Mar 31, 2014

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Ultima frontieră

Maestrului Liviu Stoicoviciu, pictor de geometrii

Aceste prejudecăţi ale liber-cugetătorilor, ale ateilor: Zeul nu există, ba nu există chiar nicio divinitate, nemurirea e doar o vorbă în vînt, nemurirea, adică sufletul, adică spiritul. După opinia ateilor nu există decît materia, nu există decît doar ceea ce ei presupun că este realitatea din jur, ceea ce cade sub simţuri, ceea ce se relevă simţurilor. În faţa lor să ne întrebăm de îndată ce înţeleg ei, ce înţelegem noi prin noţiunea de real, realitate, şi în acest sens să ne adresăm unui studiu care porneşte tocmai de la această întrebare: ce este în fapt realitatea. Vom avea atunci ocazia să vedem cît de primitivi sînt tocmai cei care invocă în sprijin ştiinţa, cît de departe sînt ei de ceea ce este adevărata ştiinţă. Pentru a ne edifica în acest sens putem consulta aşadar o scriere cu totul recentă, recentissimă chiar, o carte care nu face deloc propagandă în favoarea religiei ci doar cercetează ce mai poate fi astăzi realitatea din jurul nostru. Surpriza este că noua imagine ştiinţifică a lumii este situată prin toate datele ei la polul opus a ceea ce cred ateii, victime ale necunoaşterii, sclavi ai unei gîndiri grosolane, neinformate. Concluziile le pot trage eventualii cititori. Am în vedere Max Tegmark, Our Mathematical Universe, avînd ca subtitlu cuvintele: My Quest for the Ultimate Nature of Reality, apărută în editura Alfred A. Knopf, Borzoi Books, trademarks of Random House LLC., New York, 2014. Cîteva detalii despre autor şi despre cartea sa sînt necesare. Max Tegmark este profesor de fizică la Massachusetts Institute of Technology, faimosul MIT, adevărată citadelă a ştiinţelor tehnice americane. Dar atunci cînd îşi scrie şi cînd îşi publică această carte el nu o face atît în calitatea sa profesională de specialist în fizică, deşi îşi pune la lucru amplu cunoştinţele sale de fizică, şi nu o face nici ca matematician, cu toată ambiţia flagrantă a cărţii de a impune în primul rînd o viziune profund matematizantă asupra universului (sau asupra universurilor), ci el este în această scriere un cosmolog, un specialist temerar în cosmologie. Pe de altă parte să luăm în seamă şi ceea ce ne spune subtitlul cărţii, faptul că ea este o quest, my quest – spune autorul, adică nu atît expresia unei cercetări a adevărului lumii, cît o căutare sau mai exact relatarea unei expediţii în căutarea ultimei naturi a realităţii. Înţeleg astfel acest cuvînt englez, în sensul unei expediţii, pentru că la vederea lui îmi aduc aminte de expresia timpuriu medievală, în forma ei primitivă din franceză: Queste du Saint Graal. Iar o atare quest este mai degrabă o călătorie aventuroasă în căutarea Lînii de aur sau este misiunea mistică de a găsi Graalul, vasul cu sîngele lui Christos, craterul în care cavalerii presupuneau că s-ar afla picăturile de sînge ale Mîntuitorului de pe cînd acesta a fost răstignit pe muntele Golgota. Max Tegmark nu vorbeşte despre toate acestea dar îşi descrie aventura cunoaşterii într-un stil eroic, cu un patetism deloc explicit ci numai presupus şi, oricît ar fi adesea de ironic la adresa eforturilor sale de a cunoaşte ceva definitiv, e în toate paginile acestei scrieri parcă ceva dintr-o răvăşitoare exasperare.

