Mar 31, 2014

Posted by in Istorie literara

Gheorghe I. FLORESCU – Anul 1927 văzut de Regina Maria (I)

Cel de-al XXVII-lea an al secolului XX părea a fi, în cazul României, un „moment” firesc al curgerii ineluctabile a timpului, chiar dacă se prefigurau deja unele mutaţii, nu doar inerente, de ordin politic şi nu numai. Trecuse aproape un deceniu de la sfîrşitul Primului Război Mondial şi lumea intrase, aşa cum era de aşteptat, într-un firesc specific unor vremuri înnoitoare. România nu făcea excepţie de la această orientare de ansamblu, suportînd diferite schimbări de natură economică şi politică, specifice acelei epoci.

Ţara era condusă de un cabinet în fruntea căruia se afla generalul Alexandru Averescu, revenit, pentru a treia oară – care va fi şi ultima – în ipostaza de prim-ministru, ca urmare a schimbărilor politice suportate de eşichierul paridist al acelui timp. După un interludiu guvernamental asigurat de Barbu Ştirbei, considerat a fi un antract al încheierii calculelor politice de moment, Ion I.C. Brătianu revenea în fotoliul de premier, la 21 iunie 1927, reluînd o experienţă politică încheiată cinci luni mai tîrziu. Succesiunea ministerială provocată de dispariţia fostului şef al Partidului Naţional Liberal va fi preluată de Vintilă Brătianu, devenit lider al partidului de guvernămînt. Între timp, adică la 24 iunie 1927, pe scena politică a ţării şi-a făcut apariţia Legiunea Arhanghelului Mihail, care nu pretindea a fi, numaidecît, un partid politic. Pe lîngă complicaţiile intervenite mai înainte, în derularea realităţilor politice româneşti s-au afişat, în acelaşi an, încă două subiecte care vor ridica semne de întrebare problematice: „cazurile” Carol şi Nicolae.

Avînd în vedere aceste particularităţi ale vieţii politice a României din anul 1927, putem conchide că acela a fost cel mai important an de după 1918, judecat din perspectiva semnificaţiilor noilor evoluţii naţionale. Moartea Regelui Ferdinand a ridicat în faţa acelor vremuri o serie de întrebări la care nu s-a putut răspunde imediat, suscitate de o realitate ale cărei complicaţii s-au repercutat în mod serios asupra viitorului de ansamblu al ţării. România anului 1928 va fi, astfel, diferită faţă de aceea a anului anterior, nu doar întîmplător şi nici datorită unor cauze de moment.

Conştientă de gravitatea unor realităţi atît de complexe şi agravante, Regina îşi începea diurnalul în chiar prima zi a anului 1927, notînd, cu surprindere parcă, „Anul Nou”, pentru a întreba şi a se întreba, imediat: „Doamne, care va fi sentinţa ta?! Cu ce ne confruntăm – care este soarta noastră şi a mea, îndeosebi?”. Considerîndu-şi „soarta” ca fiind determinantă într-un context atît de agravant şi lipsit de o perspectivă încurajatoare, Regina îşi recunoştea răspunderile, nu ca pe o servitute, ci ca pe o exigenţă intrinsecă. Făcînd referinţă la „sentinţa divină”, ea lăsa a se înţelege că responsabilitatea contextului îi incumba, înainte de toate, ca o datorie consuetudinară. Îngrijorată de viitorul apropiat, trecea peste semnificaţia momentului, recunoscînd că marile ei îngrijorări îl aveau în vedere, în primul rînd, pe Regele Ferdinand, care, însemna ea, „arată bine şi vesel şi, cu cît îl privesc mai mult, cu atît îmi vine mai greu să cred că o distrugere fatală începe să se producă în interiorul lui. Este îngrozitor!

