Jul 28, 2013

Posted by in Ex libris

Andrei BREZIANU – Vladimir Ghika si cortina de fier

brezianuAceste reflectii evocă viata si finalul de carieră si destin al Monseniorului Vladimir Ghika, ale cărui scrisori trimise lui Dimitrie Ghika între 1948 si 1952 constituie substanta unei cărti-document, apărută nu demult sub titlul Fratelui meu din exil1. E vorba aici de „ultima verba”, altfel spus, de ultimele mărturii scrise în libertate de această personalitate a culturii române. După arestarea sa din noiembrie 1952 si pînă la moarte, Vladimir Ghika nu va mai scrie întradevăr decît depozitii de dosar, sub ochii zbirilor care aveau să-l tortureze si să-l conducă, în cele din urmă, la martiriu, la Jilava, în 1954. Scrisorile reprezintă asadar, din toate punctele de vedere, un document de interes si istoric si uman iesit din comun. Regăsim în el – descrisă fără artificii, în stil direct – atmosfera societătii bucurestene la momentul cînd, asupra tării, cobora implacabil Cortina de Fier, iar vechea Românie se transforma într-un stat politienesc.
Vladimir si fratele său Dimitrie văzuseră lumina zilei în anii unui cu totul alt pol de istorie, anii cuceririi Independentei României. Feciori de os domnesc, se născuseră într-o casă marcată de puternica personalitate a unui tată fiu de Domnitor: generalul si diplomatul Ioan Grigore Ghika, cel care a reprezentat interesele României la Istanbul pînă la ruperea relatiilor de vasalitate cu Inalta Poartă. În continuare si pînă la moarte, tot el avea să fie cel dintîi ministru plenipotentiar al tinerei Românii independente pe lîngă Curtea imperială a Rusiei. Era momentul cînd, elev precoce, Vladimir păsea spre cea ce francezii numesc l’âge de raison. La 1877, cei doi frati aveau să revină pentru scurt timp în tară, cele mai fragede amintiri de acasă fiind cele legate de Războiul de neatîrnare.
Vladimir si Dimitrie studiază în continuare în Franta, mai întîi la Toulouse, apoi la Paris, unde, după liceu, absolvă Facultatea de Studii Politice. În 1898, sosesc împreună la Roma, unde Dimitrie Ghika îsi începe cariera diplomatică ca secretar de Legatie. Vladimir trăieste aici socul contactului cu marea istorie, socul unei iubiri ce avea să se dovedească nestinsă fată de Cetatea Eternă. În biblioteca si arhivele Vaticanului, descoperă fatete inedite atestînd legături străvechi ale Domnitorilor tărilor Române cu Roma; ale propriilor săi strămosi cu urmasii lui Petru. Isi continuă studiile de istorie, studiile doctorale de filosofie si teologie. Aici îmbrătiseaza credinta catolică, care avea să-l ducă ulterior la sacerdotiu si, în cele din urmă, la martiriu.
Este interesant de reamintit aici că între anii 1902 si 1911 semnătura lui Vladimir Ghika apare frecvent în paginile revistei „Convorbiri Literare”. Primele lui scrieri apărute la Iasi au fost, nu întîmplător, scrieri istorice, reflectînd în bună parte raporturi vechi si noi între români si Roma. Imbogătite si adunate ulterior în volum sub titlul Spicuiri istorice, ele aruncă o lumină revelatoare asupra modului cum Vladimir Ghika vedea, printre altele, rolul Romei si importanta latinitătii pentru români. „Se poate contesta gradul nostru de latinitate, latinitatea noastră însă nu e de tăgăduit”, scria el. „Recucerită în parte” (aluzie a Scoala Ardeleana) „latinitatea a fost paza si călăuza personalitătii noastre nationale, cu centrul ei firesc la Roma”, sublinia el. Ea rămîne pentru noi „comoara cea mai pretioasă, în prezent si viitor. Nu si-a epuizat puterea: de acolo atîrnă renasterea noastră morală si religioasă”, sublinia Vladimir Ghika. Si, despre îmbrătisarea Romei: „Ca Anteul din legendă, ori de cîte ori am atins pămîntul acesta sfintit, ori de cîte ori ne-am apropiat intim de tărîna aceasta maternă, a fost destul ca să dobîndim noi puteri, ca să ne întelegem pe noi însine mai bine, si ca să putem începe să trăim o viată nouă”2. În afara textelor publicate la Iasi, rodul acelui efort de cercetare si documentare s-a concretizat în peste 1000 de pagini in-folio încredintate în acei ani de Vladimir Ghika lui Ioan Bianu si care fac astăzi parte din colectia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române.
Dar nu despre istoria din cărti, monumente si arhive e momentul să vorbim aici, ci despre istoria trăită. Adică – citîndu-l pe Vladimir Ghika – despre „istoria cu consecinte practice”: cu uriasa ei fortă de gestatie si de redirectionare a vietii societătilor, cea care a lovit în valuri Europa secolului 20; o istorie pe care, alături de fratele său, Vladimir Ghika, a trăit-o la tensiuni dintre cele mai înalte.
