tranziţia ţării noastre de la starea precară a unor Principate elective spre consolidarea unui Regat ereditar, şi mai ales îndrumarea spiritelor conducătoare în politică de la uşurinţa răsturnării lui Cuza-Vodă şi de la pornirile antidinastice din întîia parte a domniei lui Carol I, spre deplina recunoaştere a autorităţii Regelui de către toţi bărbaţii politici din ziua de astăzi”.

Şi exclamă încrezător: „Ce deosebire între 1866 şi 1896, ce schimbare a cugetelor în decursul a 30 de ani, şi ce îndreptăţire a încrederii în viitor!”

După modelul vechilor cronicari moldoveni, periodizează ampla privire retrospectivă în: O scurtă privire asupra situaţiei politice româneşti. De la 11 februarie 1866 pînă la 11 martie 1871; Sub ministrul Lascăr Catargi. 11 martie 1871-3 aprilie 1876.

În partea a II-a narează motivaţia şi împrejurările care au dus la implicarea politică a junimiştilor: „În chiar ziua sosirii, Costaforu, după indicaţiile amicilor săi politici, se adresează la un grup de bărbaţi mai tineri, care se aflau întruniţi într-un fel de societate fără statute, numită Junimea, unde se ocupau de literatură şi publicau o revistă, Convorbiri literare, dar se abţineau cu desăvîrşire de la orce acţiune politică. Avînd o întrevedere cu scriitorul acestor rînduri, Costaforu îndeamnă la intrarea în Cameră, în politica militantă. Lunga lui stăruinţă se rezumă în cuvintele: «La ce folos literatura, dacă prin pasivitatea oamenilor de ordine se periclitează tronul şi prin urmare ţara».

În prima întrunire a prietenilor junimişti din acea săptămînă li se împărtăşeşte propunerea ministrului, şi asupra ei se încinge cea mai curioasă discuţie”.

Sînt trecuţi în revistă membrii Junimii de la acea oră, inclusiv cei care nu erau prezenţi. Pe lîngă autorul Criticelor şi V. Pogor, aflăm pe „Iacob şi Leon Negruzzi, Nicu Gane, Dimitrie Rosetti, N. Mîndrea, I. Ianov, colonelul N. Skelitti, G. Racoviţă, colonelul Miluţă Cerchez, M. Korne, Gr. M. Buiucliu, T. Cerchez, G. Roiu, profesorii Culianu, Melik, St. Vîrgolici, Naum, A. D. Xenopol, Creangă, şi din cînd în cînd asistau V. Alecsandri, I. A. (Zizin) Cantacuzin, C. Suţu, A. Balş, N. Calimachi-Catargi etc. Şi d. Dimitrie A. Sturdza. Membri mai erau căpit. T. Şerbănescu, N. Burghele, Al. Farra, Caraiani, Paicu, Burla, Bodnărescu, Miron Pompiliu. Ceva mai tîrziu vin Eminescu, Slavici, Tasit, O. Panu, Lambrior, B. Conta, T. Nica, P. Missir, Al. I. Philippide. G. Vămav-Liteanu, B. Bossy, colonelul Bengescu-Dabija. Chibici-Rîvneanu, C. Leonardescu. Meissner, Volenti, A. C. Cuza, Strajan, T. Istrati, Ollănescu-Ascanio, Dr. Cliristea Buiucliu, Duiliu Zamfirescu, I. L. Caragiale”.

Dintre membrii fondatori ai Junimii (Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, P.P. Carp, Teodor Rosetti) lipseau ultimii doi, P. Carp (despre care corifeul Societăţii ţinea să precizeze că era singurul dintre noi, care pe lîngă literatură „traduceri din Shakespeare” se ocupa permanent de politică) era agent diplomatic la Viena, Berlin şi St. Petersburg, iar T. Rosetti comisar al guvernului la Berlin.

