Mar 31, 2014

Posted by in Ex libris

Constantin COROIU – Literatura și ideologia de dreapta

Sub titlul Literatura ca armă ideologică, hispanista Mirela Ioana Lazăr a publicat o vastă lucrare privind scriitorii şi extrema dreaptă. Cartea cuprinde şi două studii de caz: Mircea Eliade şi Camilo José Cela?! De ce aceştia. Un răspuns edificator îl dă, într-o prezentare a cărţii, învăţatul critic, istoric literar şi istoric al culturii Ion Vartic: opera celor doi scriitori, deşi implicaţi în extrema dreaptă, „nu este aservită unor «comandamente ideologice»”. În partea întîi a volumului, autoarea analizează şi reconstituie o perioadă în care s-a produs ascensiunea extremei drepte în Europa (deceniul al patrulea al secolului trecut), capitole distincte consacrîndu-li-se legionarismului românesc şi falangismului spaniol – „două feţe ale fascismului european”. Mirela Ioana Lazăr contextualizează şi identifică pe baza unei documentări riguroase factorii favorizanţi în procesul naşterii, creşterii şi descreşterii mişcărilor de extremă dreaptă, rolul unor intelectuali de prim plan în acest proces determinat de cauze multiple, inclusiv al unor mari scriitori, dar, fireşte, în primul rînd al unor lideri charismatici şi chiar mai mult decît atît, precum, în România, Corneliu Zelea Codreanu, iar în Spania – Primo de Rivera. Sînt valorificate documente, studii, diverse mărturii menite să contureze o imagine reală, sine ira et studio, a ceea ce s-a petrecut şi cum s-a petrecut cu adevărat. De pildă, autoarea face referire la cunoscuta lucrare a lui Nicolás Nagy-Talavera: „Fascismul în Ungaria şi România”. Istoricul maghiar de origine evreiască din Transilvania evocă momentul cînd l-a văzut pe Codreanu venit în satul natal în campanie electorală, autorităţile interzicîndu-i însă să vorbească, să facă propagandă. Într-o atmosferă de apăsătoare emoţie pentru cetăţenii români şi evrei din localitatea respectivă descinde de pe un cal alb spulberîndu-le dintr-odată spaimele, sentimentele negre un Corneliu Zelea Codreanu mut. După mai bine de 25 de ani, Nagy-Talavera îşi amintea că „bărbatul chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc” avea o aură de magie: „N-am putut vedea nimic monstruos sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zîmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi, totodată, în mod misterios departe de ea. Charisma este un cuvînt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor şi furtunilor de pe culmile Carpaţilor… Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Nu era nevoie să vorbească… De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întîlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu”. Mirela Ioana Lazăr stabileşte similitudinile, dar şi deosebirile esenţiale dintre legionarismul autohton şi falangismul spaniol. Una dintre similitudini priveşte destinele, nu doar politice, ale liderilor celor două mişcări: Codreanu (n. 1899) şi Primo de Rivera (n. 1903), ambii ucişi în închisoare în 1938 şi, respectiv, 1936. Guvernele, autorităţile comit, nu o dată, greşeli politice care pot avea consecinţe devastatoare, precum a fost şi lichidarea fizică a celor doi, ideologia şi acţiunile lor căpătînd astfel „o nouă dimensiune mitică”, iar ei o aură de martiri, de eroi mitici. Autoarea crede că istoria Falangei şi cea Legiunii ar fi fost alta dacă liderii lor n-ar fi fost ucişi „dar nu ştim dacă istoria Spaniei şi cea a României ar fi fost mai senine. Cert este că ei aveau multe în comun: au fost iniţiatorii mişcărilor fasciste din cele două ţări, creatori, fiecare, ai unei «şcoli» a virtuţilor morale în sens fascist şi susţinători orgolioşi ai unei ideologii pe care o considerau originală chiar dacă amîndoi au acceptat să participe la conferinţa Internaţionalei fasciste de la Montreux, în ianuarie 1935 –, ei au lăsat urme niciodată şterse în biografia şi memoria celor care i-au urmat pe acest drum, marcînd în acelaşi timp, indelebil, evoluţia istoriei naţionale”. Consemnez şi o foarte importantă deosebire între legionarismul românesc şi falangismul spaniol, relevată de Mirela Ioana Lazăr. Falangismului, dincolo de „ura faţă de evrei rezultată din asocierea lor cu bolşevismul”, nu îi este caracteristic antisemitismul, în timp ce pentru legionarism antisemitismul era „componentă fundamentală, pe lîngă ortodoxism”. Explicaţia: „Spania «rezolvase» chestiunea încă de la începutul secolului al XVI-lea”.