Pe tot parcursul zilei, îşi continua ea consemnarea, au fost, fireşte, felicitări, ca şi anul trecut, dar, din cu totul alte motive, ele îmi par a fi o teribilă ironie”. Primind guvernul, conform tradiţiei, Suverana recunoştea că „pentru noi toţi a fost o mare emoţie să-l vedem pe Maiestatea Sa stînd în picioare, în uniformă, şi primindu-şi oaspeţii – sau, aş spune, mai degrabă guvernul – şi sînt sigură că noi toţi am avut un singur gînd: îl vom mai avea cu noi la următorul 1 ianuarie?”. Continuîndu-şi confesiunea, care era o lamentaţie premonitorie, ea nota, cu emoţie, că Regele „a răspuns discursului lui Averescu şi am simţit că-mi dau lacrimile”.

Anul 1927 începea, din nefericire, într-o atmosferă de aşteptare dureroasă pentru familia regală, întrucît viitorul imediat lăsa a se întrevedea o confruntare a ţării cu dificultăţi deosebit de grave şi complicate, a căror depăşire ridica nenumărate şi surprinzătoare semne de întrebare. În ziua următoare, Regina l-a primit pe Citta Davila, acela „care, nota ea, a venit să discute politică cu mine. A vorbit excelent. Este emisarul partidului său. Ceea ce a spus a fost absolut rezonabil. […] Vor să fuzioneze cu averescanii, dar se tem să nu cadă din nou sub «tutela» lui Brătianu. Vor ca problema lui Carol şi a Regenţei să fie stabilită o dată pentru totdeauna, deoarece toţi consideră că actualul aranjament nu este satisfăcător, nefiind altceva decît o continuare a jugului liberal. Am fost precaută, recunoştea ea, pentru că ştiam că fusese trimis să mă încerce. Desigur, a făcut aluzia că eram cu adevărat singura persoană indicată, dar că liberalii au obiectat că nu vor să împartă puterea cu nimeni.

Aici l-am contrazis, spunînd că eu interzic total ca numele meu să fie pus în opoziţie cu fiul meu. N-am protestat cînd a spus că liberalii nu ne vor. Eu n-am vorbit cu Brătianu, dar, fireşte, liberalii nu-şi imaginează că mă pot exclude din viitorul ţării, cîtă vreme pot fi folositoare sau un garant al păcii”.

Această notaţie este foarte importantă pentru înţelegerea complicaţiilor politice cu care urma a se confrunta ţara, imediat după moartea Regelui. Un posibil orizont al supremaţiei liberale ajunsese a deveni monomania care neliniştea întregul spectru partidist al României. Bineînţeles că nici Regina nu putea accepta o asemenea perspectivă, gîndindu-se, atît la propriul viitor, cît şi la acela al fiului ei mai mare. Revenind asupra fuziunii avute în vedere de Davila, ea preciza că „i-am spus că eu doresc fuziunea, dar în spiritual bunei înţelegeri şi pe baza celor propuse de Averescu, deoarece atît regele, cît şi eu dorim de mult un al doilea partid puternic, la fel de puternic ca al liberalilor, dar numai ca să contrabalanseze, nu ca să-i distrugă, pentru că a fost prea multă distrugere şi acum este timpul pentru construcţie, nu pentru demolare”.

Conştientă de gravitatea momentului, Regina încerca să domine posibilele complicaţii care ameninţau a greva sfera realităţilor politice ale ţării, ale căror repercusiuni nu vor putea fi evitate de sistemul partidist al momentului. În cea de-a patra zi a lunii ianuarie, s-a întîlnit cu Emil Panaitescu, ocazie cu care recunoştea că „am examinat viitorul, am plîns şi i-am spus că atunci cînd tovarăşul meu de viaţă va dispărea s-ar putea să fiu tentată să renunţ şi să las totul în plata Domnului. Uneori, starea sufletească de «totul este zădărnicie» mă cuprinde şi este bine să te gîndeşti că poate fi de asemenea bolşevism şi în mintea noastră, nu numai în capul celor de jos. Libertatea este atît de mult discutată în prezent, însă uneori – atrăgea ea atenţia – nu le intră în cap faptul că şi noi am putea dori cu înfocare libertate şi că aceasta ar putea fi totodată limita noastră.