Atmosfera în care se desfăşurau întîlnirile junimiste este bine cunoscută şi toţi participanţii, dar şi comentatorii din afară i-au subliniat acel esprit de bohčme care făcea legea. Încît remarca criticului, că oricine e în cunoştinţă de cauză asupra caracterului acestor întruniri libere ale unor oameni iubitori de artă şi de ştiinţă, îşi va putea închipui efectul produs prin o gravă propunere politică: „Primită la început cu un hohot de rîs, însoţită de un cîntec în cor, al cărui refren îl da d. Pogor, care la rîndul său (după regula junimistă «anecdota primează») era întrerupt de povestirea lui Creangă, cum profesorul fracţionist Suciu justifica la o întrunire electorală taxa asupra «burlîcăritului», – propunerea a ajuns cu încetul la o discuţie serioasă, luîndu-se în considerare, nu ca un fapt izolat, ci în legătură cu întreaga mişcare a ţării, mai ales de la 1848 încoace”.

Cum va sublinia şi E. Lovinescu în Istoria civilizaţiile române moderne, junimiştii acordau o mai mică importanţă momentului revoluţionar de la 1848, prin comparaţie cu liberalii din Muntenia; modul lor de judecată istorică era mai mult englezeşte evoluţionar, decît franţuzeşte revoluţionar. În acelaşi timp văd în momentul 1848, ca efect, deşteptarea conştiinţei naţionale în Românii din Principate în voinţa lor de a se dezvolta în conexitate cu civilizaţia occidentală.

În schimb Maiorescu, în ce priveşte organizarea politică în ansamblul acestor tendinţe, consideră că oamenii de la ’48 nu au lăsat şi nu au avut nici o concepţie reală: „Constituţiunea din 15 iunie 1848, de pe «cîmpul libertăţii» de la Filaret, cu cele 22 articole ale ei, era o operă de fantazie, fără valoare practică. A impune unei ţări, care pană atunci fusese în neputinţă de a progresa tocmai din pricina deselor schimbări de Domn, un Principe ales pe cinci ani (art. 5) a da unei ţări, geograficeşte intercalate între trei monarhii absolute, care îi ameninţau existenţa, o formă cvasirepublicană, declarînd pe acel Principe de 5 ani încă şi responsabil; a acorda (art. 10) «dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul Poporului întreg de a-şi alege domnul»; a decreta «emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orce compatrioţi de altă credinţă» (art. 21); toate aceste erau numai naiva aşternere pe hîrtie a unui amalgam de idei nebuloase, cum mişuiau pe atunci în broşurele frazeologilor din alte ţări. Şi în contra frazeologici era mare despreţ în Junimea”.

Afirmaţii pe care Lovinescu le amendează cu o anume severitate în Istoria civilizaţiei (trimiterile se fac la ediţia din 1992, apărută la Editura BPT a Editurii Minerva, sub îngrijirea lui Z. Ornea): „Judicioasă in abstracto, critica lui Maiorescu ve­nea însă 50 de ani (1897) după săvîrşirea evenimen­telor de la 1848, cu ignorarea împrejurărilor şi a condiţiilor psihologice ale oricărei revoluţii. Revo­luţiile sînt produsul unei mentalităţi mistice; ade­vărate febre intelectuale şi afective, ele se propagă prin contagiune şi nu pe calea adaptării logice. Răspîndindu-se peste întreaga Europă prin formule de un cuprins aproape religios, ideile revoluţionare au pătruns şi în două din «cele trei monarhii abso­lute» în forma lor originară. A crede că se puteau adapta nevoilor noastre locale sau tradiţionale, în­seamnă a nu ţine seamă de caracterul convulsiv şi febril al revoluţiilor. Iată, pentru ce, sub titu­latura domniei, Constituţia de la Islaz avea un ca­racter pur republican, şi nici nu putea avea altul; ideile revoluţionare nu se împămîntenesc, ci se dez­lănţuie integral. Numai după trecerea febrei, începe opera de adaptare la condiţiile locului şi ale timpu­lui. Din această pricină, autorii celor cinci puncte fundamentale ale divanurilor ad-hoc din 7 şi 9 octombrie 1857 – printre care e şi «dinastia eredi­tară dintr-o familie suverană a Europei», puncte pe care Maiorescu le admira ca pe «expresia reală a ţării»”.

