Mar 31, 2014

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Despărțiri cordiale

 Timp de trei zile e companionul unei distinse doamne din Varşovia. Invitata redacţiei. Vrea să vadă fosta capitală a Moldovei şi mănăstiri din Bucovina. Pentru Iustin Moroşan, misie plăcută. Doamna Danuta lucrează la un important ziar din capitala Poloniei. Bineînţeles, vizita e parafată de unica structură partinică. Ziarista polska, o femeie care se apropie de cincizeci de ani, elegantă ca o actriţă cu gusturi rafinate, discretă, cu zîmbet cald, e însoţită, la rîndu-i, de o compatriotă, domnişoara Roksana Kalinski, lectoră la catedra de slavistică a Universităţii ieşene. Excelentă vorbitoare de franceză, de română şi chiar rusa o ştie binişor. Întîlniri scurte cu oficialităţi, evident, înscrise în program. Activiştii îşi deapănă „realizările” într-un perfect limbaj de lemn. Ca şi cum ar debita scurte conferinţe ideologice. Pînă şi omul forte de la Cultură s-a metamorfozat: modestul fluture de la o catedră universitară a îmbrăcat pielea omidei nomenklaturiste. Scormoniţi cu întrebări inteligente, totodată, şi reverenţioase, cu acelaşi surîs cuceritor, în care se poate ghici şi o ironie subtilă, dacă ai antene sensibile, doamna obţine şi ceva informaţii tefere de la unii dintre aceşti funcţionari de partid. Le notează cu detaşare politicoasă. Chit că informaţiile sînt înecate într-o emfatică frazeologie patriotardă, în care adjectivele la superlativ devin jenante pentru orice minte normală: „cel mai…”, „cea mai…” Decenţa nu e calitatea indivizilor cu minte puţină, şi aceea şcolită pe săritele, pe deasupra, şi priponiţi în scaune de comandă. Nu e nici o îndoială, convorbitorii sînt desemnaţi de mahării lor să stea de vorbă cu oaspetele. În ţara sa sindicatul independent „Solidaritatea” şi grevele de la Gdansk – evenimente nemaiauzite în lagărul comunist – făcuseră vîlvă în toată lumea. Regimurile par să scîrţîie din toate încheieturile. Ecourile nu s-au stins. Dimpotrivă, continuă să ocupe primele pagini ale ziarelor din Occident. Presa din România, însă, e mută. Tot ce ştie Iustin Moroşan despre întîmplările din Polonia aflase de la posturi de radio străine. Legea marţială a generalului Jaruzelski fusese retrasă. „Solidaritatea” ieşise din ilegalitate. Dacă intrase cu adevărat. Lucrurile calme sînt năzăriri. Clasa muncitoare poloneză nu mai vrea să meargă în paradis, şi pace. Asasinarea preotului Jerzy Popieluszko de către poliţia politică tulbură şi mai mult apele. E liniştea dinaintea tornadei. Cozile la alimentele de bază sînt tot mai lungi. Ca şi în România lui Ceauşescu. Dar la noi e tăcere. Dar nimeni dintre activişti nu face măcar o aluzie la aceste întîmplări dramatice din ţara cu care, cîndva, eram în hotar. Moroşan e convins că mulţi politruci, dacă nu toţi, ştiu ce se petrece în Polonia. Se prefac? Teatru de propagandă. Cred că lagărul va dăinui o mie de ani? Ca şi Reich-ul lui Hitler… Abia aşteaptă să se afle între patru ochi cu domnişoara Roksana. După ce doamna Danuta va pleca, o va căuta. O va întreba frontal. Vrea să afle tot ce ştie. Subiectul îl frămîntă de ceva vreme. Nu-şi permite să-i pună întrebări doamnei. E sigur că de la ea, sursă avizată, ar fi aflat adevăruri necunoscute nici de cei de la „Europa Liberă” şi B.B.C. Îşi mai pune o întrebare: Dacă e de partea generalului Jaruzelski, dacă e ataşată sistemului? Are şi o funcţie importantă, coordonează secţia social-politcă a ziarului varşovian. Suspiciunile apasă teribil conştiinţele în aceste vremuri tulburi. E drept, nu lucrează la cotidianul central al partidului, „Trybuna Ludu”, dar cine ştie?…

