Mar 31, 2014

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Pledoarie pentru Eminescu (II)

Interesanta conferinţă ajunge la consideraţii privitoare la viaţa socială al cărei martor a fost Eminescu, viaţă socială care ne este foarte aproape, dealtfel, părîndu-ni-se a-i fi contemporani. Căci, pe atunci, „Se dărîma fără milă un întreg edificiu creat prin evoluţie istorică şi se aduceau în loc elemente culese la întîmplare dintr-o lume care nu era a noastră”, după care „s-a născut o clasă dirigentă cu totul străină de temeiurile noastre sufleteşti, din sînul căreia a pornit politicianismul corupător de caractere, poşliticianismul care nu ştie să facă selecţie, politicianismul care nu cunoaşte nici scrupul, politicianismul oamenilor cu picioarele iuţi, cu mîinile lungi şi cu suflete uşoare, politicianismul care a întins dinaintea lui Eminescu cea mai revoltătoare privelişte, smulgîndu-i accente puternice de dezgust, accente de satiră violentă. Eminescu a fost un judecător adînc, un critic necruţător al vremii în care a trăit”.

Şi, insistînd asupra acestor realităţi atît de triste – dar tot pe atîta de perene, pentru că cei lipsiţi de atribute morale nici nu pot pricepe, nu pot învăţa din experienţele trecutului, evident considerîndu-se infinit superiori aceluia – conferenţiarul răsuceşte cuţitul în rană (rana de atuncea – rana de acuma!) fără milă: „Văzînd în jurul lui o puzderie de oameni lipsiţi de merite, văzînd acea obraznică îmbulzire spre locurile de sus a sufletelor inferioare, văzînd cîtă imoralitate se ascunde în sînul luptelor politice, văzînd în ce chip biruinţa ridică în sus pe nişte oameni din gura cărora n-a ieşit o vorbă sinceră şi a căror viaţă n-a însemnat niciodată o jertfă pentru interesele superioare ale acestui neam […], văzînd că peste tot se nesocoteşte rolul hotărîtor pe care trebuie să-l aibe cultura în afirmarea energiei naţionale a unui neam – Eminescu a visat o luptă de îndreptare, o luptă de înnoire sufletească a neamului nostru. Visul acesta înalt se întrevede în cea mai mare aprte a activităţii lui de cărturar. Da, a visat o luptă pe care el n-a putut-o duce cu vorba răsunătoare care străbate mulţimile, ci a închis-o în slova trudită a scrisului său, iar astăzi, cînd scrisul său stă dinaintea noastră, simţim că lupta se dă în fiecare din noi, simţim cum sufletul nostru se transformă în ostaş al cuvîntului pe care Eminescu l-a rostit cu atîţia ani în urmă”.

Şi Const. Şaban-Făgeţel, despre care Lucian Predescu, în Enciclopedia „Cugetarea”, la 1940, spunea: „Aproape toată mişcarea culturală din Craiova de la 1905 şi pînă astăzi se datoreşte muncii lui animatoare şi plină de realizări”, concluzionează: „Aşa vedem noi astăzi pe Eminescu: Un om deschizător de drumuri, îndreptător de suflete, o conştiinţă luptătoare, o minte robită de convingeri nestrămutate, o simţire care nu vibrează numai pentru sine, o fărîmă din marele suflet al neamului nostru, care s-a mistuit în ardoarea unei munci regeneratoare”.

Iar noi ne raliem concluziei conferenţiarului, care, gîndindu-se la „Eminescu cel adevărat”, constata că în munca acestuia „se cuprinde un program pentru toate manifestările vieţii noastre naţionale: un program pentru literat, care nu se poate înfrăţi cu condeiul, dacă sufletul lui nu cuprinde în întregime sufletul uriaş al neamului din care face parte; un program pentru bărbatul politic, căruia nu-i este îngăduit să se erijeze în conducător, dacă în sufletul lui nu răsună sincer şi puternic toate necesităţile care se frămîntă în alcătuirea societăţii noastre”.

Dar cîţi au ţinut cont de acest program şi nu s-au prostituat? (La această întrebare nu aşteptăm răspuns.)

 

Revista indexata EBSCO