Mar 31, 2014

Posted by in Ex libris

Ștefan BORBÉLY – Geografii literare

Într-un domeniu intelectual destul de vag cunoscut la noi în articulaţiile sale moderne, occidentale – geografia literară –, Andreea Răsuceanu (Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013) oferă o contribuţie notorie, izvorîtă atît din pasiune pentru domeniu, cît şi din iubire pentru Bucureşti. Anterior, autoarea publicase o incitantă carte dedicată Celor două Mîntulese (2009), despre celebra stradă care se întinde între Călăraşi şi Moşilor, pasiunea fiind adîncită metodologic cu prilejul unei documentări academice la Sorbona, a cărei influenţă benefică se simte din plin în cartea de faţă. La noi, doar Profesorul timişorean Cornel Ungureanu a practicat sistematic domeniul, derivîndu-l însă din studiile locale dedicate Mitteleuropei, pentru a-l prezenta ca o predeterminare particularizantă, regională a literaturii. Miza metodologică actuală a domeniului, practicată cu precădere în mediul academic, este aceea a emancipării de esenţialism, adică de teoria ontologizantă a Kulturkreis-ului elaborată de către Leo Frobenius. Blaga s-a inspirat, la noi, din această ecuaţie, atunci cînd a scris Spaţiul mioritic; pentru Frobenius, metafizica interioară a spaţiului determină stilistica şi ideile oricărui mediu socio-cultural (deci şi al literaturii), teoria extinzîndu-se concentric şi asupra celorlalte structuri socio-umane, de la psihic la industrie sau tehnologie. Miza ultimă a teoriei era aceea a susţinerii unei diversităţi psiho-geografice a culturilor, dar esenţialismul nu i-a dat pace autorului, acesta dorindu-şi să găsească, în studiile sale antropologice dedicate Africii, un spaţiu emblematic „originar”, menit să-l ducă înspre reafirmarea „unităţii originare a spiritului” – adică înspre ceva care-şi cam trăise viaţa pînă atunci, tinzînd să fie dat uitării.

Metodologia Andreei Răsuceanu e foarte actuală, adică neontologizantă. Teza principală a domeniului se poate rezuma la aserţiunea potrivit căreia un peisaj sau un oraş pot genera literatură – cu precădere proză, şi-n special roman –, prin intermediul reproducerii de sine, adică al glisajelor. Cazurile cele mai des citate sunt Ulysses, de James Joyce sau Manhattan Transfer, de John Dos Passos, la ultimul făcîndu-se dese referiri substanţiale şi-n cartea Andreei Răsuceanu. „Reproducerea de sine” a citadinului se face prin exces asistemic, aglutinant, adică prin „rătăcire”; deşi – arată foarte subtil Andreea Răsuceanu –, obsesia subliminală a oraşului „ordonat”, „diamantin”, „alb” apare în multe dintre textele discutate, metoda privilegiată a creaţiei e vagabondajul aleatoriu printr-un spaţiu imperfect, peisajul sau oraşul transformîndu-se în text sau în literatură pe măsură ce ele sunt explorate. Am regretat puţin că autoarea nu l-a adîncit mai mult pe Guy Debord, a cărui psihogeografie o aminteşte de cîteva ori, cum menţionează – de data aceasta mai sistematic – intuiţiile decantate din înţelegerea vieţii ca „derivă” (dérive). Debord, se pare, e oaia neagră a teoreticienilor de azi, deşi drumul regal al geografiei spirituale înspre postmodernism trece prin el. Propunătorul geocriticii, Bertrand Wesphal, vorbeşte de interacţiunea dintre spaţiu şi literatură, ca raport dintre două seturi de imagini culturale, ambele construite. Franco Moretti (foarte mult citat în carte) spune direct că geografia determină structura romanului european modern, comentatorii din siajul lui făcînd distincţiile care se cuvin între o geografie interioară, una sentimentală şi una mitică. Organicismul analogic pare să funcţioneze foarte bine aici: Julien Gracq vorbeşte de „celula germinală” a oraşului, de „inima” lui, care pulsează sînge în artere şi vene, din ce în ce mai marginale. Avem o observaţie foarte subtilă a Andreei Răsuceanu în carte, potrivit căreia plăsmuirea oraşului ca literatură se bazează, în principal, pe o negare progresivă a centrului: ca în Ulysses, protagonistul rătăceşte din ce în ce mai mult înspre margine sau periferii, generînd senzaţii din ce în ce mai variate, experienţe multiple.

