Mar 31, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Samih al-Qasim, Poeme, traducere din limba arabă, prefaţă şi note: George Grigore şi Gabriel Biţună, Editura Ars Longa, Iaşi, 2013, 126 p.

Poetul palestinian Samih al-Qasim (născut în 1939) este considerat, alături de Mahmoud Darwish, Nizar Qabbani, Adonis ş.a., printre cele mai cunoscute nume ale poeziei de limbă arabă.

Criticii cred că opera sa poate fi privită prin prisma unui moment esenţial „Războiul de şase zile”, creaţiile dinainte diferenţiindu-se prin diverse elemente de cele de după.

A publicat mai multe volume şi antologii de versuri. Acum a apărut şi în limba română cu o selecţie, în colecţia „Alif”, coordonată de George Grigore, în colaborare cu autori familiarizaţi cu limba şi literatura, cultura arabă.

Al-Qasim a adus inovaţii în poetica arabă, între care „sarbiyya” (nu sînt exemple în acest volum) – versuri libere sînt întreţesute cu fragmente de proză, trimiteri relativ la diverse culturi ş.a.

Creaţia lui, care a ajuns să fie identificată (după unii într-un siaj mai larg, cu referire la poezia arabă contemporană din zonele lovite de conflicte, cu amprentă specială în ce priveşte Palestina), drept cvasi-sinonimă cu rezistenţa politică şi, în anume situaţii, cu naţionalismul (pan-arabismul). Poeme ale lui sînt recitate pe de rost de arabi, palestinieni mai ales. Şi la el, aidoma altor poeţi arabi, între temele/ motivele frecvente e şi reamintirea a ceva ce consideră că a fost luat naţiunii arabe, libertatea, teritorii sau viaţa unora ş.a. Altul e părăsirea locurilor natale, exilul, cu schimbările pe care le produce, multe mai puţin plăcute; ori felul distorsionat în care cred unii arabi că sînt prezentate viaţa/ felul lor de a fi în presa vestică, cum cred că sînt percepuţi de unii occidentali: „Ştim jocul celor din mass-media/ Pricepem ce vrea «lumea liberă»/ Legată fedeleş cu legende mizerabile/ Îi înţelegem pe duşmani de la A la Z” – Poem capcană.

Spectrul conflictului continuu şi sărăcia marchează viaţa cotidiană, felul în care îţi poţi (dacă ai şansa asta) planifica viitorul ş.a. Şi dragostea e  sub semnul războiului („Tu eşti cel care mi-a sprijinit spatele/ În faţa soldaţilor/ M-a scăpat de gazele lor/ Batista ta parfumată/ mi-a oblojit cu crini rana/ Şi mi-ai stins de pe frunte incendiile” – Cîntec de dragoste palestinian).

Sînt şi elemente de livresc, nu prea multe, şi pomenirea unor nume de personaje care ţin de religia islamică/ folclorul arab – Juha, Qays şi Layla, Sayfullah Al-Maslul ş.a., de autori, de locuri mai îndepărtate (Chile, Pablo Neruda, de exemplu – poemul Carnavalul însîngerat).

Înainte de a-l privi mai ales ca pe o voce în a cărei versuri se oglindeşte şi politica din Orientul Mijlociu, cu bune şi mai puţin bune, am căutat să văd poetul. Am avut, astfel, o lectură interesantă legată de ce se petrece nu foarte departe de noi.

 

Rafila Radu, Viaţa mea cu lună, versuri, Editura Cronica, Iaşi, 230 p.

Una dintre cărţile de versuri apărute cu ceva timp în urmă (înainte de Scrisori pe frunze/ Letters on leaves, Altarul de pelin sau Katinul furnicilor de culoare roz – poate cel mai reuşit dintre toate – pe care le-am semnalat în această rubrică), mai exact volumul cu care a debutat Rafila Radu este Viaţa mea cu lună. Apoi a alternat volumele de acest tip cu cele de haiku.

De altfel, încă din Viaţa mea cu lună se vede (sigur, şi printre unele „căutări” care ţin, probabil, de paşii de început pe drumul poeziei), nu de puţine ori, tendinţa autoarei de „distilare”, de evitare a abundenţei de cuvinte. Chiar poemul care dă titlul volumului exemplifică cele spuse mai sus, atît „căutările”, cît şi dorinţa de esenţializare, de parcimonie a figurilor de stil şi chiar a silabelor, proprie unor genuri lirice de sorginte niponă, ca haiku ori tanka: „ce încurcătură/ ce încurcătură/ eşti viaţa mea cu lună!”. Sau un altul, o reuşită imagine (care prefigurează volumele ulterioare, în care autoarea şi-a găsit stilul propriu, nemaicăutînd metafora cu oarecare obstinaţie, păşind maturizată pe calea expresivităţii, a construcţiei poeziei): „săbii de brumă/ retează/ galbenul gutuii din ram.”

