Mar 31, 2014

Posted by in Istorie literara

Constantin PARASCAN – Istoria vieții culturale și literare și a muzeelor ieșene în ultimele trei decenii comuniste (LVI)

Descopăr între „terfeloagele” mele, păstrate cu grijă şi iubire, o pagină din revista studenţească „Dialog” (fostă „Alma Mater”) (Anul XIV, 92-93, 1982) cu textul lui George Pruteanu „DIVINA PARODIE”, din care voi cita (pentru bucuria măcar a singurului cititor al acestei Istorii…) cîteva pasaje suculente, geniale chiar: „Prefaţa autorului. Dacă plec eu, cine rămîne? Dacă rămîn eu, cine pleacă?/ Prefaţa traducătorului. Dragi tovarăşi nu ne-a fost uşor. (…) prefaţa parodistului. Şarjele de mai jos sînt cu gloanţe absolut oarbe, tachinările trebuiesc auzite prin surdina deplinei gratuităţi, vexaţii şi ofuscaţii riscă a fi taxaţi drept lipsiţi de umor./ Prefaţa editorului. Victimă a celor vizaţi şi aflat acum în Spitalul de recuperare, parodistul, o spunem cu regret, are răgazul de a reflecta asupra incredibilelor proporţii pe care le-a luat lipsa de umor.”

Nu mai ştiu dacă George Pruteanu a mai scris la această „Divină Parodie” ori dacă a mai publicat vreun alt Cînt, dar pentru a ilustra atmosfera pe care o trăiau tinerii scriitori în Barul studenţilor de la Casa Tineretului din Iaşi, despre care n-am istorisit nimic pînă acum (fiindcă am aşteptat acest moment; era o atmosferă de libertate… controlată, asemănătoare cumva cu cea de la Junimea de la Casa Pogor, doar că aici participanţii erau stimulaţi şi de muzică, de băuturi şi cafele, de curajul unora care ţineau discursuri, ori făceau revista presei, amintind de posturile de radio ascultate în ilegalitate) voi reproduce o mare parte a acestui CÎNTUL I DEOCAMDATĂ: „Poetul, cu sandul său, pătrunde într-un infern de sunete şi lumini foarte decibelice unde înfloreşte o faună de literaţi în curs de dezvoltare, mediu dezvoltaţi, şi unii chiar puternic industrializaţi. Poetul e uimit la maximul, de unde şi întrebările sale idioate. Final galeş.

Era-ntr-o marţi, cam pe la ora şasă (şasă: licenţă sau formă argotică; cf. Şasă, vine profu!

Pe lîngă Biblioteca „Eminescu”…

Mă îndreptam meditativ spre casă,

Cînd. Deodat’, cu cin’mă pomenescu

Un tip c-un păr prelung, frumos şi moale.

–     Maestre,-am spus, eşti Sandu Călinescu!

Şi începui să-i torn la osanale,

că io-i admir dintodeauna harul

cu care-a scris de-Anton şi Caragiale…

–     Bătrîne, spuse el, lasă gargarul

şi nu umbla cu linguşiri pedante;

îţi voi fi ghid şi-am să-ţi arăt Stud-Barul,

dar ca să fii-narmat, ia-l şi pe Dante –

şi încă-i cel mai blînd dintre flagele

pentru-a’ lor minţi satanic ignorante!

–     Signore, te ascult în toate cele,

dar încotro vom merge împreună?

–     Spre hruba unde pute a cafele.

Era, cum să vă spun, o văgăună

împrejmuită-n lespezi din ziare

c-un vuiet ca-ntr-o năvălire hună;

mulţimi bărboase stau pe la mescioare

căutîndu-şi prin literatură drumul,

şi prin ceşcuţe restul de licoare.

Îi ascundea ca smogu-n Londra fumul

ce-mi atacase ochii şi polipii –

noroc de ghid, că nu vedeam nici drumul.

De groază pur şi simplu voiam pipi,

şi disperat cătai spre călăuzul:

–     Maestre, prego, spune-mi cine-s tipii:

–     Nişte pierduţi, căci îi va pierde-abuzul

de cofeină şi de pagini scrise,

iar ca călău, tu biciuie-le-auzul

cu ce-ai tradus (terţine, pare-mi-se),

ca să se-nveţe minte altădată

şi să le pice ale minţii fise:

să nu se mai adune-n crîşme ceată –

că Opera se scrie-n sihăstrie

şi nu prin lupanare-unde-o faci lată!