Maiorescu şi membrii Junimii s-au manifestat reticent şi destul de mefient faţă de avînturile mesianice ale paşoptiştilor munteni. Avînturi pe care Lovinescu le consideră o adevărată cotitură în evoluţia noastră politică şi culturală: „La lumina acestor consideraţii psihologice asupra revoluţiilor şi în cadrul restricţiilor făcute, cu tot caracterul ei teoretic şi imitativ, Constituţia de la 9 iunie 1848 rămîne adevăratul punct de plecare al unei noi orientări a poporului nostru; ea repre­zintă gestul simbolic prin care axa vieţii noastre po­litice şi culturale s-a schimbat din Răsărit în Apus; de ea se leagă viitoarea formaţie revoluţionară a ci­vilizaţiei româneşti – de altfel, sociologic, singura cu putinţă”.

Cum remarca şi conducătorul Sburătorului, pentru Maiorescu nu aici, în Constituţiunea de la Izlaz s-ar afla cu adevărat izvorul politicii româneşti: „Adevăratul îndreptar al dezvoltării interne şi externe, cum citim în Scurtă privire – care deschide primul volum din Discursuri parlamentare, în direcţia căruia începuse regenerarea noastră şi care trebuia acum urmat pînă la sfîrşit, erau cele 5 puncte fundamentale, formulate de divanurile ad-hoc din Iaşi şi din Bucureşti la 7 şi la 9 octomvrie 1857: respectarea capitulaţiunilor, unirea, dinastia ereditară dintr-o familie suverană a Europei, neutralitatea garantată de Puteri şi sistemul constituţional.

Aici era expresia reală a cerinţelor ţării, conform cu faza vremelnică a evoluţiunii sale istorice, programul izvorît din toată experienţa trecutului şi care trebuia păstrat cu sfinţenie pînă la deplina lui înfăptuire, după care venea apoi timpul unei noi hotărîri şi formulări pentru regularea mersului în viitor”.

Înainte de a cerceta cele consemnate de M. Kogălniceanu în Desrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor (discurs susţinut la Academia Română pe 1 aprilie 1891) vom remarca ce consemnează Alecu Russo în Studie moldovană (publicată în trei numere din gazeta ieşeană Zimbrul, la 1851) unde avem o bună contextualizare a prefacerilor radicale de care a avut parte Moldova şi, implicit, Ţara Românească: „În 16 ani, de la 1835 pînă la 1851, mai mult a trăit Mol­dova decît în cele cinci sute ani istorice, de la descălecarea lui Dragoş la 1359, pînă în zilele părinţilor noştri. Viaţa părinţilor a trecut ca şi viaţa strămoşilor lor, adică lină ca un rîu ce cură prin livezi şi grădini şi să perde fără huiet în Siret. Întîmplările lumei deprinpregiur murea la graniţă, vălmăşagul veacului îi găsea şi-i lasă liniştiţi. Viaţa noastră nu are legătură cu a lor, am pute să zicem mai că nu sîntem fiii lor. Părinţii noştri au dischis ochii în leagănul strămoşesc, oamenii de la 1835, cari inau­gurează generaţia de faţă, au răsărit în larma ideilor nouă. Ochii şi gîndul părinţilor să învîrtea la Răsărit, a noştri sînt ţintiţi spre Apus, deosăbire de la cer pînă la pămînt… Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă pînă la vîrv: limbă, haine, obiceiuri, pînă şi numele… nu mai sîntem moldoveni, ce romani”.

Fără a nega trecutul cu tradiţiile lui, Alecu Russo se arată optimist în ce priveşte efectele acestor uluitoare şi rapide transformări: „Dumnezeu să ierte trecutul, întîi pentru că a murit, şi al doile pentru că sîntem ca megieşii buni şi am scociorît în viaţa lui ce-o fost mai bun. Sîntem de ieri, putem încă să ne rememorim cîteva din obiceiurile copilăriei noastre… adivărat că am fost copii amfibii (în doi peri), ne-am născut în Moldova şi am supt străinătatea, capul ni-i cap de neamţ, de franţuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan; avem o datorie fiească de a arunca cîteva flori pe pămîntul grabnic a părintelui nostru trecut; va veni vremea, dacă n-a şi sosit, în care şi noi, tinerii de la 1835, tinerii şi bonjuriştii suri de astăzi, vom fi chemaţi bărbărie, vom fi giudecaţi nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar fi trebuit să facem, vom fi osîndiţi nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor partizilor şi a opiniei mulţimii, opiniei, armă nouă ca şi cuvîntul cu care am îngropat părinţii noştri, şi care la rîndul nostru are să ne dizgrume…! Noi, încale, ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani… aşa… Încît mii de ani n-a prefaci-o.