Alteori creaţiile ei aduc aminte de alte genuri, în care sînt alăturate în poem două-trei distihuri, în care îşi „distilează” trăirile îmbrăcîndu-le în haină de vers. Un exemplu – poemul Umbra: „prin aer în pămînt întorcîndu-se/ rădăcini de pom se-ntrec// e zbor ce necuvîntă./ înfiorîndu-mă-n genunchi m-aplec.// grăbită umbra ta/ în trupul meu se muta.” Ori, alteori, sînt poeme dintr-un singur distih-metaforă: „stîlpi de vînt/  ţin apele în frîu”. Uneori aşterne pe pagină scurte, să le spunem, „definiţii” („aripi şi rădăcini/ arbore şi pasăre – poetul.”, alteori sînt strofe-poem de în care îşi „sădeşte” iubirea, cu arderile ei („păstrează-mă,/ sînt un foc aprins de tine;/ în loc de vreascuri/ m-ai aruncat chiar pe mine.”

Una dintre temele cele mai „utilizate” în volum este iubirea, cu aşteptările, căutările, fericirea, aşteptarea împlinirii, renunţările, despărţirile, dorinţa de regăsire (doar, scrie autoarea, „orice sentiment/ încape şi lacrima”). În fapt cu tot ce înseamnă cînd pentru doi oameni timpul curge în „cercuri” şi, printr-un inel simbolic construiesc o „poartă a iubirii”. O alta este timpul, curgerea lui, ciclicitatea („anotimp” este un cuvînt des repetat, de altfel se regăseşte şi în titlul unei secţiuni).

Poemele mai scurte sînt preponderente, dar are şi destule altele în care îşi lasă paşii întru vers să capete amplitudine, însă cum am spus, era încă în etapa de căutare şi, poate de aceea, unele dintre ele reţin mai puţin atenţia.

Poemele din volum sînt împărţite în cîteva cicluri/ secţiuni: Viaţa mea cu lună, Cine pune stelele la loc? (titlul e dat de acest poem: „cine pune stelele la loc?/ (s)- rupt cerul nădejdii”), Al cincilea anotimp. O altă caracteristică a felului în care şi-a alcătuit volumul autoare ţine de faptul că mai multe dintre poemele de mai mică amplitudine (de două, trei sau cîteva rînduri cel mult) nu au titlu.

Dincolo de căutările evidente, care se vor estompa în volumele recente, Viaţa mea cu lună este un volum în care se întrevăd, în afară de alegerea de a păşi şi spre lirica de sorginte niponă – care i-a fost de folos, contribuind la un anume fel de a construi tropii fără prea multe cuvinte, la evitarea căutării cu orice preţ a metaforei, la o atenţie în utilizarea vocabularului/ unele alegeri de asociaţii de cuvinte ş.a. – şi temele pe care le va folosi de acum înainte, dar şi înţelesurile cu haină de simbol pe care le va cultiva în viitor.

Poezia Rafilei Radu, şi în acest volum, ca de altfel şi în celelalte pe care le-a publicat, este nu de puţine ori ca o zicere în vers în care cuvintele îşi ascund miezul în umbra sentimentelor, şi lasă să se vadă numai oglindirea lor. Şi aceste oglindiri arată cititorului dorinţa de sinceritate, de nealterare a sentimentelor, de „construire” a unei atmosfere calde. Toate acestea într-un vocabular nestrident, şi fără frazări forţate ori figuri de stil alambicate.

 

Florentin Dumitrache, Vise în lumină, versuri, prefaţă (Dezertarea ultimului elegiac incurabil) de Adi Cristi, Editura Timpul, Iaşi, 2013, 120 p.

De ceva ani încoace Florentin Dumitrache s-a aşternut pe scris şi publicat volume de versuri. E ca o foame de a se mărturisi în vers, parcă, după ce, ani de zile, viaţa nu i-a oferit răgaz pentru asta. Pînă acum a publicat volumele: Calul alb, Ninsoarea tîmplelor, Iluminări tăcute (pe care l-am semnalat cu ceva timp în urmă în rubrica aceasta), Nedumeriri tîrzii, şi Fluturii din scris, la care se adaugă acesta şi un altul, apărut tot la început de 2014, un prim pas spre lumea liricii de origine niponă, în speţă tristihuri în stil haiku (l-am semnalat în numărul de primăvară din 2014 al revistei „Poezia”).