Cu doi ani în urmă, cunoscuse un ziarist de la aceeaşi publicaţie, „Zycie Warszawy”, coleg cu stilata doamnă. A şi adus vorba despre el. Un foarte bun reporter, Michal, zice doamna. Lui i se păruse a fi un spirit liberal. Tocmai venise dintr-o călătorie de documentare în Japonia şi-i povestea o sumă de impresii, care arătau limpede simpatiile sale pentru capitalismul nipon. Şi se gîndea, în timp ce tînărul ziarist polonez îi povestea, şi se gîndeşte, cu amărăciune adîncă, şi acum, pentru că anii aceştia irosiţi nu-i va mai da nimeni, niciodată, că el nu fusese nici în Germania de Est. După vizita în România, avea să plece în cîteva ţări din America Latină. Încă o mărturie că regimul de la Bucureşti e cel mai nenorocit din Estul comunizat al Europei. Au discutat multe în camera de hotel de la Suceava, în faţa unei sticle cu vin. Făcuseră un tur de documentare, două zile, pe la cîteva mănăstiri din acest nord de ţară. A doua zi, dis-de-dimineaţă, pleca către Polonia. Depănau gînduri de tot felul, mai cu seamă, au „adîncit” relaţiile moldo-polone, româno-polone şi ajunseseră la concluzia că aceste raporturi au fost mai mult prietenoase decît războinice. Ultimul argument pe care Iustin Moroşan a ţinut să-l spună: cînd trupele germane au invadat Polonia în septembrie 1939, mii de polonezi s-au refugiat în România şi au fost trataţi cum se cuvine. Cunoştea acest episod, destul de vag, totuşi, dar nu ştia că şi ministrul de Externe, generalul Beck, şi-a găsit adăpost la noi, unde a şi murit. Cînd au păşit pe terenul literaturii, au descoperit – minunată coincidenţă – o iubire comună: Dostoievski. Găseau greu cuvintele franţuzeşti, uneori, apelau şi la rusă, pentru a-şi manifesta această preţuire. Îşi aduce aminte cîteodată de o scenă nostimă de la mănăstirea Suceviţa şi, de fiecare dată, inima i se încarcă de bucurie. Terminaseră treaba lor şi se pregăteau s-o ia din loc. Maica stareţă îi pofteşte la o gustare în arhondaric: „S-a făcut de prînz şi nu puteţi pleca aşa de la noi. Şi mai stăm de vorbă, că sînt multe de povestit”. Într-o sală intimă, pe masa acoperită cu pînză albă, albă, de-ţi lua ochii, brodată pe margini cu lucrături meşteşugite, li s-au pus bucate de post. Se aflau în postul Paştelui. Între ele, pe un mic platou de ceramică, o pastă densă de fasole făcăluită, ornată cu feliuţe de castraveciori şi gogoşari în oţet, cu fîşii fine de măsline. O bunătate. Polonezul nu ştia ce-i pe platoul ăla atît de frumos dichisit. După ce a văzut că pasta se întinde pe felia de pîine prăjită, a pus în farfuria din faţă lui o porţie sănătoasă de fasole. Şi a depănat cîteva felii. S-a mai sorbit din paharul cu vin gălbui-uleios, vin din podgoriile Mitropoliei, le-a zis stareţa, care continua să le istorisească scene dramatice din istoria acestui lăcaş de cult al Movileştilor, o mănăstire-cetate, familie mare din aristocraţia moldovenească, care a dat şi un mitropolit al Kievului, cu legături de înrudire cu nobili polonezi, mai adăugă măicuţa. La un moment dat, tînărul poleac, puţin ruşinat, dar gurmandul învinse, a rostit în germană: Bitte schön, eine Torte… Se înţelegea bine cu maica stareţă în germană, pe care ziaristul varşovian o ştia mult mai temeinic decît franceza. Zîmbind îngăduitor, însă şi încîntată că fasolea ei bătută e confundată cu un tort, maica superioară l-a îndemnat: Bitte schön… Michal, cu aceeaşi constantă politeţe, parcă, un dat al polonezilor pe care i-a cunoscut, a rugat-o să-i spună reţeta acestui inedit… tort. Să i-o transmită şi mamei lui. Cînd a auzit că e vorba, pur şi simplu, de o pastă de fasole bătută cu ulei şi alte cîteva ingrediente, a făcut ochii mari şi şi-a încărcat, încîntat, încă o felie de pîine. Acelaşi succes l-au avut şi sarmalele – găluşti, cum le zic bucovinenii –, din orez şi păsat, în proporţii egale, cu tocătură din bureţi de pădure. Un deliciu gastronomic. Vorba lui Creangă: gogîlţ, gogîlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gît pofticiosului musafir. Vărzările au pus capac la acest festin. Învăţătura pe care a tras-o tînărul publicist, după această masă schivnicească, a şi spus-o acolo, în arhondaric, a fost că poţi fi vegetarian toată viaţa cu aşa bucate. Bun înţeles, a încheiat cu o glumă, stropite wenig: cu un rachiu de afine şi cu vin călugăresc. Sehr wenig!, a punctat stareţa tot în şagă.