Luînd în considerare şi contribuţiile altor autori care au abordat din diverse perspective istoria şi problematica extremei drepte, precum şi traiectoria unor reprezentanţi de frunte şi ideologi ai ei, Marta Petreu de exemplu, autoarea reconstituie climatul spiritual şi ideologic în care mulţi intelectuali din generaţia tînără – faimoasa generaţie ’27, cu al său lider de necontestat Mircea Eliade – au fost stimulaţi de un anumit aer al epocii şi au fost atraşi de extrema dreaptă, unii simpatizînd cu Garda de Fier, al cărei corespondent în Spania a fost Falanga – „singurul partid important aparţinînd dreptei fasciste” cooptat la putere în epoca dictaturii franchiste şi avînd „o longevitate politică ieşită din comun care face ca destinul său să se distingă de al celorlalte” –, alţii înregimentîndu-se şi militînd în cadrul ei. 1933 este anul convertirilor „în masă”, cu expresia autoarei, ale tinerilor intelectuali români. Cel care deschide, aşa-zicînd, coloana, în 1932, este criterionistul Mihail Polihroniade. Dar – subliniază Mirela Ioana Lazăr – „Cazurile cele mai semnificative de adeziune la ideologia legionară sînt Eliade, Cioran şi Noica, consideraţi ulterior vîrfuri ale culturii române. Îndîrjit apolitici iniţial, ei se simt atraşi, mai tîrziu, în momente diferite şi din motive diferite, la mişcarea legionară, în care fiecare poate găsi măcar o latură afină personalităţii sale. Astfel, îl vedem pe Eliade – autohtonist şi «mistic» şi revoltat contra «bătrînilor» ce dominau cîmpul politic şi cultural, pe Cioran – disperat de lipsa de altitudine valorică şi de grandoare a culturii române, dar şi admirator fanatic al revoluţiei şi al radicalismului leninist, ca şi al dictaturii avansînd glorioasă în pas de marş, aşa cum o văzuse în Germania hitleristă, fără vreo componentă mistică şi organicistă, ci pledînd pentru sincronizarea cu Apusul; pe Noica – preocupat de substanţa profundă a românismului şi, punctual, tulburat şi revoltat de uciderea «Căpitanului»”.

Mirela Ioana Lazăr observă – iar aici putem remarca o altă deosebire între Falanga spaniolă şi Mişcarea legionară din România – că prima este „singura care a dat, şi încă din abundenţă, o expresie artistică unei ideologii, mulţi dintre fondatorii, membrii marcanţi şi adepţii ei fiind scriitori şi jurnalişti”.

După ce într-un capitol de peste 150 de pagini se referă la o serie de romane „manifest propagandistice”, autoarea întreprinde studiile de caz amintite: Mircea Eliade şi Camilo José Cela, scriitori de romane, precizează ea, „niciodată manifest «angajate»”. În opţiunea pentru aceste „cazuri” are în vedere „coroborarea criteriului artistic… cu criteriul biografic, unde apare, de netăgăduit, elementul pertinent al implicării lor ideologice în extrema dreaptă, în a doua jumătate a anilor ‘30”. Opţiunea mai este motivată şi de faptul că opera literară a celor doi, de o incontestabilă valoare estetică, rezistă la proba timpului „în ciuda schimbării reperelor ideologice şi a evoluţiei modelelor literare”. Altminteri, e aproape un truism a mai spune că succesul şi interesul pentru romanele lor se datorează şi faptului că cititorul de literatură – nu numai cel neavizat, cum crede autoarea – nu decelează sau ignoră conştient, ab initio, „reperele ideologice” şi se delectează cu „istoriile (poveştile – nota mea) unor personaje în mişcare pe fondul unui tablou istoric”.