Pentru că noi sîntem Regi, toţi cred că au dreptul să ne sfîşie cu vorbele şi criticele lor”.

Realizînd, dintr-o dată, parcă, incomparabila dramă a singurătăţii şi consecinţele ei abominabile, Regina Maria întreba şi se întreba în acelaşi timp, „cît de mult poate inima unei femei să îndure şi, în plus, mai este şi conştiinţa ei în faţa lui Dumnezeu, nu numai în faţa poporului. Dacă vreţi să mă păstraţi – îşi striga ea deznădejdea –, dacă mă socotiţi ca fiind ultima speranţă, deşi mi-aţi explicat cu precauţie că sînt iubită de puţini în prezent, atunci ascultaţi aceasta: voi, românii, care-mi oferiţi crucea, lăsaţi-mă să o port în felul în care o pot purta”. Propunîndu-şi a consemna dramatismul momentului, Regina nu evita să recunoască, înfrîngîndu-şi durerea de moment, că „ne-am spus reciproc lucruri grele, aşa cum fac oamenii atunci cînd măştile cad şi cînd îţi dai seama că este o situaţie de criză. Mai simţi că de ambele părţi este acea încordare de a vedea dacă cineva este în situaţia potrivită pentru a duce lucrurile la bun sfîrşit. Noi amîndoi ne-am respectat reciproc, dar am pus «Poporul şi Coroana» faţă în faţă să se confrunte, ca eterni inamici şi nu ca prieteni, şi totuşi avem nevoie unul de altul (cel puţin, aşa am simţit astăzi!).

Am vorbit timp de două ore pline şi am făcut ceea ce fac deseori: am plîns! Sau, ca să fiu mai precisă, am vărsat cîteva lacrimi care-mi picurau precum sîngele dintr-o rană. Se întîmplă uneori ca lacrimile cuiva să fie sînge, şi nu apă”.

Transcriindu-şi trăirile din primele zile ale anului 1927, decisive, prin gravitatea lor, pentru viitorul politic şi nu numai al României, Regina ni se înfăţişa într-o altă ipostază decît cea afişată pînă atunci sau pe care am presupus-o noi a o reprezenta. Schimbarea – sesizată cu uşurinţă – era provocată de perspectiva morţii Regelui, de prefacerile politice aflate în curs de derulare, acuzate sau influenţate de dispariţia lui Ferdinand, dar şi de noua poziţionare a componentelor partitiste ale momentului. Toate aceste modificări sau adaptări din mers fuseseră avute în vedere şi mai înainte, atît timp cît Principele Nicolae ajunsese a fi acceptat, nu doar tacit, ca succesor al aceluia care era primul suveran al României Mari. De altfel, la 7 ianuarie 1927, regina se referea la „o şedinţă obositoare”, la Cotroceni, la care „le cerusem lui Ballif, Angelescu şi Hiotu să vină să discutăm împreună planul pentru activitatea lui Nicki. Ca să ducem discuţiile nesfîrşite la capăt, îi spusesem lui Nicki să scrie un program despre cum crede el că-şi poate împărţi munca […] şi să facă concesiile necesare pentru ceea ce trebuie făcut şi învăţat. A făcut acest lucru chiar a doua zi, cu tot entuziasmul tinereţii, şi ni l-a arătat plin de mîndrie […]. Cei trei arbitri ai noştri au ascultat cu atenţie, apoi au început obiecţiile şi discuţiile.

Au întors programul pe toate feţele, s-au inflamat şi şi-au spus punctual de vedere. S-au spus prea multe”, fără a se decide ceva, contrariind-o pe Regină şi punînd-o într-o situaţie delicată. „În final, s-a căzut de acord ca […] Hiottu să meargă cu programul lui Nicky atît la Averescu, cît şi la Brătianu, să-i roage să ne îndrume cum să-l modificăm potrivit exigenţelor statului”.