La ultima lor întrevedere, în trei, la un restaurant dintr-un motel de la marginea oraşului, Iustin Moroşan, deliberat, a pus pe masă, lîngă tacîmuri, o agendă frumoasă, editată de o agenţie turistică din Varşovia. Ca şi cum ar fi dorit să mai noteze cîte ceva. Pe coperta vişinie, din piele artificială de calitate, se vedeau clar literele argintii ale agenţiei. Agenda asta o folosea pentru însemnări deosebite. Domnişoara Kalinski l-a întrebat de unde o are. Fusese în Polonia? Nu,nu fusese niciodată. A povestit.

– Acum trei ani, am fost cu cortul la mare. Nu găsisem bilete convenabile pentru litoral şi am căzut de acord cu soţia mea că ar fi foarte nimerit să mergem cu cortul. La munte fuseserăm de două ori şi ne-am simţit bine. Vecini de cort, la Eforie-sud ne-am stabilit, erau două familii, în două corturi, bărbaţii cu nevestele lor, compatrioţi de-ai dumneavoastră. Din Lublin, au zis că sînt. Ne-am înţeles foarte bine… Domnişoarei Roksana i se aprind ochii.

– Păi, şi eu sînt din Lublin. Toate studiile le-am făcut în acest oraş, lucrez la Universitate, cunosc multă lume…Unde făceau servicii? Poate, a venit vorba …

– Toţi lucraseră ca tehnicieni, desenatori tehnici, aşa ceva, la o uzină de componente electrice. Erau în şomaj de două luni. Oficial. La noi, nu există şomaj, deşi adevărul e altul. Măcar autorităţile voastre recunosc sincer o realitate. Li se spuseseră celor trimişi acasă că vor fi chemaţi la slujbă cînd se vor vinde toate produsele din depozite şi vor avea comenzi. Auziseră că pe litoralul românesc te poţi descurca cu bani puţini. Veniseră înaintea noastră cu o săptămînă. Aveau de gînd să mai stea o lună. Vindeau tot felul de obiecte mărunte şi cumpărau de-ale gurii.

– Trebuie să vă spun că prima mare mişcare muncitorească din Polonia a izbucnit la Lublin, înainte cu o lună de aceea de la Gdansk, zice cu mîndrie discretă domnişoara. Şi, ceea ce e foarte important, mulţi intelectuali şi studenţi au fost alături de muncitori. Deloc întîmplător. La Lublin, există multe facultăţi şi singura instituţie de învăţămînt superior privată din ţările comuniste europene, Universitatea Catolică. Aici, a predat cursuri de etică episcopul de Cracovia, pe urmă, cardinalul Karol Wojtyla, actualul papă, aici, a studiat şi preotul Popieluszko. Aţi auzit de Jerzy Popileluszko?, îl întreabă.

– Da, am auzit de predicile sale, care adunau mii şi mii de credincioşi. Am auzit şi de asasinarea lui. Doamna Danuta tace. Iustin Moroşan continuă:

– Mai stăteam de vorbă, de una, de alta, ne invitam reciproc la o cafea, la un păhărel. Noi aveam cîteva sticle cu vin, ei aveau votcă. Mă rog, vecini buni…

– Cum v-aţi înţeles, în ce limbă?, întreabă, curioasă, cu un surîs oarecum poznaş, domnişoara Roksana. Bănuiesc, tehnicienii noştri nu ştiau franceză, cu atît mai puţin, română.

