Mar 31, 2014

Posted by in Ex libris

Iulian BOLDEA – Fracturi postmoderne

            Valeriu Marius Ciungan a publicat pînă acum volumele Poveste de toamnă (2008) şi Haina de molton (2009), Oameni în pardesie(2010) şi Sisif pe casa scărilor (2013), dovedindu-se o voce poetică tenace, nu lipsită de un timbru propriu, în ciuda unor influenţe insuficient decantate, ce se resimt încă în versurile sale (Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Emil Brumaru etc.). Căutînd să definească poezia lui Valeriu Marius Ciungan din volumul Sisif pe casa scărilor în ceea ce are aceasta specific, Liviu Antonesei reţine dimensiunea sa „«anti-lirică» asumată”, un anumit prozaism programatic, ce nu reiese doar din anumite contaminări, mai mult sau mai puţin inerente datorate unei tradiţii literare, ci şi dintr-o predispoziţie nativă.

Recurente în aceste poeme, teme precum iubirea, timpul, fragilitatea condiţiei umane, raportul inconstant dintre memorie şi uitare, dintre vis şi realitate sînt transcrise, nu de puţine ori, în tonalităţile oracular-vizionare ale lui Nichita Stănescu, într-o tectonică a imaginilor articulată corect, chiar dacă elementele componente sînt uşor recognoscibile: „încercam o încercare/ o cremene mai gri/ooo tu piatră-alăturată/ cuveni-s-ar/ ca să ştii// încercam o încercare/ dar rămîneam împreună/pietre lîngă pietre/ tăcute, solidare, gemene,/ci necuviincios visam/ la piatra mai filosofală/şi niţel mai cremene!“ (Mai cremene) sau: „ai apărut pentru o secundă în straie de seară,cumplit de albe// oasele albe, prelungi,/ suav îţi însoţeau mersul/ cămaşa de in cădea/ odată cu seara/ pe trupul străveziu//încremenit priveam/ această/ anatomie dureroasă“ (Alb dureros). Joc al întîmplării şi al necesităţii, eul îşi arogă în unele poeme o ţinută gravă, de ceremonial plasat între asceza percepţiei sobre şi volutele unui imaginar oniric: „erai tu aşa cum erai/ erai o-întîmplare/ că vai// că vai şi că mult/ mi-erai// erai mai apoi/ un cuvînt mai tăcut decît saltul/ şi ce-o mai fi fost…/ naltul!“ (Vai).

Criticul literar Gheorghe Manolache observă, cu tact şi rigoare hermeneutică, faptul că „poemele lui Valeriu Marius Ciungan pot şi trebuie privite şi ca daghereotipuri, adică instantanee hrănite cu vaporii de iod ai unei viziuni şi imagerii provinciale, în sensul că avem de-a face cu o poezie a hipostazierilor, atît ale realului, cît şi ale eului poetic. Sînt fixate pe placa argintată a poesiei secvenţe de realitate cu: oamenii şi străzile oraşului provincial etc., în cuprinsul acestor fotograme, poetul forţîndu-ne să descoperim, alături de/împreună cu el, convenţia complicităţii cu privitul în faţă a realităţii dar şi a propriei identităţi. Este în curs de realizare o fotogramă ce încearcă un alt «pact eu-poezie-realitate» – cu dislocări şi fracturi -, într-o viziune capricioasă şi, în ciuda ecourilor, de o insolită particularitate”. Adrian Popescu surprinde, cu suficient aplomb, particularităţile de viziune, substanţă şi stil ale acestor poeme fruste şi diafane totodată, în care referenţialitatea este mereu corectată de adierea, abia bănuită, a sacralităţii: „O sensibilitate contemporană, care priveşte cu mare atenţie realul imediat, se focalizează pe detalii, urmărind logica lucrurilor înseşi. Nimic mitologic, ori mitizant, doar privirea lucidă a unui iubitor al concretelor. Un lirism aparte, care se structurează deseori in mici scenarii cotidiene. Este plăcerea de a trăi acum şi aici, presimţind vag aburul misterios de deasupra lumii vizibile”. Un poem de indiscutabilă forţă a viziunii este Sisif pe casa scărilor, în care sugestia unei lumi focalizate intens, insalubră, claustrantă, e percepută cu acuitate şi nerv ironic: „urcam pe casa scărilor,/ şi parcă nu se mai sfîrşea,/vopseaua insalubră, de ulei, striată pe betonul miserabil, rece, / spoiala varului, anume nedesăvîrşită,/ o cenuşie umbră nedesăvîrşită însoţea// urcam pe casa scărilor,/ cu becuri sterpe, imbecile, muribunde,/ halucinînd din două în două etaje/ tăcutul martor era balustrada plastic infinită/ (scurt circuite isbucneau în negre, umezi, filamente)/ la îndrăsneţele-mi viraje// era o lumină–absentă,chioară,/ becuri de patruzeci/ frumoasă cum ştiam/  te aşteptau pe casa scărilor (şi n-ai trecut)/ să treci// urcam pe casa scărilor/ var pe manşete, pe genunchii altruişti, înţelepţi, spre casă,/ şi rezemat contemplativ lîngă tabloul de contoare/ părea ca urc (urcam?) şi poate chiar urcam/ o scară nesfîrşită, tot mai naltă, mai frumoasă!”.