Confruntîndu-se cu o asemenea stare de fapt, improprie unei evoluţii fireşti a ţării, Regina a înţeles că inevitabila dispariţie a lui Ferdinand va modifica serios realităţile politice ale României şi chiar evoluţia ei de ansamblu. Deocamdată, încerca să treacă repede peste aceste gînduri, notînd că ziua de 10 ianuarie 1927 era una „fără evenimente”, care reprezenta, însă, „cea de-a 35-a aniversare a căsătoriei noastre. Fie ca Domnul să ne ajute să nu fie ultima! Numai gîndul la aceasta este îngrozitor. De-a lungul anilor furtunoşi şi cu atît de multe greutăţi prin care am trecut, am devenit prieteni statornici şi devotaţi, două caractere atît de diferite care au reuşit să creeze armonie din ceea ce ar fi putut fi cu totul altceva, şi cred că aceasta s-a datorat faptului că amîndoi avem un puternic simţ al datoriei, deşi diferit exprimat, şi amîndoi avem un singur ideal: ţara”.

Notaţiile din primele zile ale celui de-al XXVII-lea an al secolului XX difereau, într-un anumit sens, de cele cu care începeau consemnările de altădată. Aşa cum era de presupus, bineînţeles, atmosfera generală se schimbase, evenimentele erau altele, personajele nu mai erau nici ele aceleaşi, în cele mai multe cazuri, iar întrebările pe care şi le puneau românii, de această dată, aveau în vedere alte stări de lucruri şi alte intenţii, în acord cu spiritul altui timp şi al altor individualităţi. În prima zi a anului 1919, bunăoară, Regina nota, liniştită şi mulţumită de sine, că „nu am avut nici un fel de ştiri”, pentru a încheia, totuşi, cu o consemnare care va lega 1 ianuarie 1919 de 1 ianuarie 1927: „Barbu a venit, ca de obicei”.

România anului 1927 nu era, totuşi, altfel, din toate punctele de vedere, faţă de aceea din primii ani de după Primul Război Mondial. O parte dintre problemele de atunci rămăseseră, încă, nesoluţionate, iar personajele continuau a fi, în cele mai multe cazuri, aceleaşi.

La 14 ianuarie 1927, Regina s-a întîlnit cu Ion I.C. Brătianu, cu care, se mărturisea ea jurnalului ei, „am examinat cu tragică gravitate situaţia complicată cu care ne confruntăm şi toate complicaţiile acesteia.

Este posibil ca el să fie un dictator detestat, dar e neîndoielnic un om de stat şi-ţi dai seama că este gata să facă ceea ce spune”. Deşi evita să consemneze detaliile întîlnirii, nota că, totuşi, „concluzia ei a fost că eu sînt marea speranţă a Ţării. În mod hotărît, aceasta pare a fi soarta mea”. Treisprezece zile mai tîrziu, l-a primit pe Al. Averescu, adică pe prim-ministrul momentului, care, presupunea ea, „se teme că încrederea mea în el ar putea fi zdruncinată de alţii. Dintr-un anumit motiv, Bratianu i-a lezat sentimentele recent”. În ziua următoare, a repetat o experienţă asemănătoare, întreţinîndu-se mai întîi cu Constantin Garoflid şi apoi cu Mihai Popovici, discutînd, cu acesta din urmă, despre Carol, care vrea „să se întoarcă şi că acest lucru stă în puterea mea”.

Intenţia întoarcerii în ţară a celui mai mare dintre fiii Reginei nu era o problemă oarecare şi nici una de dată recentă. Reactualizarea ei era determinată de iminenta dispariţie a Regelui Ferdinand, circumstanţă care urma a readuce în actualitate complicata chestiune a succesiunii tronului regal. Nu numai Carol era interesat de modalitatea soluţionării acestei probleme, ci şi Regina, familia regală, guvernul ţării, partidele politice şi toţi românii, în general. Primindu-l pe Averescu, deci pe prim-ministrul ţării, Regina observa că „se teme că încrederea mea în el ar putea fi zdruncinată de alţii. Dintr-un anumit motiv, Brătianu i-a lezat sentimentele recent. Am senzaţia că se resimte din această cauză, dar se stăpîneşte foarte bine şi tot ce spune este întotdeauna cîntărit”.