– În limba prietenilor noştri comuni : rusa. S-a rîs strepezit.

– Nu-i vina limbii în care s-au scris, după cum ştiţi, capodopere ale literaturii universale, concede doamna din Varşovia. Ca şi cum ar fi dat de înţeles că nu e cazul să se alunece în direcţia marelui frate de la Răsărit. Care participase în mai multe rînduri la sfîrtecarea Poloniei şi avea şi în prezent masive trupe în ţara Tratatului de la Varşovia. Mai spuse însă ceva care lui Iustin Moroşan avea să-i dea mult de gîndit: Paradoxal sau nu, s-ar putea ca salvarea ţărilor noastre să vină tocmai de la Moscova.

– E drept, spuse, gerontocraţii stalinişti s-au dus. Dar să pornească reforma sistemului comunist de la un fost ofiţer K.G.B.? Andropov a fost amestecat pînă-n gît în represiunea revoluţiei maghiare…

– Vom trăi şi vom vedea. Lucrurile se precipită într-un mod neaşteptat.

Ar fi dorit să afle mai multe din gîndurile acestei doamne, parcă, misterioase, dar i-a respectat discreţia. A revenit la polonezii de pe litoralul românesc şi voia să afle răspuns la o curiozitate.

– Unul dintre compatrioţii dumneavoastră avea un teanc de ziare în portbagajul automobilului său. Nu ştiu la ce-i foloseau atîtea gazete. Într-o zi, l-am rugat să-mi dea cîteva să mă uit peste ele. Interes profesional, ca să zic aşa. Nu cunosc deloc limba poloneză. Cîteva cuvinte uzuale le-am învăţat de la ei. Mă scuzaţi, dar mi se pare mai dificilă decît rusa. Mă descurajează abundenţa consoanelor…, glumi. Voiam să văd paginaţia, arhitectura, imaginile, cum sînt aşezate titlurile etc. Chestii din astea. Desluşesc într-o ştire de pe prima pagină a ziarului la care lucraţi, se uită la doamna Danuta, ţin minte exact, ştirea era sus, în dreapta, lîngă frontispiciu, descifrez că era vorba de o mare procesiune religioasă dedicată Fecioarei Maria la care luaseră parte liderul comunist Edward Gierek şi soţia sa, specificîndu-se că doamna Gierek este practicantă. Explicaţi-mi, vă rog, cum vine asta: un lider comunist, se-nţelege, ateu, participă la o procesiune religioasă. La noi, aşa ceva este de neimaginat.

– După Gomulka, Gierek a încercat să mai slăbească şurubul ideologiei, să mai reformeze economia, să pară mai liberal, să arate că se desparte într-un fel de comunismul ateu, caută să desluşească nedumerirea lui domnişoara Kalinski. Să nu uităm că el a avut primele dialoguri cu „Solidaritatea” şi a încheiat primul acord cu acest sindicat. Înainte, i-a îngăduit papei Ioan Paul al II-lea să facă un pelerinaj în mai multe oraşe din Polonia. La slujbele sale au participat milioane de oameni. Putea să aibă şi altă atitudine. În fond, pelerinajul papal, aceste slujbe au subminat, cum zice propaganda, sistemul. Se spune că nevastă-sa e chiar o intelectuală şi o bună catolică, iar prezenţa bărbatului ei la o asemenea procesiune nu-i aducea decît simpatie din partea populaţiei. Care, la noi, e majoritar catolică. Probabil, gestul lui a fost determinat chiar de ea sau, poate, o fi avînd şi acest om sentimentele lui creştine, cine ştie… Vecinii dumneavoastră de cort nu aveau şi un ziar samizdat, „Robotnik”?, rupe dintr-odată dialogul cu o altă întrebare.

– N-am văzut şi nici n-am discutat cu ei chestiuni politice. Din cînd în cînd, făceam, şi unii şi alţii, cîte o remarcă difuză, pe tonuri joase, privind „binefacerile” socialismului. Atîta tot.