Rămăşiţa trecutului, ce întunecă cînd şi cînd o parte din viaţa noastră zilnică, să răreşte, Moldova vechi mi să înfăţoşază ca o pădure deasă şi mare, unde toporul a tăiet iute, fără a ave vreme de a curăţi locul. Plugul, adică civilizaţia, stîrpeşte zi pe zi rădăcinile şi preface codrul în curătură, curătura în lan frumos, iar lanul, în cîmpii roditoare”.

Este de tot interesul a prezenta afirmaţiile lui Kogălniceanu despre hotărîrile Divanurilor Ad-hoc, pentru că ele sînt cele care întregesc şi asigură terenul pe care se vor cultiva şi înălţa viitoarele direcţii ale politicii româneşti, cu osebire ale junimiştilor: „Votul din 29 octombrie 1857 are o prea mare importanţă în istorie civilizaţiunei moderne a României, ziua in care s-a dat acest vot ocupă un loc prea mare în viaţa bătrînei generaţiuni care a aşternut bazele renaşterei României – pentru să nu am de plăcută datorie de a împrospăta tinerei generaţiuni memorabilul vot dat în unanimitate şi cuprinzînd pe înşişi reprezentanţii regimului privilegiilor, vot care a democratizat pururea societatea română.

Adunarea din Bucureşti proclamă numai bazele organizaţiunei politice, adecă cunoscutele pe atunci patru sau cinci puncte:

a) Autonomia Principatelor,

b) Unirea lor,

c) Un principe străin în capul noului stat,

d) Neutralitatea ţărei şi

c) Un guvern reprezentativ constituţional.

Aceste puncte, odată recunoscute de Europa, aparţinea naţiunei române, din nou convocată a se rosti asupra tuturor cestiunilor privitoare la organizaţiunea dinăuntru.

Adunarea-mumă din Iaşi n-a urmat tot aşa”.

În discursul său academic este subliniată, în continuare, însuşirea de către reprezentanţii Marilor Puteri a majorităţii cerinţelor exprimate de Adunarea Ad-hoc a Moldovei, care au şi constituit temeiul raportului pe care aceştia l-au înmînat Congresului de la Paris: „Pe dorinţele Moldovei s-a întemeiat şi Europa în elaborarea şi încheierea Convenţiunei de la Paris, care, cuprinzînd soluţiunile rostite de noi moldovenii, ne-a fost octroiată şi a şi fost primită de noi ca o adevărată Constituţiune pînă la înlocuirea ei prin Statutul din 2 mai 1864 şi prin Constituţiunea noastră naţională din 1866”.

Adunarea Ad-hoc a Moldovei, în esenţă, doreşte a se adopta la viitoarea reorganizaţie ca principii fundamentale:

I. Privilegiile de clase vor fi desfiinţate în România;

II. Egalitatea tuturor românilor înaintea legei;

III. Aşezarea dreaptă şi generală a contribuţiilor în proporţie cu averea fiecăruia, fără deosebire;

IV. Supunerea tuturor la conscripţia militară;

V. Accesibilitatea pentru toţi românii la funcţiunile statului.

În acelaşi discurs, rostit la Academia Română pe 1 aprilie 1891, vorbind despre emanciparea ţăranilor, ultima mare reformă operată de generaţiunea mea – cum o defineşte Kogălniceanu, narează ratarea încercării revoluţionarilor de la 1848 în această cestiune: „În Moldova, junimea refugiată la Cernăuţi for­mula şi ea programul său politic, economic şi social sub titlul de: Dorinţele partidului naţional din Moldova. Redacţiunea mi-a fost încredinţată mie, carele am şi publicat acest act într-o broşură tipărită în Cernăuţi. Iată punctul privitor la ces­tiunea ţărănească, cum se zicea pe atunci:

Art. V A se oborî boierescul şi a se face pro­prietari pre toţi gospodarii săteni, dîndu-se însă o dreaptă despăgubire vechilor stăpîni a pumîntului; această despăgubire şi modul ei se vor hotărî de cea întîia Obştească Adunare…” Pe urmă urmează, după acest punct, o lungă expunere a motivelor legale şi ale necesităţilor economice cari reclamau această reformă”.