–     O.K., maestre, însă spune-mi mie:

Ei beau aici cafele-adevărate,

d-alea de care nu-s în Lumea Vie?

– Da’ ce’ş copil?! Pui întrebări idioate.

Tu n-ai citit inscripţia la intrare:

Lasciate ogni speranza voi ch’entrate.

Pusei atunci o altă întrebare:

–     Concret, maestre,-n cine „dau cu parul”?

Ei sînt aici pe baz’ de convocare –

sau vreun destin le-a hărăzit calvarul

de-a asculta versiunea-mi plicticoasă?

Deci, spune-mi, cine umple azi Stud-Barul?

–     Sînt literaţi, o specie janghinoasă,

ce-ar vrea să treacă dincolo de moarte

cu slova lor pe care-o cred frumoasă;

păcatul lor e că trăiesc prin carte,

dar n-o citesc, ci-o scriu! afurisiţii!!

ei cred c-aşa ajunge-vor departe…

De pildă Giosu*, face exhibiţii (* Dan Giosu (1960 – ), mic poet român.

violentînd langajul, biet, cu biciul,

cu scopul net de-a epata chibiţii,

–     Merci, e clar; dar spune-mi, care-i viciul

aceluia cu faţa dolofană?

–     Ăla-i Nichita*, bard fără serviciu. (*Nichita Danilov (1952 – ), poet român melancolic.

La masa aia-i critica holbană*, (*Ioan Holban (1953 – ), critic român înalt.

şi p’undeva p’aici, cu barba roză,

se află şi monada Luciană*. (*Lucian Vasiliu (1954 – ), poet român blond şi bun.

–     Dar nu-i niciunul care scrie proză?

–     Ba este. Dan Petrescu*. Faţă tristă. (*Dan Petrescu (1950 – ), prozator şi revuist (?) român, deloc blond.

Ce şi-a compus o pezevenghe poză

bătîndu-şi joc de orişice revistă.

–     Dar ăla roş de-acolo, ce-i cu dînsul?

–     Nu-i roş, ci-i ros, de boala eseistă –

Mihai Dinu Gheorghiu*; te-apucă plînsul (*M.D.G. (1953 – ), eseist român bun.

cînd vezi essais-uri cîte-a scris de multe:

mulţi nu pricep un singur rînd dintr-însul.

–     Dar spune-mi, printre-atîtea feţe culte,

ce caută-acolo ăla-n capul mesii,

venit parcă să bea şi nu s-asculte?

–     De cel borţos vorbeşti? E Antonesei* (* Liviu Antonesei (1954 – ), cugetător român, rău.

Nici sociolog nu e, dar nu-i nici nici critic…

–     Dar cel sfios cu zîmbetul miresii,

şi cu aspectul oarecum rahitic,

acoperit cu şepci catifelate?

–     E Roland Barthes* în spaţiul mioritic: (* Roland Barthes (1915 – 1980), critic francez, foarte bun.

E Piţu* de la Universitate, (Luca Piţu (1947 – ), eseist român neconformist.

şi ai dreptate… e un tip subţire

şi ascuţit în minte ca şi-n toate…

–     Dar cel hirsut, iţit sub negre fire

de barbă peste nas-gît-ochi-gură?

–     Ăla-i Antohi* şi să nu te mire (*Sorin Antohi (1957 – ) eseist şi SF-ist român dar scund.

că a comis şi el literatură.

–     Dar cel cu mutricica prea copilă,

într-astă adunare-atît de dură

este pe drept sau a intrat prin pilă?

–     E Corbea*, gînditor, băiat de zahăr,

ce îţi inspiră-amor, onor şi vilă.

–     Dar ăla crunt şi rău, o fi vreun mahăr?

De ce se uită-aşa cu vrăşmăşie

ca Baba Hîrca a lui Flechtenmacher?* (Alexandru Flechtenmacher (1823 – 1898), compozitor român; dar atribuirea e greşită. Baba Novac e a lui Flechtenmacher. Baba Hîrca e a altcuiva.

–     E Parascan* şi mi-e prieten mie, (Constantin Parascan (1944 – ), muzeist, tot român. Blînd.

conduce just, aşa că-l laşi în pace:

din vreme moartă scoate-o lume vie.