Cartea porneşte la drum prin a strecura o îndoială cu privire la prea solida certitudine, ca de beton, a oamenilor de ştiinţă, poate în primul rînd a ateilor care invocă ştiinţa în sprijinul necredinţii lor, dar Max Tegmark nici măcar nu îi pomeneşte. Mai întîi sînt citate într-un motto cuvintele, pline de scepticism, ale Prinţului Daniei, prin care el îi atrage atenţia lui Horaţiu că sînt în cer şi pe pămînt mai multe lucruri decît la cîte ar putea să viseze filozofia lui. Iar în altă împrejurare sînt amintite şi cuvintele lui Lev Landau care ar fi spus, cu sarcasm, cîndva, că specialiştii în cosmologie sînt adesea în greşeală dar nu se îndoiesc niciodată de convingerile lor, cum probabil sîntem cu toţii în greşeală dar nu ne îndoim mai deloc cu privire la opiniile noastre pretins ştiinţifice, adesea doar atee. Tocmai în acest punct de relativizare a opiniei filozofice se aşază autorul nostru şi pentru a înlătura orice echivoc el nu ezită să facă apel la idealismul absolut al lui Platon. Amintind de îndată de faimoasa alegorie a Cavernei, a Peşterii, profesorul de fizică de la MIT, desprinde de la filozoful antic ideea că ceea ce noi oamenii, ateii în primul rînd, credem că este realitatea diurnă nu ar fi în fapt decît o reprezentare limitată şi distorsionată a adevăratei realităţi şi că trebuie să ne eliberăm din lanţurile care ne ţin prizonieri ai neştiinţei şi să începem să ne înţelegem condiţia. Şi precizează apoi cum nu se poate mai ferm că dacă viaţa lui de fizician l-a învăţat vreodată ceva aceasta este faptul că Platon a avut dreptate întru cît modern physics has made abundantly clear that the ultimate nature of reality isn’t what it seems. Nu, cu adevărat, ultima natură a realităţii, cea din străfunduri, adevărul ultim, nu este ceea ce realitatea pare a fi.

Grecii antici, Platon în modul profund, au deosebit între realitatea din jur, în fapt o cascadă continuă de schimbări, de prăbuşiri, de nestatornicii – pe de o parte, iar pe de altă parte schemele îngheţate, veşnice, ale tiparelor. Reale cu adevărat sînt numai tiparele, arheii, modelele din veşnicie; ceea ce cade sub simţuri nu este decît o copie, o imperfecţiune, ceva provizoriu şi fluctuant, pe realitatea căreia nu se poate construi nimic definitiv, nimic cu adevărat statornic. Înţelesul absolut al acestei dihotomii ni-l ocazionează geometria, în principal cele cinci poliedre ale lui Platon, care nu se regăsesc decît în chip imperfect în preajma din jur, dar care au privilegiul de a fi statornice în mod definitiv. Fără a fi cunoscute detaliile, se ştie că a existat o a treia, ultimă etapă, ezoterică, a filozofiei lui Platon, una misterioasă şi radical matematizantă. Aristotel a deplîns un presupus exces de matematizare din această fază a gîndirii celui căruia i-a fost atît de mult timp discipol dar pe care l-a combătut mai apoi cu atîta radicalitate în concepţie. Ori poate Stagiritul s-a referit mai degrabă la unele excese întru matematică ale urmaşilor din Academie. Dar nu acestea au acum importanţă, ci faptul că autorul recent păşeşte pe acelaşi drum al matematizării lumii şi plecînd de la gînditorul antic nu ezită să ne amintească şi teza lui Galileo Galilei care credea că natura nu este decît o carte scrisă în limbajul matematicilor. Cu acest tom savant Max Tegmark depăşeşte însă citata descriere metaforică şi încearcă să demonstreze că lumea, nu doar limbajul care o descrie, ci lumea în întregul ei este exclusiv o realitate matematică, sau cu o exprimare mai familiară, ca de la un profesor către studenţii săi adunaţi într-un seminar: It’s all math! Totul nu e nimic altceva decît matematică pură, exclusiv matematică.