Cu detaliile oferite de aceste observaţii şi mai ales prin dedesubturile pe care le devoalau ele, Regina îşi mărturisea marea îngrijorare faţă de viitorul imediat al ţării, care urma a fi grevat de o complicaţie politică incomparabilă, ca dimensiuni şi consecinţe. România nu se confruntase, încă, după ce îşi însuşise statutul de regat, cu un context politic atît de complex şi agravant: Ferdinand îşi trăia ultimele zile, Carol părea a nu mai reprezenta o soluţie succesorală, iar Nicolae nu fusese pregătit pentru a prelua o moştenire atît de problematică. În aceste condiţii, rolul Reginei s-a complicat, punînd-o în situaţia de a decide în chestiuni care nu o priveau direct şi nici oficial, numaidecît, dar care îi incumbau ca suverană şi ca simbol al regalităţii. Reginei nu-i displăcea numaidecît un asemenea rol, dar o perturbau complicaţiile situaţionale, care le agravau pe cele provocate de instabilitatea întreţinută de statutul fiului ei mai mare.

La 28 ianuarie, l-a primit pe ministrul Constantin Garoflid, urmat de Mihai Popovici, întors de la Paris, unde îl văzuse de cîteva ori pe Carol, care, nota ea, „este gata să se întoarcă şi că acest lucru stă în puterea mea, Carol ştiind că eu sînt singura care îl poate ajuta, că sînt singura pe care o iubeşte etc.”. Regina îl cunoştea prea bine pe fiul ei mai mare, pentru a da crezare tuturor manevrelor sale psihologice, prin care, recunoştea ea, „m-a torturat pînă cînd am plîns. Efectiv, mi-a zdrobit inima. Partea morală a problemei a fost complet lăsată deoparte. Ei – adică politicienii care îl considerau pe Carol ca fiind singura soluţie a momentului – aveau nevoie de un rege, observa Regina, şi mai bine un rege rău decît o regenţă iresponsabilă”. Revenind la afirmaţiile lui Popovici, ea nota că politicianul ardelean „a spus că toate greşelile lui Carol erau doar o dovadă de caracter, că el a vrut propriul său drum în viaţă şi l-a luat ca atare. Acum a văzut ce înseamnă să duci o viaţă neregală şi s-a săturat; este gata să se întoarcă”. Cunoscîndu-şi, bine, primul fiu, Regina s-a simţit surprinsă „de lipsa de înţelegere a problemei fundamentale, dar, adăuga ea, ca mamă nu mi-am ridicat vocea să-l acuz pe fiul meu în faţa acestui omuleţ gras şi plin de sine, care nu are mai multe convingeri politice sau morale decît un hotentot. În final i-am spus, comenta ea cu superioritate, că, dacă este atît de sigur că s-a schimbat şi este un om care şi-a dat seama de nebunia lui şi vrea ca de acum înainte să se dedice în totalitate datoriei sale, Carol trebuie să convingă celelalte partide politice şi, cînd acestea vor fi toate de acord să-l cheme înapoi, atunci să le lăsăm, ca forţă unită, să-l roage pe rege să-şi ierte fiul şi să schimbe, în mod legal, decretul dat împotriva lui”. Continuîndu-şi notaţia pe acelaşi ton, fără a lăsa a se înţelege vreo intenţie de modificare, Regina devenea şi mai categorică în afirmarea judecăţilor care îl priveau pe Carol. „Că fiul nostru, văzînd viaţa searbădă şi inutilă pe care o duce, este sătul de ea cred cu toată convingerea, dar că el realmente s-a schimbat fundamental şi că se căieşte am, din păcate, motive să mă îndoiesc”. Cine îl cunoştea, asemeni mamei sale, pe acela în care îşi pusese ea, cîndva, atîtea speranţe? Din nefericire, mulţi dintre oamenii politici procedau ca Mihai Popovici, plasînd comportamentul lui Carol într-o „poveste” care să nu o ofenseze pe Suverana României. De data aceasta, însă, dezamăgirea ei, repetată mereu, ajunsese a-i repugna, inculcîndu-i o reacţie care i-a surprins pe cei din jur.

