Mar 31, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Aureliu GOCI – Constantin Kapitza – între biografie reală și proiecție imaginară

De cîteva vreme descopăr cu uimire că poeţi de care aud prima oară, sînt autori cu cinci, şase cărţi sau chiar cu o bibliografie impresionantă. Cum e posibil aşa ceva, cînd am măcar pretenţia că urmăresc atent fenomenul literar şi un obiectiv important rămîne „noutăţi editoriale”? Şi pare că, paralel cu fenomenul de globalizare, există un curent de neprovincializare, de marginalizare, de o idee centrifugă.

În urmă cu aproximativ cinci, şase luni am întîlnit prima oară – deficienţa mea – numele Kapitza pe o carte care, în loc de curriculum, oferea o bibliografie suficientă să susţină intrarea unui autor în istoria literaturii.

O imaginaţie abundentă se dezlănţuise pe fundalul unei scăzute, modeste conştiinţe estetice, alcătuind un parteneriat mai deschis spre prolificitate decît spre existenţă. Poezia energică, autentică, fundamentată pe trăirea cu sinceritate a unor situaţii limită şi a unor stări de eclipsare a umanului. Autorul privilegiază poemul de mari dimensiuni, încît ceea ce citim sînt, uneori, doar fragmente din texte de dimensiuni necunoscute.

Poetul Kapitza evocă melancolic copilăria unui „băiat de Bucureşti”, mai mult, de Centru Istoric de pe la Hanul lui Manuc, Curtea Veche şi Cafeneaua Domnească, alcătuind un spaţiu sacralizat, echivalent în conştiinţa copilului arhetipal, ca şi Humuleştii lui Ion Creangă.

Kapitza nu e primul poet care descoperă „bucureştismul ”creator şi semnificant.

Regretatul Traian T. Coşovei şi-a construit o identitate din mitologia Marelui Tîrg, ca, de altfel, şi simboliştii începutului de veac XX. Tema literară nu e susţinută de dominante poetice în afară de enigmaticul Schwartz, o vedenie de pe la Curtea Veche. Nici atrăgătorul ciclu – prin titlul: Epistole Dilibauiste – nu aduce nimic nou. Autorul nu prea are încredere în sine, de aici o anume suficienţă şi nevoia de a fi susţinut de nume sonore, care îi oferă laudative portrete convenţionale. Impozanta „bibliografie” (care nu e chiar o „bibliografie”) de la sfîrşit e făcută fără rigoare critică, cam după ureche. Faptul că autorul a ajuns să-şi tipărească „Opera Omnia” nu înseamnă nimic, dacă nu e susţinută de valoarea poeziei.

Sentimentul concluziv de insatisfacţie nu-l pot abandona chiar dacă poeziile individuale sînt frumoase. Inserţia cotidianului în construcţii ficţionale posibile dă o notă de particularitate de absorbţie superioară a biografiei reale.

Specificul poeziei lui Kapitza ascunde un sens moralizator şi relevarea umbrei lui Nichita, în poeme rotunde plăcute la lectură: „Viaţa noastră îşi sorbea lumea doar înăuntru/şi cînd crezusem în prăbuşire/ cu îngeri cu tot peste noi,/ o chemare de sus/ ne-a străbătut liniştea fără hotare.// Strigătul era un animal ce încă mai respira/ florile deschise de apărarea amintirilor,/ ca polenul aşezat peste destin.// Durerile dispăruseră, ca un pribeag/ în urcuşul muntelui,/ coagulîndu-se într-o coajă de fiinţă// O singură chemare mai aveam de aşteptat/ în pierderea timpului grabnic/ şi număram lucrurile numindu-le/ pentru aducere aminte./ (Chemare)”

Poemul merită citat fie şi numai pentru complexitatea penultimului vers şi chiar pentru harababura din text şi eludînd impresia falsă de dicteu automat.

Poemele cu vers clasic evident că sună altfel, dar logica poezie rămîne aceeaşi, în versurile împerecheate ca într-o orologie argheziană: „Şi tu să ne cînţi/ la focul aprins de cei frînţi/ şi pietrele noi puse ca legi/ erau călcate de toţi acei regi/ cu blănuri curgînd pe pămînt/ intonînd cu graţie ce-i sfînt.// Şi tu mai poţi să  vînezi/ întreaga lume de haos, ce crezi?/ Căci vîntul, purtător de seminţe/ virgine, va răsădi noi fiinţe/ şi le vom crede toată stîrnirea putinţei/ călcîndu-ne uimirea.// Şi tu, amintire purtată de vînt/ ca praful olarului, aştepţi suflul sfînt/şi astă-seară cînd ţi le spun/ erai fenomenul, cuţitul cel bun!” (Fenomenul)

În afara volumului selectiv apărut în această prestigioasă colecţie, în ultimul timp, autorul a mai publicat patru volume: Linişte de ceară (Ed. Granada, 2009), Călători fără hartă (Ed. Granada, 2010), Străin lîngă vise (Ed. Granada, 2011) şi Cînd erau sălbatici caii (Ed. Betta, 2013).

Autorul nu s-a făcut cunoscut prin colaborările sale în perioade, şi a explodat odată cu apariţia primului volum şi poate cu prezentarea superlativă pe care i-a făcut-o G. Astaloş în noiembrie 2011 şi, în parte măcar, adevărată.

În relativ scurt timp (peste un deceniu) Constantin Kapitza a publicat 14 volume – dacă am numărat bine – a apărut în şapte antologii tematice, şi s-a bucurat de atenţia unor personalităţi ale culturii actuale: Irina Mavrodin, George Astaloş, Mircea Micu, Mihail Grămescu, Boris Marian Mehr, Emil Lungeanu, Geo Călugăru, I.C. Ştefan, Florin Costinescu, Florentin Popescu, etc.

Din nefericire, nici un susţinător nu este critic literar profesionist, în sensul filologic al cuvîntului, şi, în afara unor frumoase fraze laudative, nu se pot decela nici măcar cîteva fraze cu spirit exegetic care să-l particularizeze în generaţia `70 postnichitistă şi neafectată de textualism.

Faptul ca a debutat aşa de tîrziu, incluzînd şi etape comprimate, acordă poeziei lui Constantin Kapitza, şansa unor posibile deveniri ori metamorfoze imprevizibile.

 

Aureliu Goci

 

 

Revista indexata EBSCO