Pentru a demonstra această teză, autorul american nu omite să observe că lucrările de fizică teoretică au două parţi – spune el, dar este poate mai adecvat să observăm că se compun din două materii: ecuaţii matematice şi cuvintele care explică înţelesul acestora. În cazul de faţă, prevalează partea explicativă în dauna prezenţei ecuaţiilor deşi nici acestea nu lipsesc. Şi dacă partea de ecuaţii este mai slab reprezentată în carte, putem totuşi observa o prezenţă abundentă a numerelor, a calculelor, a numerelor mari îndeosebi, fie cu valoare pozitivă, fie cu una negativă. Mai presus de toate Max Tegmark socoteşte dimensiunea lumii şi în direcţia lumii mari, a macrocosmosului, şi în cea a lumii mici, a microcosmosului, împingîndu-şi calculul pînă înspre cele două presupuse margini ale universului. Aşadar, o carte a numerelor mari, chiar maxime – dacă se poate spune aşa!

Făcînd mai întîi inventarul sumar al teoriilor cosmogonice de sorginte mitică, mai apoi autorul trece rapid la cercetarea explicaţiilor pretins ştiinţifice cu privire la natura universului. E o aducere la zi a presupunerilor cu privire la ceea ce mai poate fi pentru noi lumea pe care o locuim, cea care ne include pe noi toţi. Unele ipoteze sînt mai cunoscute, mai populare precum: teoria relativităţii, Big Bangul, altele mai recente: expansiunea universului, mecanica cuantică, teoria corzilor şi altele, şi altele cu acestea, din ce în ce mai apropiate de ziua de azi şi mai obscure, cu multe imagini explicative care deşi relativ recente sînt deja clasice. Nu cosmogoniile acestea în sine avem de reţinut de aici, de la acest autor, întru cît pe destule dintre ele le putem găsi şi într-altă parte şi poate mai bine explicate ci mai degrabă o subtilă şi profund insinuată idealitate a concepţiei sale, din care rezultă o surprinzătoare celestitate a fiinţei umane pînă şi într-un sens propriu al cuvintelor. Fiindcă pentru Max Tegmark este clar că stelele din cer încheindu-şi viaţa prin explozie reciclează astfel destui dintre atomii din care au fost alcătuite, îi reciclează în nori de gaz cosmic din care mai tîrziu se vor forma stele noi, alte planete şi în cele din urmă şi chiar şi noi, oamenii. Cu alte cuvinte, cu cerurile de deasupra noastră noi sîntem mult mai conectaţi decît cît au presupus strămoşii noştri, fiindcă în fapt sîntem făcuţi din materie stelară. Iar concluzia este cu adevărat copleşitoare: întocmai cum noi sîntem aşezaţi în universul nostru, tot aşa universul nostru este în noi, pînă şi într-un sens propriu al cuvintelor.

Dar abia intricaţi în această ecuaţie a universului întreg se pot ivi de îndată dilemele cele mai tulburătoare, fiindcă din această perspectivă nu putem cunoaşte cu adevărat dacă universul nostru are în fapt chiar un început. Da, dimpreună cu oamenii de ştiinţă am văzut că orice lucru pe care îl observăm astăzi în respectivul universul este situat la capătul şi este rezultatul unei evoluţii dintr-un incandescent Big Bang a cărui gaz uniform ulterior a fost mult timp tot atît de fierbinte cît este miezul soarelui nostru şi care a expandat iniţial atît de rapid încît şi-a dublat mărimea în mai puţin de o secundă. Iar autorul nostru se întreabă de îndată: who ordered that? Cu adevărat, dacă sîntem oneşti cu propria gîndire, nu avem de ce să nu ne alăturăm autorului nostru, pentru că întrebînd cine a dat ordin să se întîmple Big Bangul este ca şi cum am vrea să ştim cine a provocat explozia din acel presupus Big Bang. De unde s-a răspîndit în univers acel gaz primordial, de ce a fost el atît de uniform? Şi altele, şi multe altele ca acestea! Ca de exemplu ipoteza altui om de stiinţă american, citat în carte în sensul că a încercat să demonstreze că este de presupus că un anumit mecanism a cauzat (sublinierea lui M. T.) exact densitatea de care a avut nevoie universul nostru pentru a-şi realiza extrema platitate originară. Şi atunci, cum să nu ne întrebăm şi noi, asemeni autorului, dacă ceea ce oamenii de ştiinţă numesc Big Bangul nostru a fost ultimul început, dintr-un şir de începuturi, sau mai degrabă sfîrşitul inflaţiei cosmice în partea locuită de noi a unui spaţiu infinit.