Demne de interes sînt şi autoportretele lirice, cu definiţii prompte, sugestive, prin concizie şi plasticitate: „priveşte lîngă tine/ sînt eu/ vocala ce-ncepe/ imediat/ lîngă umărul tău//  sînt un om simplu/ cumpătat/  care-şi drămuieşte/  vocalele/ pentru ca/ acest poem/ să nu se sfîrşească/ niciodată” (Un om simplu). Sugestive sînt acele poeme care transcriu stări afective indecise, vagi, la limita dintre determinat şi nedeterminat, prin care se desenează o ambianţă împărţită între teluric şi celest („intra soarele/ prin tălpile umede de rouă/ prin coastele fumegînd a ceaţă/ se deschidea prin mine spre pămînt/ o altă dimineaţă /…/ între soare şi pămînt/ eram numai eu: ca o fereastră/ prin care se zărea o altfel de lumină/ mai pură/ mai ecleziastă!”).

Alteori, poetul valorifică o percepţie promptă, prin care înregistrează cele mai acute şi mai sordide detalii ale lumii în care trăieşte, o lume delabrată, cu sensuri dezafectate şi contururi lipsite de relief metafizic („era o dimineaţă / ca toate celelalte,/ maşina de gunoi apărea/ la aceeaşi oră,/ cu o precizie matematică/ şi asta îmi dădea linişte/ copiii trasau inutil chenare de cretă pe asfalt/ şi îşi aruncau mingea haotic,/ fără a ţine seama de ele,/ în chiote prelungi/ nesocoteau regulile jocului/ şi asta îmi dădea linişte/ era miraculos/ cum cîinii de cartier traversau strada pe zebră/ şi se asigurau stînga-dreapta,/ parcă eram şi eu mai liniştit,/ nu mai auzeam frînele de automobil,/ bufniturile metalice, dureroase/ un muzicant romantic aţipise/ cu mîna strînsă pe sacoşa de bulendre, întins pe-un portativ de lemn,/ aşteptînd o domnişoară,/ vecini mai cumsecade-l scuturau de umăr:/ trecuse decuseară!/ se apropia amurgul,/ simţeam asta după cum se încingeau,/ se înroşeau copertinele de tablă/ şi deveneam brusc neliniştit:/ nu dusesem punga menajeră la container/ şi dis-de-dimineaţă/ maşina de gunoi îşi va face apariţia la ora fixată,/ cu o precizie matematică! – Maşina de gunoi). Aspiraţia spre „lucrurile simple” a poetului sugerează o încercare a eului de reasumare a unei lumi prozaice şi revolute, ce nu poate fi recuperată decît prin intermediul unei memorii impregnate de afectivitate („şi aş fi vrut să fii un simplu lucru/ în lucruri simple să mă pierd / să-ţi simt pasul/ cum frunzăreai hîrtii nescrise/ şi-mi înfigeai în coşul pieptului/ compasul/ şi aş fi vrut un simplu strigăt/ un drum, o cale să mă pierd, / să te ascult cum mă citeşti, cum treci, / cum frunzăreai hîrtii nescrise/ şi noaptea-ncremenea/ ’ntre zile reci/ şi aş fi vrut să fii tu/ ce eu n-am fost vreodată/ şi să păşeşti tăcut/ aceste lucruri simple/ hîrtii încă nescrise/ o dată/ şi-nc-o dată!” – Lucruri simple”).

Chiar dacă mai există imagini, versuri, structuri lirice neîmplilnite sau imprecis desenate, volumul Sisif pe casa scărilor dovedeşte o incontestabilă evoluţie, un progres constant faţă de cărţile anterioare. Poetul trăieşte acut propriile viziuni, îşi transcrie cu fervoare trăirile, în versuri crispate, tensionate, articulate în registrul unei fervori atent şi corect redate pe pînza poemului.

Revista indexata EBSCO