Doamna Danuta ieşi din tăcere şi îi spuse domnişoarei Roksana că ea doreşte să meargă la hotel, să-şi facă bagajele. A doua zi pleca spre Bucureşti cu o cursă Tarom, de unde lua avionul către Varşovia. Cele două poloneze au plecat împreună. Despărţirea a fost cordială. Publicista de la „Zycie Warszawy” i-a mulţumit pentru ospitalitate şi i-a promis că îi va trimite numerele de ziar în care va scrie despre această plăcută călătorie, „cu discuţii atît de interesante”.

Într-una din zilele următoare, primeşte o vizită nesperată. În uşa biroului în care îşi duce zilele, aude bătăi timide, aproape insesizabile. Dacă ar fi vorbit la telefon, nici n-ar fi perceput acele ciocănituri, confundabile cu atîtea zgomote de-afară.

– Poftiţi, intraţi, zice cu voce apăsată, aşa cum rosteşte de multe ori pe zi, uneori, agasat de atîtea vizite, unele, deloc binevenite. Unii musafiri, cu pretenţia că-i sînt amici, n-au nici o treabă şi vin să-şi piardă timpul la el, să sporovăiască vrute şi nevrute, să mai bea o cafea. Sau cine ştie ce treabă au…De pildă, unul dintre ei, cititor constant de cîteva reviste literare, mai ales, „Săptămîna” nu-i scapă, îl ţine la curent cu ceea ce se mai scrie în această publicaţie, mai mult de scandal, decît de cultură, pe cine mai înjură Eugen Barbu şi ciracii săi. Deseori, tot amical, le spune verde că trebuie să transmită neapărat un text la redacţie şi atunci se duc în drumul lor. Revin însă cu aceeaşi tenacitate. În cadrul uşii se iveşte o fiinţă îmbrăcată într-o ţinută feminină rară în oraş şi aproape primăvăratică, deşi în acest sfîrşit de martie frigul e încă pătrunzător: fustă pantalon, pelerină dintr-o stofă uşoară, eşarfă din mătase, capul descoperit, părul, castaniu cu reflexe arămii,tuns pînă la nivelul umerilor, cu breton. După cîteva clipe, o recunoaşte. E Roksana Kalinski. În urmă cu o lună şi jumătate, era îmbrăcată ca de iarnă grea, iar părul lung îi ieşea de sub frumoasa căciulă din blană de vulpe argintie. E adevărat, iarna fusese geroasă şi lungă, cu omături mari. Brusc, îşi aduce aminte cu cine seamănă această tînără poloneză: are chipul Elvirei lui Modigliani, însă, ceva mai armonios. Nimic din trăsăturile femeii slave. Ochii verzi, iscoditori, fruntea înaltă, curată şi surîsul tainic îi dădeau un farmec aparte.

– Bună ziua, domnule. Nu deranjez? Zîmbetul scurt îi luminează obrazul, parcă, înfrigurat şi uşor crispat.

– Gînd la gînd cu bucurie, îi zice. Chiar voiam să vă caut la catedră. O pofteşte să ia loc în singurul fotoliu din încăpere.

– Zicerea asta cu gînd la gînd o avem şi noi. Sigur, altfel formulată, cu alte cuvinte, dar sensul e acelaşi.

– Nu-i de mirare. Multe proverbe şi zicători, în cultura multor popoare, sînt cu aceleaşi sensuri, dar, cum spuneţi, altfel formulate, în altfel de expresii. Experienţele umane, în datele lor fundamentale, sentimentele sînt pretutindeni cam aceleaşi. Dar să lăsăm paremiologia şi să vă întreb dacă nu poftiţi o cafea. Imediat pun reşoul în funcţiune…

– Da, mulţumesc. Se poate şi fuma? Cu un surîs lămuritor, îi arată scrumiera şi pachetul de ţigări de pe birou. O invită să servească.

