Mar 31, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Val MĂNESCU – Petru Frăsilă. Tratat de șah cu destinul

Într-o zi de 13, Vinerea Mare a anului 2012, neobositul meu prieten n-a mai răspuns la telefon. Nici a doua zi, nici a treia. Tot formam numărul lui, dar nu auzeam decît vocea unui robot, explicîndu-mi metalic că numărul lui Petru Frăsilă nu este disponibil.

Abia după mai bine de zece zile m-a sunat. S-a scuzat, fusese ocupat un pic.  Jucase o partidă de şah cu moartea pe o miză uriaşă: propria-i viaţă. Destinul îl obligase să-şi pună în joc existenţa într-un mod dramatic şi imperativ, impunîndu-i să-şi întrerupă alergarea nebunească şi perpetuă de zi cu zi, dictîndu-i un time-out nedorit în lupta timpul.

 

Imobilizat într-o rezervă de spital, cu perfuzii şi fire legate de aparate care-i măsoară parametrii vitali, aflat într-o cumpănă instabilă, la un capăt cu viaţa, la celălalt cu nefiinţa, Petru Frăsilă decide să facă o nouă încercare de a-şi depăşi limitele: să-şi pună în faţa lumii amintirile, trăirile, înţelesurile, întrebările şi neliniştile pe care le are un om căruia i se arată pe neaşteptate clipa care-i poate fi fatală.

Spitalul devine locul întîlnirii cu el însuşi, locul meditaţiei profunde pentru care – prea ocupat cu problemele celorlalţi – n-a găsit niciodată timp, unde se poate privi în linişte, analizîndu-şi trecutele şi viitoarele mişcări pe cîmpul de bătălie al vieţii, reconfigurîndu-şi în alb sau negru scara valorilor şi a urgenţelor.

Cu generoziatea lui proverbială, mereu dispus să se dăruiască semenilor, şi cu bunul simţ al moldoveanului care a cunoscut şi mirosul glodului, dar şi palpitul stelei care-ncet se suie pe cerul de de-asupra, vremelnicul nostru suferind se simte dator să ofere semenilor modelul său de viaţă, eliberîndu-se astfel de frica de moarte şi de înjositorul sentiment de ură care-i întunecă memoria clipei.

Din orizontul îngust al patului de fier, meditează asupra propriului destin pe care nu pregetă să-l compare cu cele ale lui Jean Valjean sau Gavroche -personaje ce i-au marcat adolescenţa- şi evaluează gîndurile şi mişcările care i-au determinat devenirea ca om.

Îi trec prin memorie copilăria, anii de liceu, tentativa nereuşită de a deveni actor, stagiul de militar cu legendele lui, viaţa de şantierist, studenţia, şi, cu nedisimulată mîndrie, poziţia de activist UTC şi de mentor de cenaclu, implicarea sa în viaţa comunităţii. Devenirea sa în profesiunea de ziarist, în care a  deprins din mers regulile jocului, prilejuieşte autorului un sincer mea culpa pentru momentele de slăbiciune, de compromis, de nesiguranţă, de insuficientă informaţie (vezi relatarea de la interviul acordat de Regele Mihai), dar şi rememorarea unor clipe de satisfacţie, în care jurnalistul Petru Frăsilă a simţit cît de puternic poate fi un om care luptă pentru adevărul şi dreptatea semenilor săi.

Dacă l-ai văzut pe ecran sau ai avut norocul să-l cunoşti, observi printre rînduri lumina ochilor lui mereu curioşi să afle ceva şi surîsul misterios care ascunde un gînd înţelept şi o rezolvare deja ştiută a oricărei probleme care s-a putea ivi.

Tonul alert, colocvial, fără farafastîcuri stilistice, uneori autopersiflant, capătă blînde accente critice în pasajele care ilustrează petrecerile nesfîrşite în care s-au transformat sărbătorile tradiţionale, neostoita poftă de bani a artiştilor, supremaţia ratingului şi a profitului asupra calităţii artistice, victoria entertaimentului facil asupra devenirii profunde a spiritului românesc, sau rapacitatea clasei politice.