Într-o manieră asemănătoare va fi pusă în discuţie problema reformei agrare şi de către revoluţionarii munteni.

Sînt trecute în revistă discursurile din cadrul Adunării Ad-hoc din Moldova.

Cu adevărat furtunoasă va fi întrunirea Adunării din 18 decembrie 1857, înconjurată de mii de proprietari alergaţi din toate ungherele Moldovei şi chiar din judeţele învecinate ale Munteniei, cu singura intenţie de a împiedica delegaţii să voteze emanciparea ţăranilor. „Adunarea ad-hoc – pot zice asediată – a votat nu mai puţin decît zece propuneri; nici una din ele n-a obţinut majoritate, trimiţîndu-se definitiva hotărîre la viitoarea Adunare legislativă”.

Rezultatul, după cum vedem a fost negativ, abia în 1864 sub Cuza-Vodă legea reformei agrare s-a promulgat şi publicat în ziua de 14 august, şi pînă în ziua de 15 ea a fost împrăştiată mai in toate satele României, şi în sunetul clopotelor cetită şi binecuvîntată în bisericile lor.

Totuşi, şedinţa din 18 decembrie 1857 a avut un rezultat recunoscut de fostul prim-ministru, atunci a avut loc naşterea partidelor care vor conduce alternativ România pînă la primul război mondial. Atunci a avut loc „despărţirea partidelor, pe tărîmul chestiei rurale s-a efectuat, formîndu-se pentru întîia dată atunci, în mod definitiv, partidul liberal şi partidul conservator, cînd mai înainte lumea politică din Moldova era împărţită numai pe tărîm politic, adecă partidul unionist şi partidul separa­tist”.

Merită citată în final comparaţia făcută de creatorul Daciei literare: „În Austria, în Rusia, aplicarea legei rurale a dat loc la mii de acte de crude represalii; mii de case ale proprietarilor au fost date pradă flăcă­rilor, şi sute de proprietari au căzut victime sub topoarele ţăranilor, transformaţi în fiare sălba­tece.

In România, o linişte perfectă; într-o sărbăto­rire generală, aplicarea legei emancipatrice s-a făcut fără a se preface în cenuşă o singură casă din ale foştilor stăpîni, fără ea să se smulgă un singur fir de păr din ale marilor proprietari”.

Vedem, cum subliniază şi Titu Maiorescu în deschiderea Discursurilor parlamentare, că, în mare, programul paşoptiştilor se împlinea; contextul în care junimiştii erau invitaţi să intre în politică era favorabil impunerii ideilor pe care ei le afirmau în cadrul Societăţii. Corifeul Junimii trece în revistă situaţia politică în aprilie 1871 şi, implicit, justificarea, îndreptăţirea implicării junimiştilor în viaţa politică: „Constituţiunea era promulgată, Domnitorul dintr-o Casa suverană a Europei se afla pe tron: dar punctul principal, cheia bolţii, care se ascundea sub cerinţa eredităţii dinastice, a respectării capitulaţiunilor şi a neutralităţii garantate, adecă independenţa României recunoscute ca stat liber în concertul Puterile europene – aceasta mai rămînea de dobîndit, şi pană nu se dobîndea, programul divanului ad-hoc reclama încă toate opintirile noastre, şi orce şovăire de la el era o renegare a trecutului şi cea mai funestă eroare.