Şi străbătînd aceste cosmologii ştiinţifice, cum să nu fim uimiţi de faptul că a fost cu putinţă să fie creat un volum infinit în interiorul unui volum finit. În special că s-a putut începe cu ceva mai mic decît un atom şi să se creeze un spaţiu infinit în chiar interiorul aceluia, şi cel creat să conţină infinit de multe galaxii fără ca prin aceasta să fie afectat exteriorul spaţiului. Adică inflaţia cosmică, expansiunea genezică a creat un univers infinit în interiorul a ceea ce dinspre exterior se înfăţişa ca fiind un volum subatomic. Acest univers infinit poate fi privit din exterior şi ca fiind ceva ca o gaură neagră de dimensiuni subatomice.

Cu astfel de perspective cosmologice, la care sîntem constrînşi de calculele oamenilor de ştinţă, nimic nu ne împiedică să presupunem, în limitele acestui joc probabilistic, că spaţiul infinit ar conţine nu doar o copie a oricăruia dintre noi ci chiar mulţi oameni care ar fi asemănători nouă, deşi totuşi uşor diferiţi – precizează cu sarcasm Max Tegmark. Din aceasta perspectivă devine evident că universul nostru a fost modelat de o anumită entitate, iar în paranteză ni se precizează despre ea că poate fi vorba despre o zeitate sau doar despre o formă de viaţă avansată şi capabilă să stimuleze universul, permiţîndu-i acestuia un deliberat acord fin. Autorul nostru pretinde că a calculat împreună un coleg de-al său că în procesul de creaţie cosmică a fost necesară ceea ce el numeşte the cosmic seed-fluctuation amplitude cu o valoare de aproximativ 0.002%. Dacă ea ar fi fost mai mică, galaxiile nu s-ar fi putut forma, iar dacă ar fi fost mai largă respectiva amplitudine atunci lumea ar fi avut parte de mari dificultăţi, precum ciocnirea frecventă cu asteroizi.

Calculul acesta cu numerele ultra-mari, cu infinitul chiar, scoate în evidenţă ipoteze tulburătoare conform cărora inflaţia cosmică eternă face cu putinţă ca orice ar putea să se întîmple chiar să se întîmple în actualitate, întru cît inflaţia cosmică produce spaţiu în care acel orice să îşi ocupe locul şi creează condiţiile iniţiale ca istoria să se poată desfăşura, interpretîndu-se pe ea însăşi de la sine. Cu alte cuvinte, inflation is a process converting potentiality into reality, iar a converti potenţialitatea în realitatea aceasta este însuşi infinitul, demiurgia care se creează pe sine. Lăsînd inflaţia deoparte, ajungem şi la ipoteza că vor fi putut exista şi alte mecanisme care să creeze universuri. O idee recentă presupune că istoria cosmică este ciclică, traversînd o serie infinită de Big Banguri. Dacă această ipoteză este adevărată atunci astfel de încarnări, de întrupări succesive ar produce nu un univers ci chiar un multivers, cuvînt tulburător care pune problema că, prin etimologia cuvîntului latin care presupune întoarcerea eclusivă şi dintr-odată într-o singură direcţie, un univers este o realitate cu o singură faţetă, totul într-o singură parte, ca şi cum o coală de hîrtie ar avea numai faţa colii nu şi verso-ul ei, nu şi un retro, numai o faţă nu şi un spate al ei, în timp ce multiversul ar fi o realitate nu doar cu o faţă şi eventual cu un verso, ci cu mai multe verso-uri. Se sparie gîndul de atari imagini ale lumii!