– Nu, mersi, am ţigările mele. Ştiţi cum e cu obişnuinţa…

Schimbă vorbe de circumstanţă, se pun întrebări banale, dacă are vreo veste de la doamna Danuta, impresii despre vizitele făcute atunci, dacă, între timp, a mai fost în Polonia, el ce mai scrie, ce mai citeşte, o interesează literatura română contemporană, citise, recent, un volum de eseuri şi i-a plăcut, s-a gîndit că ar putea să-l traducă , ştie că el îl cunoaşte destul de bine pe autor, ce părere are… Cînd apa fierbea şi luase ibricul de pe reşou, pregătit să pună cafeaua, ea îi propune să meargă la un bar. Este invitatul ei, ştie unde, un local mai retras faţă de centru. Are un pachet de cafea foarte bună în geantă, fata de la bar le va face o cafea pe cinste, şi acolo pot să stea de vorbă în linişte.

– Aici, s-ar putea să aveţi… Face o pauză şi surîsul ei nu mai e chiar enigmatic. Urechi lungi, cine ştie prin ce colţ al camerei.

Sorb totuşi cafelele deja făcute, o cafea proastă, probabil, din boabe decofeinizate, şi alea culese din cine ştie ce culturi prăpădite, trage fiecare cîte o ţigară şi ies. Pe drum, către barul cu pricina, unde, avea să constate, era cunoscută de către barmaniţă, o drăguţă politicoasă, îi spune că nici la Casa Universitarilor, unde, de regulă, ea serveşte masa de prînz, nu se poate discuta în deplină siguranţă. Sînt tot felul de indivizi dubioşi. Iustin Moroşan trece foarte rar pe la acel restaurant de lîngă Universitate. Are amintiri neplăcute. Ultima dată, bunăoară, asistase la o scenă penibilă: doi chelneri scoteau cu brutalitate din salonul principal pe un universitar, acesta, supărat că i se adusese o ciorbă reîncălzită. Drept e că omul era cam prăfuit de ceva mai mult alcool. Derbedeii făceau glume deocheate pe seama bietului profesor, un foarte bun specialist în fizica lui. Nişte mîrlani semianalfabeţi. Nu-i exclus, gîndeşte, să fie şi turnători la Securitate, cu tupeul lor gregar. I-a povestit şi domnişoarei Roksana episodul. Au convenit să nu mai folosească pluralul politeţii. A fost ideea ei. Apoi, a rugat-o să-i istorisească tot ce ştie despre „Solidaritatea”, dacă a aflat ceva noutăţi de la doamna Danuta…

– Înainte de a-ţi povesti despre sindicatul nostru, observi că spun al nostru, şi vei înţelege de ce, vreau să-ţi dau o informaţie care, poate, o vei considera o coincidenţă stranie. Probabil, nu e… Numele de familie al doamnei de la „Zycie Warszawy” este Golombiowski. El a dat din cap în semn că reţinuse. Adică, pe româneşte, Porumbescu. Aşa cum îl chema pe tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu. Mi-a zis că este posibil ca străbunicul ei patern, al cărui nume îl păstrează şi după căsătorie, cu el s-a afirmat în publicistică, e posibil să fi fost rudă cu bunicul compozitorului din Bucovina. A cercetat nişte documente şi a ajuns la concluzia că amîndoi Golombiowski au rădăcini într-o zonă foarte restrînsă din Silezia. S-a interesat şi în satul unde a fost preot tatăl compozitorului român. Înainte de a veni la Iaşi, a fost cu ataşatul cultural al ambasadei noastre la Bucureşti la Dom Polski din Suceava şi la Stupca. Vrea să scrie un studiu despre răspîndirea familiei Golombiowski în România, într-o bună parte din Europa şi Statele Unite. Doamna Danuta este o erudită. Pregătirea ei de bază este filologia. A şi scris cîteva studii şi articole despre onomastică, pare-mi-se, şi de antropologie. După terminarea facultăţii, vreo doi-trei ani, a lucrat în cercetare.

– Aveţi ceva tradiţie în privinţa femeilor savante, spuse Moroşan, pe jumătate glumind, pe jumătate, serios, flatarisind mîndria polonezei. După cîte ştiu, cap de serie este Maria Sklodowska, de două cu Nobelul. Este o mare onoare pentru naţia voastră.