Fiind privită situaţia în această legătura cu trecutul şi cu viitorul, atitudinea opoziţiei liberale şi fracţioniste din Camera dizolvată (făcînd chiar abstracţie de pericolul ei imediat faţă cu preponderanţa Germaniei şi cu pretenţiile Rusiei) trebuia să apară condamnabilă şi prin urmare guvernul Lascar Catargi îndreptăţit. Şi dacă, pe de altă parte, într-o ţară mică, precum e a noastră, şi încă aşa de puţin înaintată, lipsa de oameni cu oarecare pricepere silea pe mulţi la o felurime de activitate şi nu le permitea o specializare de predilecţie: apelul ce ni-l adresa guvernul de a sprijini singura politică raţională din acel moment, nu se putea respinge.

Astfel (şi pentru unii din noi cu părere de rău) ne-am văzut constrînşi să limităm exclusiva noastră ocupare de păn-acum şi să facem partea politicei militante. D. D. Pogor, Negruzzi, Gane, Racoviţă, cu ei împreună autorul acestor rînduri, mai pe urmă fireşte şi d. Carp şi T. Rosetli au intrat în Camera conservatoare de la 1871-1875”.

Constatăm că pe lîngă alţi junimişti, toţi fondatorii Junimii: T. Maiorescu, V. Pogor, I. Negruzzi, T. Rosetti, P.P. Carp sînt membri în Cameră, aripa conservatoare, între 1871-1875.

Prezenţi alături de conservatori în Cameră, T. Maiorescu, cum era de aşteptat se întreba dacă junimiştii, în consecinţă, au devenit deodată conservatori: „Noi eram în prima linie susţiitorii programului hărăzit de la divanul ad-hoc. Şi fiindcă politica liberalilor din primăvara anului 1871 periclita realizarea lui, iar guvernul conservatorului Lascar Catargi lucra în sensul acestei realizări, noi eram datori din princip să susţinem guvernul conservator. Ce avea să se întîmple după îndeplinirea cerinţelor de la 1857, rămînea o chestie deschisă şi nu avea interes pentru moment”.

Între fracţioniştii ieşeni şi junimişti exista o evidentă distanţare, o înstrăinare, nu pe tărîm politic – junimiştii pînă la acel moment nu erau implicaţi politic – ci din cauza marii diferenţe culturale; iar fracţioniştii fiind uniţi cu liberalii bucureşteni, înstrăinarea s-a extins şi asupra celor din urmă. „Junimiştii, cu predilecţia lor pentru literatură şi ştiinţă, cu iubirea lor de artă, mai ales de arta antică, orcît de simpli diletanţi ar fi fost de altminteri, nu puteau fi bine priviţi de nişte oameni, ale căror preocupări erau cu totul în altă direcţie. Cei mai mulţi fracţionişti se îndeletniceau mai ales cu ale vieţei practice, şi profesorii dintre ei, cum erau răposaţii Suciu, Micle, Gheorghiu, Lateş, pe lîngă caetul lor de curs nu mai ceteau decît poate Tribuna d-lui N. Ionescu (el însuş profesor fracţionist, dar fără caet) şi «Dreptul public al Românilor» de Simeon Barnuţiu, o carte remarcabilă prin lipsa totală de ştiinţă juridică. În ura lor împotriva străinilor, ei înglobau şi literatura şi arta străină şi simţeau o firească aversiune în contra celor ce se ocupau cu atîta stăruinţă de ele; pe aceştia îi tratau, fără nici un temei de cosmopoliţi şi îşi atribuiau sieşi exclusivul privilegiu al patriotismului naţional, semănînd  întru  aceasta  liberalilor  din  Muntenia”.

Nivelul lor cultural era departe de a satisface cele mai scăzute standarde, iar ale junimiştilor se aflau la cele mai înalte exigenţe. Încît, cu temei se întreabă Maiorescu: „Ce legătură poate să existe între asemenea oameni şi junimişti?” Incultura fracţioniştilor i-a determinat pe junimişti să se simtă mai în consonanţă, mai apropiaţi de conservatori: „Şi fiindcă înrolarea sub diferitele steaguri ale partidelor politice se face adeseori prin raporturile sociale, era de la sine indicat ca junimiştii să se găsească şi în politică apropiaţi de partidul conservator, ai cărui membri erau fireşte mai deprinşi cel puţin cu suprafaţa elegantă a culturei occidentale.