Max Tegmark dă universului nostru următoarea definiţie: regiunea sferică a cărei lumină a avut timp să ajungă la noi pe durata celor 14 miliarde de ani de cînd a avut loc Big Bangul nostru. Iar teoria eternei inflaţii cosmice presupune că acest univers este doar unul dintre infinit de multele universuri ale multiversului în care orice lucru care poate să se întîmple chiar se întîmplă undeva şi cîndva. Pe de altă, o teorie mai nouă presupune că orice lucru este făcut dintr-o vibraţie a unor corzi, şi că diferitele tipuri de vibraţii ale aceluiaşi tip de bază de corzi ar corespunde unui tip de particule tot astfel cum diferitele tipuri de vibraţii ale unei chitare cu corzi corespunde cu diferitele note muzicale.

O teorie ştiinţifică rivală cu aceasta a corzilor, teorie cunoscută ca loop quantum gravity, sugerează că orice lucru este făcut nu din corzi, ci din aşa-numita legătură spin a particulelor cuantice. Iar în acest punct ajungem în chiar miezul cărţii lui Max Tegmark care afirmă că respectivele particule minime sînt pur-şi-simplu obiecte matematice în sensul că ele nu au niciun fel de alte proprietăţi în spatele numărului lor cuantic de identificare. Privind la realitatea din jurul nostru, noi o putem percepe, mai în adecvare cu adevărul ei, ca fiind fundamental un lego compus din particule ale fizicii, luate acestea nu ca ele însele, ci doar ca nişte cantităţi care se conservă, simple rearanjări ale energiei, momente definitorii, sarcini, alte cantităţi. Aceasta este uimitor aici, că în această viziune ştiinţifică lumea nu este compusă din presupuse calităţi, ci exclusiv din cantităţi, din numere. Această ipoteză este în felul ei în acord cu presupunerea că omul a avut dificultăţi în a a sesiza cantitatea şi nu calitatea. Insul primitiv a înţeles ce este acela un copac, distinct de alte apariţii ale realităţii din jurul său, dar i-a fost mai greu să exprime ce este o mulţime oarecare, încît pentru a spune că în faţa sa erau nu unul ci patru copaci i-a fost mai la îndemînă să repete de patru ori cuvîntul copac.

Cîtă consistenţă mai poate avea un atare univers ridicat prin gîndire pînă la un nivel de abstractizare atît de înalt, la aceasta ne putem răspunde frecventînd teoriile atît de subtile ale unor Heisenberg, Schrödinger, de la care putem afla că lucrurile microscopice precum atomii pot fi surprinse în mod curent ca fiind simultan în mai multe locuri diferite. De ce oare această teorie nu se confirmă şi în universul macrocosmic, acesta rămînînd, cel puţin în aparenţă, statornic, captiv în singularitate, sclav al identităţii, al unicităţii. Opinia lui Max Tegmark este că nu putem sesiza situarea multiplă a aceluiaşi, nu pentru că obiectele mari sînt prea mari, ci pentru că este imposibil să le izolăm. Privim cu gîndirea noastră un zid compact şi nu îl putem vedea în toată profunda lui realitate, de obiect compus din microparticule, din numere, pentru că nu putem pătrunde cu intelecţia pînă la adevăratul real al lumii.