Dacă îi aşezi volumele într-o „carte” mai mare, fiecare dintre ele pare a fi o pagină a inimii lui sau ca o oglindire a unei părţi a înlăuntrului gîndurilor sale. Ca atare, nu putem vorbi de diferenţe semnificative de vocabular/ de stil/ tematice, ci mai curînd de relativ aceleaşi caracteristici, cam acelaşi „mod de a scrie”. Cele aproximativ o sută de poeme din acest volum sînt tot atîtea călătorii pe tărîmul neliniştilor, întrebărilor, pas la pas cu gîndurile, cu trăiri/ amintiri ascunse în adîncul sufletului său. De altfel, predominate sînt popasurile în haină de vers „în umbra visului”, printre „cohorte plutitoare de-amintiri”, unde „doar întrebări bolborosesc” dar şi, în diverse expresii, curgerea timpului/ timpul trecut.  La o repede vedere se constată că printre cele mai des folosite cuvinte sînt „amintiri” („flori ale sufletului”), „vis”, „timp”, „nostalgie”, „uitare”, singurătate, ecouri de demult, „iubire” – poate printre cele mai des întîlnite, „toamnă” (căderea frunzelor, „simfonia vîntului”, „trecut”, „timp”/ curgerea fără istov şi cu neputinţă de oprit a clipelor („clipa-n tremur se-ofileşte-ncet”), goana timpului (dar nu neapărat în culorile neputinţei/ cedării, ci ale speranţei/ visului despre clipa ce vine – „Prezentul mă doare, viul mi-l doresc/ De timpul trecut pot doar să vorbesc” căci „clipa viitoare-i tandră şi necunoscută”; sau „clipa-i optimistă, mîine o să vină” ş.a.), „amurg”, toate în diverse expresii/ frazări, sub o formă sau alta, într-o combinaţie sau alta. Dar, din loc în loc, autorul vorbeşte şi despre posibilitatea unui nou tip de „început” în viaţa sa, poate şi legat de ceea ce îi poate oferi această cale pe care a ales-o, de a da formă gîndurilor şi aşteptărilor sale în vers – „speranţe şi-nceputuri noi respiră”.

În aste zile de „cumpănă din ziuă spre amurg”, scrie autorul, „spre mine gîndurile curg” şi „versul mă îmbie”, „mă bucură gîndul de scris”. Şi scrie şi în frumoase nuanţe ale nostalgiei despre bucurii simple dar pe care le simte ca pe nişte daruri de preţ ale vieţii – despre frunzele verzi, caisele coapte ale copilăriei („copil eram cînd/ caisele coapte/ dulceaţă pe ram/ îmi făceau cu ochiul/ în noapte”), clipe de linişte, părinţii, care nu mai sînt, dar i-au lăsat sufletul plin de iubire şi de amintiri, cocori…

Ca şi în celelalte volume, autorul e adept cu preponderenţă al căutării rimelor/ versului rimat, deşi are destule secvenţe de vers alb. Probabil că dorinţa mare de a se povesti/ mărturisi în vers face ca unele poeme să nu fie, se pare, mai mult lăsate să dospească întru decantare, dar, reamintesc cele spuse cu altă ocazie, nota dominantă a versurilor şi din acest volum al reveriilor, al cîntării vieţii cu bucuriile şi frumuseţile ei, atîtea şi atît cît sînt, este sinceritatea. Putem adăuga şi dorinţa mare de a scrie, de a aşterne în vers ceea ce gîndeşte. Şi, desigur, subliniem din nou, sînt şi metafore reuşit îmbinate în întreg de autor.

În încheiere, să spunem şi că printre cele mai întîlnite pagini sînt închinare iubirii/ femeii iubite. Încheiem cu un astfel de poem: „Dă-mi zîmbetul,/ să mi-l pun pe chip,/ să mă privesc în oglindă/ şi să te văd/ aşa cum te ştiam/ şi cum vreau să te ştiu:/ floare a dorului,/ floare de vis/ atunci, acum şi-n paradis.” – Dă-mi zîmbetul.

 

Dorin Ivan, Călător în constelaţia rătăciţilor, Tipo Moldova, Iaşi, 2013, 480 p.

În colecţia „Opera Omnia”, seria „Proză scurtă contemporană”, Dorin Ivan „adună” texte din trei volume apărute anterior: Duhovnicul Mareşalului şi alte povestiri, 2003, Duminica orbului. Povestiri, 2009, şi Panta Rei, 9 povestiri cu tîlc, 2011.