De aici o nedreaptă îngreuiare a situaţiei junimiştilor în opinia publică, primitivă cum este încă la noi. În ochii multor oameni partidul conservator se confundă cu vechea boerime, şi adversarii săi, unii din neştiinţă, alţii ca manoperă de luptă, caută să întreţie această confuzie. Cu toate că principiile conservatoare în statul nostru constituţional nu au absolut nimic a face cu deosebirea socială între boieri si burghezi, în ţară la noi înţelegerea unui principiu politic ca principiu politic se întîlneşte foarte rar şi se răspîndeşte foarte cu anevoie; judecata celor mai mulţi e stăpînită numai de simţimintele de clasă socială, şi ura (poate şi invidia) democratică în contra vechei boerimi este încă o grea rămăşiţă a trecutului”

Constituţia din 1866 eradica aristocraţia ereditară, încît, „antagonismul” susţinut de liberali era unul fără obiect, iar critica lovinesciană din Istoria civilizaţiei… care situa acţiunea junimistă în cuprinsul reacţiunii autohtone, fiind consideraţi „reacţionari” prin raportare la „revoluţionarii” munteni, este reducţionist maniheistă, sacrificînd totul în numele unei teleologii a progresului, eludînd gradualismul conservator, necesar şi benefic în consolidarea unui stat.

Cît priveşte compoziţia socială a celor două partide, observaţia maioresciană este de necontestat: „Iar dacă e vorba de originea socială a celor ce compun partidele noastre actuale, e probabil ca am găsi în partidul numit naţional-liberal tot atîţia descendenţi din familiile boereşti şi mai mulţi fanarioţi decît în partidul conservator, care la rîndul său cuprinde în aceeaşi proporţie elemente burgheze şi ţărăneşti”.

În Scurta privirea asupra situaţiei politice a României, ce deschide primul volum din Discursuri parlamentare, Titu Maiorescu consideră necesar a marca ţelurile şi conduita politică a junimiştilor în tot intervalul în care au fost parte directă la viaţa politică a Ţării – mai bine de patru decenii, din 1871 pînă la 1917, ambele înscrise în continuitatea celor stabilite de Adunarea ad-hoc: „În orice caz, şi ca o urmare neapărată a întregei aspirări naţionale de la 1857 încoace, junimiştii au fost, de la intrarea lor în acţiunea politică, monarchici şi dinastici fără şovăire. În această privinţă toţi aceia, care din vechile întruniri ale Junimii au rămas grupaţi în jurul fundatorilor ei şi în viaţa politică (unii, ca dd. G. Panu, N. Gane, A. D. Xenopol, s-au despărţit), ca şi cei ce mai tîrziu s-au apropiat de noi, au fost şi sînt credincioşi acestui princip şi nu s-au abătui niciodată de la el, nici în fapte, nici în vorbe, nici la guvern, nici în opoziţie, îndeosebi în opoziţie au susţinut orce aci menit a întări Monarchia ereditară, deşi actul venea de la un guvern adversar, şi – părăsind obiceiul opoziţiilor de la noi de-a zice orbeşte nu, simplu numai fiindcă guvernul zice da, şi nepuind nici un preţ pe o ieftină popularitate – s-au ferit de orce manifestare în Contra prestigiului Dinastiei, fie cu prilejul domeniului Coroanei, fie cu prilejul acelor doleanţe electorale, care direct sau indirect tind a arunca răspunderea mai presus de capetele miniştrilor”.

Moderaţia, dreapta socotinţă, discernerea priorităţilor au rămas pentru junimişti între preocupările de la care nu s-au abătut în politică. De reţinut, în Camera conservatoare de la 1871 junimiştii erau deputaţi guvernamentali, şi principala raţiune de a fi a guvernului de atunci era menţinerea Domnitorului Carol I.

Apelînd la materialismul istoric, E. Lovinescu defineşte în scurt epoca de la Unirea Principatelor pînă la Constituţia de la 1866, epocă în care se coagulează contextul politic în care îşi vor desfăşura junimiştii activitatea lor politică: „… Epoca de la 1859 la 1864, caracterizată prin lupta pentru întemeierea unei autorităţi centrale pe ruinele regionalismului, ar corespunde evoluţiei burgheze din veacurile XV-XVII, iar regimul constituţional de după 1866 ar răspunde veacului al XVIII-lea al burgheziei apusene. Evoluţia noastră s-a făcut, prin urmare, atît de repede, încît, în timp ce altor popoare le-a trebuit şase-şapte veacuri şi multe zguduiri revoluţionare, noi am trecut, în mai puţin de un secol, prin toate treptele capitalismului burghez.”.