Funcţionează aici – precizează autoarea – o subiacentă analogie cu anatomia: centrul oraşului e asimilat cerebralităţii, funcţiilor raţionale, de coordonare şi control (chiar politic), în vreme ce marginile înseamnă estetizare, surescitare a simţurilor, beţie sau chiar dezmăţ. Concret, în economia Bucureştiului străbătut de către personajele lui Mircea Eliade, distincţia e operată între bulevardele centrale şi mahalale sau străduţe meandrice, sinuoase: „dacă marile bulevarde, cu modernitatea» lor – scrie Andreea Răsuceanu – ţin de cerebral, de raţional şi obiectiv, străduţele învălmăşite, în general periferice, sau dezvoltîndu-se surprinzător, îndărătul marilor bulevarde şi apărate de ele, ţin, la rîndul lor, de marginile conştiinţei, de periferia ei…” (p. 160) Acestora li se adaugă „non-locurile” (non-lieux) despre care vorbeşte Marc Augé: gările în principal, mari spaţii neutrale existenţial sau afectiv, care „nu aparţin nimănui, ci tuturor”, dar oferă spiritului solitudinea paradoxală pentru a se „purifica”, pentru a se regăsi pe sine. Nu există solitudine mai intensă decît într-o gară suprapopulată; analiza comportamentului „non-spaţial” îi procură, azi, cele mai mari delicii criticii americane, care nu ezită să ne reamintească faptul că hipsterul lui Norman Mailer (din The White Negro) sau protagoniştii din Pe drumul lui Kerouac se definesc exclusiv prin asemenea despaţializări. În treacăt fie spus, să mi se îngăduie un mic detaliu academic: cu puţin timp în urmă, una dintre masterandele mele a susţinut o excelentă disertaţie care analiza romane americane recente, a căror acţiune se desfăşoară la periferia marilor oraşe, în general în moteluri. Axul demonstraţiei mergea, spectaculos, pe relevarea „non-spaţiului” teoretizat de către Marc Augé, asociat comportamentului uman mecanizat, tipic, neutral, construit în siajul „marginalităţilor semnificative” propuse de către Contracultura anilor ’60.

Ca structură demonstrativă, cartea Andreei Răsuceanu (foarte subtil, uneori pasional scrisă, dar nici febrilitatea bucuroasă cu care ea caută hărţi vechi ale Capitalei nu trebuie uitată) se construieşte în trei trepte narative distincte, succesive. Pornind de la un citat eliadesc des reluat („Orice pămînt natal alcătuieşte o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi adolescenţei devine mereu un oraş mitic. Pentru mine, Bucureştiul este centrul unei mitologii inepuizabile…”), autoarea se opreşte, într-o primă instanţă, la Bucureştiul „pre-mitic” din Huliganii şi – mai ales – Întoarcerea din Rai (în care apare un oraş modern, haotic, fragmentat şi „dezmăţat”, în consonanţă cu decadenţa nevrotică de după Marea Unire), trece apoi pe „marile străzi cerebrale” şi micile străzi periferice, viscerale din Nunta în Cer (cartea din 1938), pentru a ajunge la oraşul fabulos, mitic din Şarpele, La ţigănci (etc.), unde protagoniştii găsesc mereu „porţi”, „intrări”, „trape” înspre mister şi sacru, un Bucureşti perforat sibilinic de rit, mit şi mister, în care orice scrijelitură pe un perete poate fi un „semn” şi orice grilaj banal o „deschidere” de tip magic sau psihopomp. M-ar fi bucurat – i-am resimţit lipsa… – o analiză autonomă, sistematică la Noaptea de Sînziene, pe care autoarea trebuie s-o facă la o eventuala reeditare a volumului, fiindcă altminteri multe fire doar desfirate rămîn fără nodurile menite să le aglutineze. E excelentă, însă, observaţia, potrivit căreia încărcătura psihopompă a romanelor lui Eliade sporeşte odată cu trecerea timpului: extrapolînd intuiţia la nivelul biografiei spirituale (din jurnale şi memorii), ar putea ieşi concluzii spectaculoase.

Ca un iubitor de Bucureşti, ce sunt (Patapievici a fost siderat cînd i-am mărturisit acest lucru, ca ardelean…), am savurat participativ o mulţime de detalii reconstruite în text: topografia Străzii Mîntuleasa (unde trag, fiindcă acolo locuieşte Geo Şerban, şi-n proximitate este NEC-ul), localizarea Străzii Melodiei, traseul vechi al tramvaiului 14 (cu rol „axial” în economia multor proze eliadeşti), Mătăsarii, cîrciuma Trei-Ochi-Sub-Plapumă. Am fost încîntat de analizele referitoare la spaţiul psiho-olfactiv şi de profunzimea multor perspective de lucru, exemplul de aici fiind doar unul: „Plimbarea lui Pavel Anicet [din Întoarcerea din Rai], însoţită de exerciţiul său de rememorare, e un antiparcurs, de fapt, un traseu pe invers decît cele în care colegii săi de generaţie dezbat necesitatea acţiunii, a implicării…” – p. 61. Volumul, pe ansamblu, e de neocolit: face de pe acum parte din exegeza majoră, memorabilă a operei lui Eliade.

N-o cunosc personal pe Andreea Răsuceanu, aşa că mi-am luat îngăduinţa de a-i reconstitui profilul lăuntric din reunirea unor intuiţii pure, de lectură. Îndeajuns de interesant, cartea ei se naşte din nelinişte. Cuvîntul care-i trădează obsesia e angoasă: autoarea revine la el, îl introduce în analize, vibrează la chemările lui, îl transformă în structuri pivotale. Sunt curios în ce direcţii îl va duce, fiindcă disponibilitatea ei pentru cultura de căutare, de scotocire e infinită şi deosebit de stenică.

Revista indexata EBSCO