–     Maestre,-am îndrăznit, nu-ş’ cum se face

că printre-aceste literare cete

ce se-mbulzesc să iasă din găoace,

deşi mi le-ai descris pe îndelete,

se află doar bărboşi şi raşi, grămadă –

dar nu mi-ai spus nimica despre fete…

–     Nici n-am să-ţi spun, Femeia-i o plămadă

ce nu se cade trasă-n zeflemele:

ea e Culoarea,-n lumea, altfel, fadă…

şi-o ştii şi tu, din versurile-acele

ce le traduci, şi care se încheie

cu-AMOR CHE MOVE IL SOLE E LE ALTRE STELE”.

 

1983. Viaţa în Iaşi şi în România

 

Anul 1983 începe stereotip, rîjgîit: 1982 se încheie „cu noi succese importante”, „în condiţiile grele, determinate de accentuarea crizei economice mondiale” se aude din pîlniile televizoarelor şi radiourilor. Din 3 ianuarie, cel care ne urase de toate în noaptea Anului Nou se află la Praga la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, delegaţie „grea”, împreună cu primul ministru, Constantin Dăscălescu, Miu Dobrescu, secretar al C.C. al P.C.R., Ştefan Andrei, ministrul afacerilor externe, Constantin Olteanu, ministrul apărării naţionale.

Pe 5 ianuarie Iaşul se albeşte cu o zăpadă bogată, binecuvîntată. Şi în ţară ninge solemn.

Prorectorul Institutului Politehnic din Iaşi, prof.univ.dr. Camelia Beldie, este alături de tovarăşa Elena, „la aniversarea zilei de naştere”, „promotor al ştiinţei româneşti şi eminent om politic”, în 7 ianuarie în cotidianul ieşean. La sediul C.C. al P.C.R. – Solemnitate cu ocazia aniversării Tovarăşei, care primeşte şi o Scrisoare a C.P.E. Tovarăşa academician dr.ing. îşi serbează ziua de naştere şi prin apariţia „în Marea Britanie” a unui nou volum din opera sa ştiinţifică – Polimerizarea stereospecifică a izoprenului (cred că-i era greu „autoarei” să-şi ţină minte titlul!), ca şi la Bibioteca din Roma, unde a fost prezentată lucrarea tov.acad.dr.ing. Elena Ceauşescu – Noi cercetări în domeniul compuşilor macromoleculari. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu însă era mai avansat, începuse cercetările şi munca istovitoare de creaţie mai înainte, aşa încît se anunţă acum apariţia volumului al 23-lea, în Editura Politică, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

După mijlocul lui ianuarie se lansează Chemările la întrecere. De data aceasta, pentru 1983, Organizaţia judeţeană Iaşi a P.C.R. cheamă la întrecere celelalte judeţene.

Numerele „Flăcării Iaşului” din zilele de marţi, 25 ianuarie şi miercuri, 26, apar înroşite şi cu fierbinţi omagii, cu prilejul „împlinirii a 50 de ani de activitate revoluţionară a tovarăşului N.C. şi a aniversării zilei sale de naştere”. Au loc adunări solemne, mesaje, telegrame, hotărîri ale C.P.E. a C.C. al P.C.R., masă tovărăşească oferită din partea C.C. al P.C.R., Consiliului de Stat şi Guvernului.

 

1983. Viaţa muzeelor

 

Începe anul cu articolul O uriaşă salbă de valori documentare şi artistice în Muzeul de literatură al Moldovei, semnat de Dumitru Vacariu/ directorul Muzeului de literatură al Moldovei, Iaşi, din cotidianul ieşean de joi, 6 ianuarie. O mărturisitoare „declaraţie” a ctitorului acestui Muzeu, din care spicuim: la 10 ani de la inaugurarea, cuprinde acum 8 obiective, cu peste 100.000 de vizitatori anual şi un patrimoniu de peste 40.000 de piese, valori rarisime, unicat multe dintre acestea, „valori de patrimoniu naţional şi universal”. Un articol bogat în informaţii, convingător pentru oricine: – cel mai vechi manuscris românesc datat, Apostolul, copiat de popa Bratu din Braşov în anul 1559, după un text mai vechi; – un Tetraevenghel pe pergament, în limba greacă veche, din secolele XI-XII; – Pateric, manuscris slavon din secolul XIV, cuprinzînd şi texte de literatură populară, copiat pe teritoriul Moldovei; – un Minei, copiat de diacul Fedca în anul 1489, din porunca lui Ştefan cel Mare; – cea mai veche copie a Letopiseţului Ţării Moldovei de Grigore Ureche (1660), „exemplar de lux, copiat pentru curtea domnească, cu o istorie deosebit de interesantă, aparţinînd, rînd pe rînd, lui Miron şi Velicico Costin, stolnicului Constantin Cantacuzino, lui Dimitrie Cantemir, apoi alte manuscrise, cărţi populare, cronografe; ceasul şi inelul lui Mihai Eminescu, manuscrise şi obiecte ale celor mai importanţi scriitori şi oameni de cultură din România. Şi-apoi, în final, muşcîndu-şi (aşa cum îl cunoşteam) buzele, şi zicînd, poate, în sine, „treacă de la mine şi asta”, lămureşte că „toţi oamenii muncii din obiectivele acestui muzeu sînt mîndri că slujesc astfel imperativele majore ale epocii noastre şi că pot să se alăture cu cinste tuturor meşterilor făurari ai societăţii contemporane.”