Uşor îmbujorată, se vedea că-i făcea plăcere ce aude, dar relaxată, cu voce scăzută, aplecîndu-se către ceaşca de cafea, Roksana Kalinski se aşternu pe istorisit. I-a povestit despre primele mişcări sindicale de la Lublin, era studentă atunci, ieşise şi ea în stradă, cu alţi colegi. De altfel, s-au alăturat mulţi intelectuali muncitorilor grevişti. Se făcuse Comitetul de Apărare al Muncitorilor. La o lună, a izbucnit greva uriaşă de la Gdansk, alta la Gdinia. Atunci, s-a impus ca lider electricianul Lech Walesa. Se primeau mesaje şi din alte centre muncitoreşti, din toată lumea democratică. Guvernul a fost nevoit să încheie un pact cu „Solidaritatea”.

– Cum e acest Lech Walesa?, a întrebat-o.

– Are calităţi de lider. De lider sindical. Dar, în viziunea mea, şi nu numai a mea, este prea populist, chiar puţin demagog, cam exclusivist şi repezit. Şi e neşcolit. Asta se vede de la distanţă. Are mare priză la muncitorime, îi vorbeşte pe înţelesul ei. Are curajul opiniilor tranşante şi tocmai această atitudine îi creează popularitate. Şi, ceea ce este foarte important, a înţeles rapid că trebuie să aibă lîngă el consilieri de calitate, specialişti în economie, politologie, în finanţe. Ai auzit de Geremek, de Adam Michnik, de Jacek Kuron?

Ştia cîte ceva despre Geremek şi foarte puţine lucruri despre Michnik. Evident, tot de la „Europa Liberă” şi B.B.C. Roksana i-a vorbit foarte frumos despre istoricul şi publicistul Geremek . E născut la Lublin, a precizat. A făcut studii şi la Sorbona. Poziţia lui publică e net antitotalitară. Fusese şi închis. Este un intelectual autentic. Se îndoieşte serios că va mai sta mult timp alături de Walesa. Personalităţi foarte diferite.

– Acum, ne aflăm după retragerea legii marţiale dată de Jaruzelski. Aparent, e linişte. Părerea mea, însă, este că lucrurile nu merg deloc bine în Polonia. Nemulţumirile se acumulează. Am informaţii că „Solidaritatea” se întăreşte. Are structuri organizatorice bine puse la punct în toate marile oraşe din Polonia.

Face o pauză şi caută în poşetă, preocupată, parcă,de ceva anume. Ţine în palmă un plic mic, din acela în care se pun mărţişoare. I-l întinde. A trecut totuşi întîi martie, gîndeşte.

– Te rog să-l iei, îl îndeamnă. Uită-te cu grijă în interior, să nu vadă lumea. E mărţişorul meu. Cine ştie cînd ne mai întîlnim. Să-ţi aminteşti de mine.

Se uită. E o insignă dreptunghiulară, pe care scrie, cu litere roşii, Solidarnosc, pe fond auriu şi, cu caractere mult mai mici, deasupra, iniţialele NSZZ. I-a explicat ce definesc aceste iniţiale, în foarte consonanticul idiom polonez. Îi destăinuie că face parte din filiala din Lublin a „Solidarităţii”.

– Nu te temi că vei fi expulzată? Fii sigură că Securitatea noastră e cu ochii pe tine.

– Am încredere în tine. Apoi, după clipe de tăcere : Poate că şi voi vă veţi molipsi de această mişcare.

La ultima întîlnire, i-a spus că pleacă pentru o lună de vacanţă la Lublin. L-a rugat să-i împrumute ultima carte de eseuri a autorului ei preferat, autor pe care şi Iustin Moroşan îl preţuieşte mult. Ca scriitor de eseuri mustind de erudiţie şi cu mare încărcătură morală, dar şi ca om vertical. Cartea avea autograful eseistului şi o primise în dar chiar în redacţie, într-o zi fastă pentru el. E şi un talisman sentimental. I-a oferit-o. Recent, o colegă de catedră a polonezei i-a telefonat. I-a prezentat scuzele Roksanei că nu i-a înapoiat cartea. I-o va trimite prin poştă, după ce o va traduce. A luat legătura cu scriitorul. Crede că nu va mai reveni în România. S-a cuplat cu un francez, lector la Lublin, îi mai zice, parcă, maliţios, universitara din Iaşi. Au plecat în Franţa. N-a mai văzut-o niciodată pe domnişoara Kalinski.

Revista indexata EBSCO