În ultima zi a primei luni a anului, Regina l-a primit pe Octavian Goga, faţă de care nutrea sentimente de înţelegere, însoţite de o afinitate specială. „Discuţiile – consemna ea – au fost pline de gravitate şi de îngrijorare. Este mai ales cumplita problemă referitoare la Carol, care ne nelinişteşte şi ne tulbură”. Perturbările erau atît de serioase încît ajunseseră uneori a greva relaţiile fireşti, care trebuiau să funcţioneze între familia regală şi autorităţile politice ale ţării. Neliniştită de agravarea diferendului care se transformase în „chestiunea Carol”, Regina l-a „chemat pe Ballif, pentru că voiam, recunoştea ea, să discutăm două lucruri care-mi stau pe suflet: vreau să meargă să-l vadă pe Carol”. Două luni mai tîrziu, adică la 30 martie 1927, Regina a avut o discuţie neplăcută cu Averescu, care a determinat-o să-l cheme pe Barbu Ştirbei pentru a căuta împreună o soluţie a complicaţiilor care ajunseseră a influenţa neclarităţile apărute în interiorul familiei regale. Întrevederea care a urmat a determinat-o pe Suverană să consemneze că „am ajuns la concluzia că Brătianu şi Averescu trebuie să rezolve împreună problema, întrucît eu nu pot fi pusă în situaţia de a purta pe umerii mei toate nemulţumirile lor, devenind victima pasiunilor lor”.

O asemenea renunţare, bruscă şi neavenită, la implicarea în soluţionarea unei chestiuni care nu-i era indiferentă, părea a fi străină felului de a se comporta al Reginei, căreia îi plăcea ipostaza de factor de decizie în chestiuni din sfera instituţiei regale. La 2 iunie 1927, nota că „ziua de astăzi a fost grea pentru mine. […] Criza politică s-a acutizat. Mă tem că bătrînul nostru general refuză să încerce să facă un Guvern Naţional. Amînă lucrurile, în speranţa că va colabora din nou cu Brătianu, dar ceilalţi s-au ridicat în forţă şi nu va fi posibilă nici o reconciliere reală. Personal, nu ştiu ce să cred. Nu împărtăşesc suspiciunile împotriva generalului, potrivit cărora acesta face un joc dublu, vrea să profite de toţi şi să dea o lovitură urîtă, şi mă torturează gîndul că ar putea fi acuzat pe nedrept. Am simţit întotdeauna că este corect cu mine şi ceea ce am auzit de la alţii. Recunosc că nu este momentul să te joci cu focul. Ştiu că (sic!) cei care o fac mă au în vizor. Oh! Ştiu toate acestea şi admit că poveştile pe care le spun împotriva lui şi a lui Goga sună blamabil, dar am sentimentul că este ceva necurat la mijloc deşi cei care se ocupă de această «campanie» sînt oamenii mei, cei care vor mai mult ca orice să-mi asigure poziţia în criza care vine. M-ar durea însă sufletul dacă generalul ar crede că eu l-am lovit pe la spate. Un gînd insuportabil. N-am privit niciodată guvernul de coaliţie ca fiind făcut altfel decît sub conducerea bătrînului şi cînd, în această dimineaţă, Hiotu mi-a spus că, dacă Averescu refuză să facă Guvernul Naţional, i se va cere lui Barbu să-şi asume formarea unui guvern de tranziţie pentru alegeri libere, acest lucru mi-a produs un şoc teribil. […] Ca atare , eu am rămas fără grai, înţelegînd că el trebuie să considere situaţia ca fiind periculoasă. Dar cine va crede oare că nu l-am înlăturat pe Averescu ca să-l pun pe omul nostru în locul lui!”.

 

 

Revista indexata EBSCO