În paranteză, amintesc că într-un roman al lui Saul Below, un personaj cu nume românesc, Radu Grielescu, pare a fi „copia după natură”, o copie falsă, caricaturală, a lui Mircea Eliade. La apariţia romanului în versiune românească, inclusiv în eseul-postfaţă semnat de Sorin Antohi, nu au lipsit reacţiile de dezavuare a modului mai mult decît tendenţios, aş spune calomnios, în care este „portretizat” marele savant şi scriitor român, după cum au fost şi critici ce au tratat, chiar dacă nu prea convingător, naraţiunea şi personajele ei ca pe o pură ficţiune, refuzînd identificarea lui Radu Grielescu cu Mircea Eliade şi pledînd pentru o lectură a romanului fără a-i atribui vreo cheie. Ambele abordări, deşi antinomice, sînt, în definitiv, plauzibile, dar plauzibil nu înseamnă neapărat şi credibil…

S-a observat deja, luînd în considerare şi mărturisirile lui Eliade, că opera sa e „un continuum”. Cea ştiinţifică şi cea literară sînt părţi ale unui tot, ele „completîndu-se reciproc”. Analizele şi comentariile cercetătoarei privind patru romane ale lui Mircea Eliade (Întoarcerea din rai, Huliganii, Viaţă Nouă, Noaptea de Sînziene) şi tot atîtea ale lui Cela (Familia lui Pascual Duarte, Stupul, Sfîntul Camilo, 1936, Mazurcă pentru doi morţi) ilustrează un critic şi istoric literar familiarizat cu exerciţiul comparatist. Şi dacă în cazul romanelor lui Eliade, despre care au scris atîţia critici, teoreticieni, hermeneuţi etc., e mai greu să vii cu ceva nou, cu cel al lui Cela, autoarea a avut de acoperit o lacună bibliografică în cultura noastră. Prozator celebru, laureat al Premiului Nobel şi al Premiului Cervantes, controversat, oportunist, mitoman, de o moralitate cel puţin îndoielnică, într-un anumit moment livrîndu-şi fără să clipească serviciul de delator, dar, înainte de toate, un scriitor de mare talent, în plină epocă franchistă, prin romanul Familia Pascual Duarte, Cela a adus în literatura spaniolă ceea ce s-a numit tremendismo (literatura violenţei şi a urîtului). Apărut în 1942, romanul, aflu din studiul Mirelei Ioan Lazăr, a înregistrat un record cu adevărat invidiabil şi, pe cît ne este omeneşte posibil a prevedea, pentru multă vreme aproape imposibil de egalat. A cunoscut pînă în prezent nu mai puţin de 200 de ediţii, fiind cel mai tradus roman spaniol, după Don Quijote „în practic toate limbile, inclusiv în latină, esperanto şi un dialect ţigănesc”. Prin acest roman, Cela intra, la o vîrstă fragedă pentru un romancier, în programa şcolară, exercitînd totodată „o influenţă incomensurabilă” asupra tinerilor scriitori spanioli. Hispanista îl priveşte pe Cela din perspectiva „jocurilor ambiguităţii – biografice şi literare”. Un scriitor cu o biografie demnă de pana unor Henri Troyat sau Stefan Zweig. În histrionismul şi amoralitatea sa, omul şi scriitorul care la doar 37 de ani declara: „Mă consider cel mai important romancier spaniol de la ’98 încoace şi mă sperie să constat cît de uşor mi-a fost. Cer iertare pentru a nu fi putut să evit acest lucru” este nu o dată spectaculos la limita kitsch-ului. Cu un comportament contradictoriu, bizar, el critică implicarea scriitorului în propaganda ideologică, dar colaborează la publicaţii de extremă dreaptă, falangiste, şi omagiază prietenia fascistă hispano-italiană. În memoriile sale declară că „nu cere iertare pentru nimic fiindcă nu