Convingerea acestor oameni ai ştiinţei celei mai avansate este că universul noastru fizic poate fi foarte bine descris prin ecuaţii matematice. Ei îşi întreţin speranţa că într-o zi ecuaţiile vor putea fi acceptate ca o „teorie capabilă să explice orice”, care să descrie perfect realitatea noastră externă la orice nivel al ei. În acest loc al demersului său ştiinţific, Max Tegmark este ferm: the core idea of this Book: that our physical world is a giant mathematical object. Mai mult chiar, realitatea noastră nu este doar descrisă de matematici, ea este matematică: isn’t just describet by mathematics, it is mathematics (sublinierile lui M.T.). Şi autorul adaugă apoi cu umor, poate chiar cu sarcasm că realitatea este matematică nu doar prin anumite aspecte ale ei, ci ea în întregul ei este matematică, inclusiv tu cititor al cărţii, eşti şi tu matematică! Recunoaşte îndată apoi că ideea sună mai degrabă ca ţinînd de nebunie.

Reluînd şi rezumînd ipotezele cărţii sale, autorul presupune că în faţa noastră stau două ipoteze, una care pare a fi banală, inofensivă, alta părînd a fi radicală. Prima admite că există o realitate fizică externă complet independentă de noi, oamenii. Cea de a doua, numită ipoteza universului matematic, statutează că realitatea noastră, fizică şi externă în raport cu noi, este nimic altceva decît o structură matematică. Pentru a înţelege în ce sens este propusă aici această imagine a lumii noastre purificată la maximum, se dă un exemplu arătîndu-se că afirmînd că proprietăţile unui diamant pot fi explicate prin proprietăţile şi dispunerile atomilor săi de carbon, că proprietăţile atomului de carbon pot fi explicate prin proprietăţile şi dispunerile protonilor, neutronilor şi electronilor lui, că proprietăţile unui proton pot fi explicate prin proprietăţile şi dispunerile quarcilor lui, şi tot aşa mai departe, atunci se pare că ne condamnăm pe noi înşine să avansăm la nesfîrşit încercînd să explicăm proprietăţile părţilor constitutive ale realităţii. La această problemă, Ipoteza Universului Matematic (prescurtat: MUH – Mathematical Universe Hypothesis) oferă o soluţie radicală: la nivelul ei ultim, ca simplă ipoteză, realitatea este o structură matematică, astfel că părţile care o compun nu au deloc proprietăţi intrinseci. Cu alte cuvinte, MUH implică faptul că noi trăim într-o realitate relaţională, în sensul că proprietăţile lumii din jurul nostru îşi au originea nu în proprietăţile ultimelor constructe ce o alcătuiesc, ci exclusiv în relaţiile dintre aceste constructe care o alcătuiesc, ele însele nefiind nimic.

Aşadar, realitatea noastră, fizică şi externă nouă, este o structură matematică, care este prin definiţie o entitate, abstractă şi imuabilă, existînd în afara spaţiului şi a timpului. Acestei structuri matematice îi corespunde perspectiva păsării în zbor asupra realităţii noastre, nu perspectiva unei broaşte, aşa încît respectiva structură matematică poate conţine spaţiu-timp, nu doar numai spaţiu. Ne putem întreba de unde izvorăşte în mintea lui Max Tegmark o atare înţelegere a realităţii şi îi putem bănui originea dacă luăm în seamă mărturia sa cum că în ultimii ani el a observat că multe lucruri care îi păreau complet de nerelatat prin instrumente matematice, precum sînt textele, sunetele, imaginile şi filmele, mai nou pot fi reprezentate matematic cu ajutorul computerelor şi transmise prin intermediul internetului ca mănunchiuri, ca grupuri de numere.

Deşi sînt departe de a fi epuizat amploarea luxuriantă a acestei cărţi de cosmologie matematizantă, consider că ceea ce a fost mai important de spus am spus. Mai rămîn de făcut doar cîteva nuanţări ale detaliilor şi degajarea unui sens central. O consecinţă a acestei viziuni pretins ştiinţifice ar fi că identitatea noastră, bine definită local şi unică în absolut, există numai în realitatea internă, iar la nivel fundamental ea nu este decît o iluzie. Sistematizînd materia cărţii, autorul conchide:

