Mar 31, 2014

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Krista Szöcs – Cu genunchii la gură

Krista Szöcs, după o perioadă de discreţie, cu mici prezenţe prin grupurile poeţilor ardeleni, debutează la Editura Charmides din Bistriţa, în 2013, cu volumul cu genunchii la gură, o carte care, de la apariţie, n-a trecut chiar neobservată, ci cu suficient impact la critici.

Gîndită pe patru secţiuni, cu diverse modalităţi de prezentare a textelor, care, în fond, au aceeaşi structură ideatică şi tematică, cartea lui Krista Szöcs impune de la bun început prin ştiinţa cu care poeta îşi expune în texte trăirile. Nimic nu este în afara unor experienţe, unor spaţii în care coabitează.

Plecînd de la un moto din Mariana Marin, poeta pe care o am aici în discuţie, încearcă să meargă pe aceeaşi linie deschisă de regretata poeta optzecistă. Linia uşor melancolică, fără spaime totuşi, nu neapărat elegiacă, dar tensionată de o stare perpetuă a unor angoase trăite şi stocate într-o vagă nepăsare, în aşteptarea acelei „guri lipicioase” care să-i „şoptească adevărul zilei de mîine”, pare a fi caracteristica principală a poeziei lui Krista Szöcs. Acest adevăr vine azi, însă poeta este conştientă că „azi” are la rîndul ei, ca zi, un alt mîine. Această perspectivă mereu deschisă, nu neapărat dintr-o anumită disperare, îi oferă iluzia acelui impact cu adevărul. Poemul care dă titlul cărţii are o anume deznădejde optimistă, să-i spun aşa, pe care poeta o exprimă cu nonşalanţă: „cu genunchii la gură totul pare mai uşor de privit/ tot cu genunchii la gură e mai uşor de aşteptat/ să crească iarba/ cineva să strîngă mizeria/ de trei săptămîni// şi ştii că sora ta va aduna covorul lenjeria aruncată pe jos/ va şterge praful/ prietenii vechi nu vor şti să trimită scrisori/ vor inventa poveşti despre cît de bine o duci/ prietenii noi vor suna alt număr la interfon// iar tu o să taci în continuare/ pentru că nu poţi face mai mult”. Această împăcare cu sine este perpetuă şi îi conferă lui Krista Szöcs o particularitate ce seamănă cu psihoza asumată şi trăită cu nepăsare de unele personaje din filmele americane.

În unele texte, tata devine un punt de observaţie pentru introspecţiile la care recurge frecvent poeta: „nici o maşină nu se aude trecînd strada dar/ îmi înfund capul în pernă// e ziua cînd tata trebuie să sune/ şi foloseşte citate pentru ţipat// ziua cînd jignirile se opresc exact unde/ ar trebui să se oprească jignirile”. E şi aici o tensiune estompată la limita înţelegerii ce vine după ce sentimentele nu mai au loc, sînt reprimate şi aşteptarea se împlineşte cu justificarea speranţelor iluzionate.

Astfel prima secţiune a cărţii se încadrează într-un autobiografism din care sînt scoase referirile directe, curente la propria existenţă, dar de care, totuşi, în subliminal, pieta ţine cont: „tata nu m-a dus niciodată la şcoală/ nu mi-a explicat cum stă treaba cu oasele mici şi mari care/ nu au încetat să doară pînă la nouăsprezece/ (de tata nu mă puteam apropia în nici o duminică/ mă îmbrăcam într-o zi ca antik/ alta ca romantik// genunchii mei loviţi mă împiedicau să îl ajung din urmă/ ele trăgeau de mine cămaşa cu trandafiri tricoul/ ajungeam goală/ oricum nu observa pentru că cu/ nu am reuşit niciodată/ să deosebesc un fluture de altul”. Acest vag absurd vine şi el din acea detaşare faţă de tot şi de toate, ca într-un „fie ce-o fi” de care nu se ţine, totuşi, cont. Faţă de Xenia Karo, de exemplu, unde relaţia cu tata este un tensionată, directă, cu replici şi atitudini evidente, la Krista Szöcs aceasta, deşi nu una strălucită, cu amintiri frumoase, este una detaşată, rece, nu însă de reprimat, de uitat, de scos din biografia ei.