Autorul include cu parcimonie în text dialogul care are menirea subtilă de a ne readuce în realitatea frustă  a condiţiei de pacient într-un salon aseptic, prin  termopanele căruia răzbate surd tumultul citadin cu avalanşa lui de energii sufocante, de provocări, de probleme presante care nu suferă amînare. Dar tot acest exterior viu se află în afara omului suferind, departe de clocotul vulcanului de gînduri, de războiul său interior pe care-l acoperă cu cerşaful liniştii de circumstanţă.

Devine autocritic cînd îşi aminteşte momentele în care a confundat cele două planuri între care a oscilat în ultimii douăzeci de ani: „Ziaristul vrea subiecte fierbinţi, pe placul telespectatorului. Patronul visează la contracte de publicitate, să plătească facturile, salariile, să facă un ce profit…” În vîltoarea partidei, pendulînd între cele două responsabilităţi, omul Petru Frăsilă îşi trăieşte destinul la limita dintre agonie şi extaz, măcinîndu-şi sănătatea şi periclitîndu-şi existenţa, în apărarea unei libertăţi deseori iluzorii.

Textul emană ici-colo savante şi echilibrate irizări poetice, căci poezia tinereţii a sălăşluit întreagă şi vie tot timpul în sinele său profund, doar pusă în surdină de zgomotul prea-agitatei sale vieţi. Bonom, sfătos şi romantic, eroul-autor se simte „în afara timpului, atîrnat de o rază de soare, într-un spaţiu aflat între viaţă şi moarte, unde înspăimîntătoarea perfuzie îi picură hrană direct în sînge, iar suferinţa e o cădere în abis”.

Mult Dumnezeu în cele 170 de pagini ale vieţii pe tabla de şah a lui Petru Frăsilă.

Cartea lui este alcătuită din profunde meditaţii, din mărturisiri şi întîmplări poate nu atît de pline de neprevăzut cum s-ar aştepta un cititor de literatură. Dar, poate tocmai normalitatea, firescul comunicării, expresia simplă, lipsită de exacerbări emoţionale, conferă volumului statutul aparte de poveste reală, autenticitate şi credibilitate absolută.

Finalul reproduce documentul oficial al Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care Petru Frăsilă obţine victoria de necontestat într-un proces cu statul român care a durat aproape zece ani. Sentinţa vine să întoarcă lucrurile pe făgaşul lor, întocmai ca într-un basm: binele învinge răul. Pion şi rege în acelaşi timp, Petru Frăsilă cîştigă partida, întîmplător sau poate nu, chiar în ziua externării sale din spital: instanţa europeană i-a redat „Dreptul de a sta cu fruntea sus, de a demonstra că adevărul e de partea mea, de a crede în principii, în valori, în mai binele comunităţii”.

E un om liber, îi place să afirme asta, trăieşte, scrie şi iubeşte cu voluptate, un om liber să-şi ia viaţa în serios, gîndindu-şi profund mişcările, analizînd minuţios variantele, acţionînd decis, cu zîmbetul mijind pe sub mustaţa-i legendară de răzeş.

 

A ieşit din spital, e viu, pe picioarele lui, cu mintea mai întreagă decît în Vinerea Mare a iadului prin care i-a fost dat să treacă. Dar vindecarea definitivă a inepuizabilului Petru Frăsilă va veni doar atunci cînd toate partidele de şah la care-l provoacă destinul vor fi fost jucate pînă la capăt.

 

Val MĂNESCU

 

Viaţa pe tabla de şah (Jurnalul unei săptămîni de foc) de Petru Frăsilă

Editura TIMPUL Iaşi, 2012

Prefaţă: Adi Cristi

Postfaţă: Ioan Holban

Redactori de carte: Dan Iacob şi Mihai Balint

Revista indexata EBSCO