„Cartea de faţă adună 20 de naraţiuni, bazate exclusiv pe ficţiune”, scrie în „Precuvîntare” la primul „ciclu” (texte din Duhovnicul mareşalului). „Majoritatea au ca punct de pornire fapte reale, întîmplări veridice, conduse apoi exclusiv de imaginaţia autorului” Cam aşa se întîmplă în mai toate prozele din acest volum, iar pe multe am le-am putea privi şi prin prisma altei fraze cu care continuă: „Naratorul de ficţiune surclasează ziaristul, constrîns de fapta reală, dar la rîndu-i este învins de acesta din urmă”. Sînt şi alte „ingrediente” ale prozei sale – scrise în maniera epică, directă, poate şi cu trăsăturile date de profesia de jurnalist – umor (uneori cu iz amar), satiră, dar şi încrederea că în orice om, oricît de mîncat de carii răului, există lumina care poate izbîndi.

Unele proze ţin parcă de o „reconstrucţie/ re-desenare”, în stil propriu, a istoriei, chiar a trecutului îndepărtat al omenirii. Aşa e cazul cu Zeul Om, un sketch în haine de fabulă despre începuturile unei frumoase prietenii, cum şi-o imaginează (o visează?) studentul Alex, plictisit la un curs anost: pe cînd singurul rămas dintr-un neam de la începuturile istoriei, „Om” „simţi întreaga nefericire a Universului în inima sa”, rămas „singur şi neajutorat”, „foamea îi dădea tîrcoale” descoperă în „patrupedul” „cu picioare scurte şi bot ascuţit” „inteligenţa combinată cu agilitate” şi… altceva care îl face, în loc să ucidă animalul, să-l hrănească. Astfel… „Marea aventură a Umanităţii putea să înceapă”.

Alte proze au „acţiunea” mai aproape de noi. De pildă Carolina – despre un „semn” al trecerii lui Carol al II-lea printr-un sat (unde locuise în tinereţe Elena Lupescu) unde se întîlnea cu amanta sa. „Semnul” era o fetiţă, Carolina. După o viaţă încercată, comunismul îi confiscase moşia moştenită. După 1989, un nepot o revendică, se confruntă cu babilonia legilor neclare pe baza cărora a trebuit să îşi recupereze bunurile oamenii (citim că „Noua Ordine duce la dezmăţ, distrugere, deznaţionalizare”), şi cu nepăsarea celor puşi să verifice/ să dea „aviz” actelor, corupţia, indolenţa, prostia. De altfel, mai multe proze sînt despre schimbările de după 1989, an care ne-a adus libertatea, dar a scos la iveală şi gunoiul care sta să se reverse în societatea noastră, ipocrizia, dorinţa de înavuţire cu orice preţ, care a lovit şi unde nu ne aşteptam. O astfel de imagine (din păcate, sub o formă sau alta, întîlnită) vedem în A doua răstignire, în care sînt puse în „oglindă” faptele a două „măicuţe semianalfabete” care cu preţul libertăţii, a vieţii lor salvaseră în anii ’50 o mănăstire din „vîrful muntelui”, cu cele ale noului „duhovnic” postrevoluţionar, care, într-o maşină scumpă, cu numărul… „01 GOD – Dumnezeu”, vindea cafea, Kent ş.a.

„Duhovnicul Mareşalului” e scrisă aproape ca un reportaj, fără „risipă” de cuvinte din partea unui ziarist, despre un călugăr (protosinghel), Gabriel, de la mănăstirea Neamţ. Fusese duhovnicul mareşalului Antonescu, îi dăduse „binecuvîntarea” „să treacă Prutul”. Şi, cum cele mai bune reportaje sînt cele pe care nu le-ai scris (sau nu le-ai publicat) niciodată, poate aşa e şi acesta. În virtutea promisiunii făcute călugărului Gabriel (pentru care, nu doar ca urmare a bătăilor primite la Securitate, „amintirile dor!”), care îi povestise „în amănunt istorica spovedanie a Mareşalului din urmă cu peste cinci decenii”, nu l-a putut publica.