Figura centrală a Junimismului politic n-a fost Maiorescu, ci Petre P. Carp, unul dintre fondatorii Societăţii, nu lipsit de talent literar, om de mare cultură şi educaţie şi-a capacitat toate aceste valenţe în viaţa politică. Apelăm tot la Lovinescu din Istoria sa, privind rolul precumpănitor al traducătorului lui Shakespeare: „Deşi concepţiile sociale ale lui P.P. Carp con­stituie miezul însuşi al Junimii, în ochii posterităţii Maiorescu a absorbit-o cu totul: e răzbunarea lite­raturii asupra politicii. Mai puţin actual în momentul creaţiunii sale, scrisul îşi brăzdează influenţa mai adînc în suflete. Acţiunea politică a lui Carp s-a curmat o dată cu moartea lui; pagina Criticelor e încă deschisă. Sub ochii noştri chiar. Carp trece, aşadar, spre fondul obscur, din care se desprinde tot mai viu gestul lui Maiorescu…

E, desigur, o nedreptate: în creaţiunea şi acţiunea Junimii asupra spiritului contemporan rolul lui Carp a fost precumpănitor; nu se cuvine, deci, să-l înlă­turăm din postul său de călăuză, pe care i-l încre­dinţase o necontestată superioritate. Prin cultură, inteligenţă şi, mai ales, prin autoritate, Carp a fost conducătorul născut al generaţiei sale. Activitatea lui s-a îndreptat, negreşit, mai ales în politică reprezentînd reacţiunea împotriva tuturor anticipaţiilor, junimismul se reduce însă la un spirit unitar ce nu ne îngăduie disociaţiuni arbitrare”.

În pofida criticelor aduse reacţionarismului junimist, pentru Lovinescu junimismul reprezintă, deci, o replică necesară în ritmul evoluţiei noastre; e o stare de spirit ce-şi scoate importanţa din însuşi caracterul ei de generalitate. Oricît de profundă ar fi, cugetarea răzleaţă nu poate deveni nici reprezentativă, nici fecundă; pentru a îndeplini o acţiune socială, ea trebuie să fie expresia tipică a unei ideologii comune; exaltării paşoptiste, era fi­resc să-i răspundă, în chip ritmic, după un pătrar de veac, criticismul junimist. Tot aici face şi diferenţierea între junimism şi liberalism: „Pe lîngă caracterul moldovenesc al acestei miş­cări (cu toată originea ardeleană a Iui Maiorescu) e de notat şi mediul ei german de formaţie intelec­tuală. Liberalismul muntean a fost influenţat de raţionalismul veacului al XVIII-lea şi de Revoluţia franceză; criticismul moldovenesc a fost influenţai de cultura germană. Nu e, desigur, o întîmplare că mai toţi fruntaşii Junimii (P.P. Carp, T. Maiorescu, T. Rosetti, M. Eminescu, Iacob Negruzzi etc.) şi-au făcut studiile în Germania; în faţa raţionalismului revoluţionar francez s-a ridicat astfel, evoluţionismul german. Şi sub acest raport influenţele contradictorii ale Apusului au determinat ritmul mişcări­lor noastre culturale…

În­semnătatea Junimii nu stă însă în noutatea formu­lei ci în solidaritatea intelectuală a unui grup de individualităţi şi în omogenitatea atitudinii faţa de problemele culturale şi sociale ale statului nostru, în prestigiul talentului, prin care, ieşind în lumea teoriilor abstracte, junimismul a lucrat ca un reactiv împotriva liberalismului”.

Majoritatea junimiştilor au fost implicaţi în viaţa politică, unii direct prin demnităţile deţinute, alţii prin paginile de atitudine politică publicate în foile timpului.

Revista indexata EBSCO