Structurile matematice, singurele cu adevărat existente, sînt eterne şi neschimbătoare: ele nu există în spaţiu şi în timp ci mai degrabă spaţiul şi timpul există în unele dintre ele. Dacă istoria cosmică ar fi un film, atunci structura matematică a tot ceea ce există ar trebui să fie un întreg DVD, vizionat simultan şi în întregul lui, ceea ce corespunde cu perspectiva păsării în zbor asupra realităţii de sub ea. Ipoteza universului matematic (MUH) implică faptul că presupusa curgere a timpului este o iluzie, ca şi schimbarea. MUH implică şi faptul că orice creaţie şi orice distrugere sînt iluzorii întru cît ele presupun schimbare. MUH mai implică şi faptul că nu doar spaţiul-timp este o structură matematică, ci şi întreaga materie, inclusiv cea din care sîntem alcătuiţi noi. Din punct de vedere matematic, această materie pare a corespunde cîmpurilor, ale căror numere pentru fiecare punct din spaţiul-timp codifică tot ceea ce există. Realitatea subiectivă asemănătoare unui film pe care cineva o percepe chiar în aceată clipă există exclusiv în capul aceluia, ca parte a modelului de realitate a creierului respectivului; iar ea include nu atît iluminarea cu privire la un aici şi acum cît îndeosebi o selecţie a distanţei preînregistrate şi evenimentele trecute, dînd iluzia că timpul curge. Nimeni nu poate face o structură matematică, ea pur-şi-simplu există. Toate structurile care există la modul matematic au acelaşi statut ontologic, şi cea mai interesantă întrebare nu este dacă ele există şi fizic, fiindcă ele există şi fizic, ci dacă vreuna dintre ele conţine viaţă şi poate chiar şi pe noi. MUH presupune că cea mai mare parte din complexitatea pe care o observăm în univers este doar o iluzie, existentă numai în ochii privitorului, fiind pur-şi-simplu doar informaţie despre adresa noastră în multivers.

Axioma cum că existenţa matematică şi existenţa fizică sînt echivalente, tot aşa ca aceea care presupune că toate structurile care există în formă matematică există şi în formă fizică – pot fi văzute ca o formă a unui platonism radical. Iar Platon a fost nu doar cel mai profund ci şi cel mai mistic dintre toţi filozofii lumii. Însă Max Tegmark este şi el un mistic nu numai prin atît de deseori insinuatul platonism din paginile acestei cărţi ci îndeosebi prin ceea ce afirmă, aproape ca pe o banalitate, în final cînd presupune că noi oamenii sîntem cea mai inteligentă formă de viaţă din întregul univers. Recunoaşte că, acum cînd pînă şi biserica este gata să se încreadă în fanteziile literaturii SF cu poveştile despre extratereştri şi altele ca acestea, această opinie a sa despre unicitatea noastră în univers este în lumea ştiinţei una minoritară şi probabil o eroare. Dar el se ataşează respectivei aserţiuni şi îndeamnă la cercetarea ei cu speranţa că noi sîntem în întreg universul unica civilizaţie care a avansat pînă în punctul de a fi capabilă să construiască telescoape. Aşadar, el este mistic în sensul că încă mai crede ceea ce pînă şi oamenii bisericii au prins să fie şovăitori să mai creadă.

Max Tegmark este un iscusit calculator care, ajutat de computere performate, a socotit dimensiunile de pînă peste toate marginile nu doar ale universului ci şi chiar ale unui presupus multivers. Inevitabil, pespectiva sa a fost fatalmente unidirecţională, ca aceea a unei broaşte, prizonieră a spaţiului şi a timpului, care vine de undeva şi se îndreaptă înspre altundeva. Însă cu aceasta carte el şi-a pus intelectul şi în situaţia de a privi şi de sus, din perspectiva cuprinzătoare a unei păsări în zbor, care vede întregul, începutul şi sfîrşitul a toate cîte sînt, inclusiv infinitul. Adică pe Dumnezeu, despre care nu vorbeşte dar care este pretutindeni prezent în subtextul scrierii sale.

 

Revista indexata EBSCO