Sînt şi proze citite cu gîndul la întîmplări pe care le-am trăit/ despre care am auzit/ citit în ultimii ani. Poate mai fiecare a auzit de/ a cunoscut vreun Gherbăluţă, „prostul” satului, care atunci cînd ia foc casa unui cojocar e primul care intră în flăcări să ajute, şi singurul care pleacă fără să fure nimic. Sau vreun „Mihail” care cade mereu în picioare, indiferent de regim/ de schimbările cu care îl încearcă soarta. Vreun deţinut care ajunsese la cel mai de jos nivel al vieţii şi din neşansă, sau vreun fost gardian, dovedit torţionar ori nu, care spune, aidoma unui „personaj” al lui Dorin Ivan, fără să conteste tratamentul aplicat deţinuţilor politici, că nu e cazul să  „generalizăm” pentru că „N-am fost cu toţii cîini, aşa să ştii!”. Dar, ca să îl cităm pe autor, „orice filozofie” păleşte „în faţa crudei realităţi”.

E în scrierile lui şi un melanj interesant de nostalgie, de fapte/ chipuri/ impresii de demult împletite cu prezentul, un „dialog” între ce a fost/ e real şi ce ar putea să fi fost/ să fie (de multe ori, personajele sale nu îl „conduc” pînă la „final”, acolo unde ar fi timpul să-i „ofere” „explicaţia” naraţiunii), poate şi ca un perpetuu „schimb de locuri” între narator şi cititor. „Amănuntele” sînt dezvăluite cu parcimonie, lăsînd loc uneori şi imaginaţiei cititorului, căruia îi „oferă” o tipologie variată de personaje, poate mai ales de la periferia societăţii, dar şi oameni „obişnuiţi”, pe care le creionează în situaţii/ atitudini mai puţin obişnuite, dar schiţate, nu detaliate.

Dorin Ivan ştie să scrie scurt, dar să spună ce are de spus, sugerînd întrebări/ generînd din cîteva fraze şi schiţe de portret „încărcătură”, tensiune. E şi moralist, dar preferă să vadă cît de des poate partea frumoasă a umanităţii, privind cu compasiune pe cei în necaz, îi pune în lumină, îi admiră pe cei care răzbat fără să întineze pe calea vieţii. „Neputinţa ziaristului de a-şi conduce personajele în pagina de reportaj, de a-i face eroi, a fost salvată de ficţiunea literară” scrie Dorin Ivan în „Precuvîntare”. Nu ştiu cum ar fi arătat aceste personaje în ziar, dar sînt proze scurte din această „Călătorie” în „constelaţia rătăciţilor” care m-au făcut să cred că le stă mai bine astfel.

 

Coord. Cristina Scarlat, Mircea Eliade once again, Editura Lumen, Iaşi, 2011, 342 p.

Despre preocupările Cristinei Scarlat legate de Mircea Eliade am mai amintit în rubrica noastră, între altele semnalînd volumele Mircea Eliade. Hermeneutica spectacolului, I. Convorbiri, Cuvînt înainte de Mircea Handoca, Editura Timpul, Iaşi, 2008 (cuprinde o serie de dialoguri cu: prof. Mac Linscott Rickets, Mircea Handoca, Francis Ion Dworschack, Joaquin Garrigós, Şerban Nichifor, Dumitru Micu, Sabina Fînaru, Mihaela Gligor, Adelina Patrichi, Nicolae Brînduş, Cornel Ungureanu, Stelian Pleşoiu), şi vol. II, apărut la Editura Lumen, Iaşi, 2011 (cuprinde două părţi: I. Convorbiri – dialoguri cu Marcello De Martino, Horia Corneliu Ciocîrtaş, Letteria Giuffrè Pagano, José Antonio Hernandéz García, Dumitriana Condurache, Graţiela Benga, II. Mircea Eliade. Hermeneutica receptării)

Tot în 2011, Cristina Scarlat a coordonat realizarea unui alt volum, intitulat  Mircea Eliade once again, în care sînt reunite studii despre opera şi ideile marelui savant român (în limbile română, engleză, italiană, franceză, semnate de (în ordinea în care apar): Cristina Scarlat, Traian Penciuc, Max Linscott Rickets, Mircea Handoca, Giovanni Casadio, Mihaela Gligor, Sabina Fînaru, Marcello de Martino, Adrian Boldişor, Ionel Buşe, Monica Domnari, Ana Sanduloviciu.

„Lectura acestui volum va demonstra, once again, că opera proteică a lui Mircea Eliade reprezintă  un punct nodal în jurul căruia se adună, radial, entuziasmul, opiniile, cercetările, preocupările unei comunităţi speciale: aceea a eliadiştilor de pretutindeni”, scrie Cristina Scarlat în Cuvîntul înainte intitulat „De ce un nou volum despre Mircea Eliade?”.

Semnalăm acest volum considerînd că se mai pot scrie multe despre Mircea Eliade, savant născut în România, dar care aparţine omenirii.

Revista indexata EBSCO