se ruşinează şi nici nu se căieşte de nimic din ceea ce a făcut, dimpotrivă, consideră că ar trebui să i se ceară lui iertare, pentru că a fost băgat cu forţa în războiul civil şi în spectacolul tulburelui joc al oamenilor politici, mai rău încă decît războiul”, iar, într-un interviu, îi acuză pe „taţii sau fraţii noştri mai mari” că „au tras la ţintă” cu cei din generaţia lui care aveau atunci doar 20 de ani. Camilo José Cela este şi autorul unui memorial de călătorie în cea mai năpăstuită regiune a Spaniei – Călătorie în Alcarria –, scriere a cărei valoare estetică este pe măsura celei documentare. Cît priveşte romanul Familia lui Pascal Duarte care ar fi fost conectat la „necesităţile obiective ale contextului ideologic şi literar”, altfel spus „apărut cu sprijinul interesat” al autorităţilor, autoarea afirmă fără echivoc că „îşi datorează succesul calităţilor sale artistice reale”. Cu alte cuvinte, factorul politic i-a facilitat doar apariţia şi publicitatea, şi nimic altceva. Cea mai importantă caracterizare a romanului Familia lui Pascual Duarte pe care o formulează Mirela Ioana Lazăr, şi care este literalmente memorabilă, mi se pare aceea potrivit căreia cartea lui Cela „este construită cu o genială abilitate evazivă care-o face interpretabilă în două moduri opuse”. E limpede că performanţa romancierului spaniol ţine de arta sa. Arta unui mare scriitor capabil să deturneze vigilenţa cenzurii şi totodată „să permită celor versaţi în subtilităţi textuale o lectură critică la adresa regimului”. Prin urmare, poate fi literatura o armă ideologică? Fără îndoială. Dar, este superfluu a mai preciza, numai dacă e literatură veritabilă estetic. Restul intră la capitolul: propagandă minoră, efemeră. Ambiguitatea despre care înţeleg că s-a făcut destulă vorbire în cazul lui Cela este ea însăşi o armă, inclusiv ideologică, eficientă şi cu bătaie lungă în timp şi spaţiu, dar şi o virtute a operei de artă în general. Intitulîndu-şi inspirat concluziile celei de a treia părţi a cărţii privind cele două studii de caz – Somnul moralei naşte monştri, autoarea, menţinîndu-se în logica aceleiaşi metafore, încearcă un răspuns şi la întrebarea: „de ce nu putem lăsa geniile să moară?”. Întrebare grea, care suscită multe răspunsuri şi cred că nici unul dintre ele sau toate la un loc nu pot închide vreodată discuţia. Ea rămîne mereu deschisă. Pînă la urmă trebuie să ne mulţumim cu descrierea şi analiza faptelor aşa cum s-au produs (s-au comis) ele. Ecoul lor în conştiinţa generaţiilor va fi, oricum, diferit. Din comparaţia lui Eliade şi Cela, reiese că în anumite laturi cei doi se aseamănă, în altele se deosebesc profund. Ambii au fost ideologic angajaţi puternic în extrema dreaptă şi ambii au refuzat să-şi asume trecutul. Apoi, şi faptul este extrem de important, odată „episodul ideologic” încheiat, ei nu au mai scris nimic cu caracter politic. „Dar – precizează Mirela Ioana Lazăr – în ciuda deplinei angajări ulterioare în societatea democratică şi în ciuda recunoaşterii lor culturale în cadrul acesteia – ştiinţifice, mai ales, la Eliade şi, literare, în special, la Cela –, au rămas, fundamentalmente, de dreapta, ca mentalitate”.

Consecvenţă care, mai ales într-o lume a tuturor inconsecvenţelor şi a tuturor oportunismelor, moralmente nu văd de ce ar putea să le fie reproşată.

Revista indexata EBSCO