Fată cu valurile acestei istorii, cel dintîi moment formator avea sa fie, pentru fratii Ghika, momentul primului Război Mondial si întregirea României. În acei ani, alături de Dimitrie, Vladimir Ghika joacă printre altele un rol hotărîtor în stabilirea primelor relatii diplomatice între România si Sfîntul Scaun. Renuntă la laicat si e sfintit preot la Paris în 1923, la vîrsta de cincizeci de ani. Primii lui ani de sacerdotiu sînt devotati, în capitala Frantei, refugiatilor: îndeosebi rusi si ucraineni, catolici si necatolici, frecventatorii bisericii pentru străini din Paris. Prin cuvînt si scris, combate ateismul bolsevic, e preocupat să pună premisele unei strategii spirituale menite să ducă la o viitoare, sperată convertire a Rusiei. Redesteaptă în Occident interesul pentru cunoasterea Răsăritului, pentru nevoile spirituale ale credinciosilor catolici de rit bizantin. Desfăsoară o prodigioasă activitate la scară globală; călătoreste în interes misionar în Congo si Japonia; e prezent la Congresele euharistice internationale de la Sidney, Cartagina, Dublin, Buenos Aires, Manila si Budapesta.
La încheierea celui de-al doilea Război Mondial, prin voia marilor puteri – revers al istoriei – dictatul bolsevismului totalitar trecea de frontierele Rusiei Sovietice si punea stăpînire asupra Europei de est. Sub jugul comunismului ateu cade si România, patria strămosilor săi. Dimitrie Ghika pleacă în exil împreună cu suita Regelui Mihai. Vladimir Ghika alege să rămînă pe loc ca să-si continue apostolatul într-o tară devenită stat politienesc si supusă fortat sovietizării. Pe plan religios, cultele sînt îngrădite si persecutate, unele doar tolerate. Biserica greco-catolică e scoasă în afara legii în 1948. În cazul celei romano-catolice, se încearcă o decapitare. „Biserica catolică – ultimul obstacol organizat în calea instaurării depline a democratiei populare” – se pronunta, prin gura lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea comunistă a României, la 22 februarie 1948. Apar articole de ziar incendiare, instigînd la ostracizarea si neutralizarea bisericii, la eliminarea ei din spatiul public. Ruperea relatiilor cu Vaticanul inspiră pamflete infamante precum „Corbii Vaticanului „ care apare în „Contemporanul” din 21 septembrie 1951, sub semnătura lui Radu Boureanu. „Nu-n slujbe divine petrec monseniorii” suna titlul unui alt pamflet vitriolant compus de Eugen Frunză. În acest climat de ocară si prigoană, episcopii sînt, unul după altul, aruncati la închisoare. Nerecunoscută de stat, biserica catolică din Romania e condusă de o ierarhie clandestină, vorbind din catacombe. Se urmăreste, prin toate mijloacele, scindarea de Roma, schisma.
Septuagenarul Vladimir Ghika trăieste din plin istoria dramatică a acelei sfîsîieri aduse de bolsevizarea României, marea răsturnare de valori prin care noua politică de stat încerca din răsputeri să impună societatii, în toate, modelul sovietic, ateismul militant, remodelarea comunistă a constiintelor.
Scrisorile trimise în acei ani de Vladimir lui Dimitrie Ghika stau mărturie dramatică despre toate acestea. Vladimir Ghika s-a contrapus acelei dezlăntuiri distrugătoare. În România sovietizată a continuat să predice, prin cuvînt si exemplu, primatul spiritului, al legăturii necesare cu Occidentul, cu Europa, cu vechile valori de temelie. Plătind în cele din urmă cu viata, a sfidat toate încercările regimului de a zdrobi legătura dintre biserica catolică din România si Roma.
În exilul său, Dimitrie Ghika primea mesajele bătrînului său frate despre toate acestea. Dintr-o multime de ratiuni – politice, diplomatice sau pur si simplu de prudentă umană – , acesta nu avea cum să le răspundă. Rămîn aceste singulare mărturii pe o singură voce, zguduitoare odată cu punerea lor în context. Ele vorbesc despre o frîntură din Europa – România – supusă atunci încercării unei mari puteri, de a o zmulge cu forta de la matcă, de a o rupe de un anumit spirit de cultură si civilizatie, de a o înstrăina, în acel ciclu de istorie, de la rădăcini.
Gianbattista Vico vorbea despre corsi e ricorsi. Exemplu de rezistentă a spiritului, viata si sacrificiul lui Vladimir Ghika oferă o lectie aplicabilă poate, mutatis mutandis, si ciclului istoric de azi. Relevanta acestei lectii ar putea fi surprinsă bunăoară în ofensiva purtată azi pe anumite fronturi de idei – cu alte tinte, cu alte mijloace materialiste de putere, în numele altor ideologii – pentru repudierea si eliminarea unor rădăcini precise de civilizatie.
Rădăcinile sînt tenace. Asa cum arată si exemplul lui Vladimir Ghika, în domeniul spiritului, ceea ce este rădăcină rodeste. Si, asa cum întelegem astăzi mai bine –inclusiv din virtutile marelui european ale carui ultime însemnări sînt scoase acum la lumină – ceea ce este rădăcină nu se mută.

NOTE :
1. Fratelui meu din exil: epoca stalinistă in România in scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, print, preot si martir, Editura Galaxia Gutenberg, 2008.
2. Vladimir I. Ghika, Spicuiri istorice, seria I-a, Editura „Presa bună”, Iasi,1935 , p. 2-5.

Revista indexata EBSCO