A doua secţiune a cărţii, cu un titlu interogativ, dublu, cu răspuns alternativ – este totul bine? da/ este totul bine? nu – este aşezată, cel puţin din punctul de vedere al prezentării grafice, în pagină, total diferit, unde tranşarea versului se face altfel, iar finalitatea să fie, pînă la urmă, la fel. Versul scurt din cele mai multe poezii dă lecturii un curs mai rapid, cu imediat recul, pentru că în fondul poemelor sînt ascunse idei ce se lasă greu observate. Alternanţa între antik şi romantik dă secţiunii aspectul unui poem în care dialogul între personaje susţine o tensiune ce conţine şi un vag dramatism, nu al disperării, ci, din nou, al împăcării cu sine a autoarei. De la „mimează/ doar/ că mă cauţi” la „de data/ aceasta/ îmi/ voi lăsa/ venele/ să crească/ pînă cînd/ din unghii/ va ţîşni/ pulbere”, tot ceea ce se petrece în acest dialog, nu al surzilor, nici al muţilor, ci a cel puţin două contrarii – antik, ca perspectivă a distanţei, şi romantik, ca apropiere a gîndului de sentiment –, care, prin contaminare, duc la eleganţa unui discurs, deşi limpede, abscons,  ce conduc, de asemenea, cum am mai spus, spr5e un absurd ce ţine de un real esenţializat pînă la cristalizare. Elipticul, lapidarul, tranşarea imaginii în felii transparent, toate la un loc fac din această secţiune a cărţii un reper pentru poezia lui Krista Szöcs.

În cea de a treia secţiune (pentru că nu pot analiza altfel această carte, decît pe secţiuni), poeta revine la discursul larg, nu neapărat explicativ, dar la fel ca într-un scenariu sau într-o piesă de teatru, în care didascaliile sînt esenţiale: „antik îl ţine pe tata cu capul în jos/ k vino să vezi ce ţi-am adus// cîinele doarme în fiecare noapte cu capul pe pubisul meu madi/ îl face să latre apoi îi mîngîie botul umed îl linişteşte/ îi pieptănăm blana aspră pînă cînd dinţii lui/ sar unul cîte unul mama ne ceartă/ adună mizeria asta// în serile cînd tata dispare cîinele zbiară/ îl caută cu madi în toată casa/ îl caut cu antik afară// cînd tata se aşază cu noi la masă aud cîinele lătrînd/ antik înfundă gura tatei cu prosopul de bucătărie/ noi mîngăiem cîinile”. Întreaga secţiune, care are ca titlu fetele apelor cuminţi, este un scenariu gîndit ca o posibilă reflectare a unei vieţi de familie, în care fiecare personaj are un rol bine definit, identitatea acestora contopindu-se toată în discursul autoarei. Fragmentele nu au titlu. Sînt aranjate fiecare pe cîte o pagină, cu un liant vizibil, ce ţine de o construcţie bine gîndită. Krista Szöcs este mereu atentă în a face discursul la fel de poetic ca în celelalte secţiuni ale cărţii.

Madanne, poem gîndit în nouă părţi, se aşază la final, într-o construcţie bine gîndită a unei cărţii de poezie din care nu poţi scoate nimic, nici adăuga. Aici apar alte personaje. Totul se derulează în prezenţa acestora. Poemul se construieşte pe mişcările şi prezenţa lor în text. În texte acestea vin, fireşte, din viaţa poetei, din întîmplările trăite de ea, dintr-o sensibilitate aparte.

Astfel, în totalitatea ei, cartea o particularizează pe Krista Szöcs printre poetele, suficient de multe la număr, apărute în ultimul deceniu în poezia română. Krista Szöcs nu inovează prea mult sau chiar deloc. Ea construieşte, în schimb, pe ansamblu, arhitecturi poetice solide, pe un limbaj simplu, cotidian, iscat doar din trăirile ei, făcînd din biografism o componentă sintetică a textelor sale, fără ostentaţie, ci mai curînd cu nonşalanţa atît de natural expusă, totul sub un control atent, nu neapărat lucid, ci mai curînd scos din angoasele rezolvate într-un calm firesc şi reprimate pentru a-şi face loc sieşi cu adevărat. Nici introspecţia nu este expusă cu ostentaţie, ci definită prin tehnicile de sondare a interiorului prin prezenţa celor din jur, care provoacă toate evenimentele pe care nu le poate trece cu vederea. Cei din jur pot fi oameni, cîini, pisici, sau chiar fiinţe ce ţin de un absurd, poate chiar de un suprarealism disimulat: „m-a zgîriat romantik pe faţă şi arătam/ ca un băiat ridicat de sub roţile autobuzului/ m-a zgîriat madanne arătam/ ca o fetiţă abia ieşită dintr-o baie fierbinte”.

În ansamblul ei cartea lui Krista Szöcs este o reuşită şi, prin particularităţile ei arhitectonice, poate şi prin limbaj şi stări create, pe care cititorul le trăieşte în timpul lecturii, una din cele mai bune cărţi de debut în poezie ale anului trecut.

Revista indexata EBSCO