Sărbătoarea Bojdeucii (aflată la a XVI-a ediţie) s-a făcut la Casa Pogor, căsuţa din Ţicău fiind închisă pentru restaurare grăbită. Hotărîre pripită, reparaţie amînată, oameni nemulţumiţi. La această Sărbătoare, petrecută în faţa Casei Pogor, a vorbit dragul meu profesor, universitarul Ilie Dan, aducînd un „Omagiu Bojdeucii – loc de creaţie şi simţire naţională pentru Creangă şi Eminescu”, iar elevi de la mai multe şcoli din Iaşi au recitat, au jucat în scenete după scrierile lui Creangă, au expus desene inspirate de Poveşti şi Amintiri… Corul de cameră al Liceului „Mihai Eminescu” e din nou în spectacol. (S-au mai văzut şi auzit în Parcul din curtea Casei Pogor şi: o şezătoare literară, un montaj „Pupăza din tei”, recitatori elevi de la Liceul Eminescu, între care şi Ioana Lungeanu, Anca Vacariu; Expoziţie de desene „Ion Creangă în universul copilăriei” şi recitalul excepţional al actorilor Petru Ciubotaru şi Dionisie Vitcu). Vizitatorii din ţară şi din afara ei, din Iaşi şi din afara lui erau nu mîhniţi, nemulţumiţi, ci revoltaţi, neîmpăcîndu-se cu ideea că au venit de departe şi că văd Bojdeuca părăsită, cu geamurile sparte, golită de obiecte, de cărţi, de vitrine, de fotografii (cum era în anii aceia). Existau opinii diferite privind modul de restaurare. Directorul de atunci al Complexului muzeistic susţinea dărîmarea, demolarea clădirii existente şi refacerea ei. Eu, care mă legasem cu nenumărate fire de sufletul acestei minuni de căsuţă, eram pentru păstrarea şi conservarea a ceea ce s-a păstrat în ani, chiar din vremea cînd Creangă şi Eminescu s-au întîlnit, au respirat, au creat în această Bojdeucă de căsuţă. Astfel, prin profesorul Pavel Florea, care era şeful Culturii judeţului Iaşi, a avut loc o întîlnire în care s-a analizat starea şi viitorul acestui muzeu. Iată textul Procesului verbal, „încheiat astăzi 5 octombrie 1983,/ în şedinţă de lucru a Comisiei judeţene a Patrimoniului Cultural Naţional. La şedinţă participă ca invitaţi, profesori universitari, scriitori, oameni de cultură, muzeografi etc./ Se ia în discuţie problema restaurării Bojdeucii lui Ion Creangă. Au participat: Pavel Florea, preşedinte C.J.C.E.S. al judeţului Iaşi, Ion Arhip, director al Complexului muzeistic Iaşi, Dumitru Vacariu, şef secţie literatură, Mihai Drăgan, conf.dr. Facultatea de filologie, Ion Apetroaie, lector dr. Facultatea de filologie, Virgil Cuţitaru, redactor şef al Editurii Junimea, Adrian Pricop, director al Arhivelor Statului din Iaşi, Lupu Mihai, arhitect, Cheptea Gh., arhitect, Constantin Parascan, muzeograf principal la Muzeul literaturii, Rusu Liviu, conservator principal la Muzeul literaturii, Lucian Vasiliu, muzeograf la Muzeul literaturii, Radu Negru, critic de artă./ Tov. Ion Arhip prezintă fotografiile care atestă situaţia actuală a Bojdeucii şi proiectul elaborat de ICPROM Iaşi din septembrie 1983. Se cere părerea participanţilor. Au luat cuvîntul:/ 1) Lupu Mihai: am făcut proiectul în anul 1964, an în care s-a făcut o reparaţie, s-au refăcut treptele şi gardul. Oricum, clădirea „nu este originală”. Nu poate însă rămîne aşa cum este. Să se refacă cu grijă, pentru că n-a rămas „mai nimic din ea”. Ar fi bine să fie refăcută „mai zdravănă”./ 2) Cheptea Gh.: prima treabă este captarea apelor; a doua să se facă o fundaţie serioasă, pentru ca în 20 de ani să nu avem surprize. Ce se mai poate păstra, va păstra pe cît posibil – constructorul. „Căutăm să păstrăm cît mai mult originalul”. Propun ca să se construiască separat de Bojdeucă, un pavilion în care să aibă loc manifestări cu publicul. Aceasta ar fi o „viziune de viitor”. Deocamdată este necesar să punem Bojdeuca în siguranţă./ 3) Mihai Drăgan: trebuie trecut urgent la restaurare, dar să se păstreze cît mai mult pentrucă „Bojdeuca originală care a fost nu mai este”. Să se facă o fundaţie solidă, dar aceasta să fie pusă în legătură cu un nou sistem de drenare./ 4) Adrian Pricop: avem la Arhive materiale ce pot fi consultate. „Cred că trebuie restaurată”./ 5) Ion Apetroaie: avînd spectrul Academiei Mihăilene, din motive istorice, e cazul să se accentueze elementul de coloratură autentică. Restaurarea să fie mascată şi să nu se vadă fundaţia./ 6) Radu Negru: să fie cineva permanent acolo (deci să locuiască), iar în etapele restaurării să fie cineva care să asiste. „Ţicăul nu se mai poate reface”. Singurul martor din epocă era „Hanul lui Topor”. Dacă se restaurează Bojdeuca să se refacă şi acesta, cu „acelaşi suflet”./ 7) Cuţitaru Virgil: restaurarea o vor face nişte meseriaşi care pot face cu totul altceva. Căci „proiecte au fost multe”; istoricii literari din Iaşi să fie alături. Este bine „să se facă un lucru solid, grav, serios”./ 8) Ion Apetroaie: să nu se modifice cumva din „bunele intenţii iniţiale”. Să păstrăm tot ce se poate./ 9) Pavel Florea: După ce am semnat o hîrtie am început a mă gîndi că există o listă de mulţi oameni care au semnat pentru demolarea Academiei Mihăilene. M-a cutremurat discuţia despre dărîmarea Bojdeucii şi reconstruirea ei. Deci… ea n-ar mai fi Bojdeucă. Doresc ca Bojdeuca să fie refăcută pe părţi şi nu dată jos. Aceasta ar duce la un „val de proteste”. Şerban Cioculescu vorbea admirativ despre modul cum se păstrează la Iaşi Bojdeuca „într-o rînă”. „Sînt pentru conservare şi restaurare pe părţi”. Căci în conştiinţa naţională, Bojdeuca este „cea care este astăzi”. Mă gîndeam că refacem o casă Creangă la fel, alăturea; pe aceasta însă s-o lăsăm aşa. Această Bojdeucă este un lucru sfînt, s-o dea timpul jos şi s-o refacem noi după aceea. S-ar putea însă întîmpla un accident; optez deci pentru a fi refăcută pe etape şi pe neobservate. Propun să se alcătuiască un colectiv care să dea asistenţă constructorului./ 10) Radu Negru: mi se pare cea mai serioasă idee. Ce nu se poate folosi, Laboratorul de conservare va păstra în depozit./ 11) Pavel Florea: un exemplar din prezentul proces-verbal se va inventaria la Arhivele Statului şi unul în Fondul Muzeului literaturii din Iaşi./ 12) Const. Parascan: niciodată Bojdeuca n-a fost dărîmată de tot./ Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces-verbal în 2 (două) exemplare. Semnează participanţii/ Întocmit: Liviu Rusu/ Acest exemplar este o copie după exemplarul ce se află în depozitul Muzeului literaturii din Iaşi. Se certifică de către noi, Constantin Parascan, şef secţie Literatură, astăzi, 25 aprilie 1984./ Ştampilă şi semnătură/ Constantin Parascan”.

Revista indexata EBSCO