Feb 28, 2014

Posted by in ESEU

Alexa VISARION – Caragiale – laborator de înțelesuri

„Sîntem aruncaţi în această lume ca într-un mare teatru unde sursele şi cauzele fiecărei întîmplări ne sînt în întregime ascunse; nici nu avem suficientă înţelepciune să prevedem, ori putere să prevenim unele nenorociri cu care sîntem continuu ameninţaţi.

Atîrnăm perpetuu între viaţă şi moarte, sănătate şi boală, bunăstare şi nevoi, care sînt distribuite în specia umană prin cauze secrete şi necunoscute.

Aceste cauze necunoscute devin astfel obiectul speranţelor şi al temerilor noastre; şi în timp ce pasiunile noastre sînt ţinute în permanentă alarmă de o neliniştită aşteptare a evenimentelor, imaginaţia noastră e în mod egal, angajată în formarea ideilor noastre despre aceste puteri, de care sîntem atît de deplin dependenţi”  (David Hume).

Arta simbolizează în plenitudinea expresiei sale vasta întindere a con­diţiei umane, „o revelaţie de lucruri invizibile percepu­te de privirea interioară” (Gordon Craig).

Atitudine şi gînd, taină şi revoltă…

 

Prestigiul real al clasicilor nu s-a datorat niciodată exclusiv consimţămîntului unanim retransmis din generaţie în generaţie, ci şanselor pe care ei le-au oferit uneia sau alteia dintre epoci de a se exprima prin intermediul lor. Viaţa valorilor se întemeiază de altfel pe această operă de libertate şi neîncetată perfecţionare a receptivităţii noastre.

În structura unei creaţii de rang spiritual se găsesc nenumărate sensuri, cărora timpul şi împrejurările le dau un accent deosebit şi, dacă la un moment dat un anumit plan al operei se impune celorlalte, aceasta nu înseamnă excluderea lor, ci întrunirea într-o nouă unitate.

 

Este important că aceeaşi operă şi aceeaşi personalitate stîrneşte reacţii diverse, care-i sporesc interesul şi viabilitatea. Vlahuţă vedea în Caragiale un neliniştit, Eminescu îl considera pe autorul Năpastei un cinic, iar scriitorul însuşi, acid ca întotdeauna, se definea probabil cu o oarecare nemulţumire – un sentimental. Dacă Tudor Vianu văzuse că lumea Momentelor sugerează uneori o impresie de mul­ţumire, „peste toate trece o undă de farmec, de împăcare cu viaţa”, dacă Mihail Sadoveanu constată că aceeaşi lume reprezintă „pleava societăţii bucureştene… vînturată cu o vervă satirică extraordinară”, dacă lucidul Camil Petrescu spune „comedia lui Caragiale merge pînă în adîncuri în care comicul se conjugă cu tra­gicul” – observăm un sistem complex de intenţii care convieţuiesc într-o ambigui­tate artistică, care permite, prin imensa sa bogăţie, fiecărei epoci să-şi regăsească adevărurile sale, iar fiecărui interpret al operei să se definească.

Dobrogeanu-Gherea are dreptate cînd, analizînd opera lui Caragiale, vede în ea agresivitatea spiritului cinic, luciditatea criticului, a omului orînduirii zămislite după 1848. Afirmaţia lui Titu Maiorescu privind realizarea unor situaţii şi caractere care se ridică peste orice determinare temporală, afirmarea unui artist autentic este de netăgăduit.

Dar ambele teze greşesc în acelaşi timp, sau mai bine zis rămîn incomple­te, cum e şi firesc.

Este adevărat că ecoul timpului forţează uneori o operă să mărtu­risească taine pe care intenţia creatorului nu le afirma. Atîta vreme însă cît ele există ca „virtualităţi latente”, iar textul ne oferă „acoperire”, putem deschide toate uşile spre lume chiar într-o singură direcţie, dacă ea este cea mai acută astăzi.

Dramaturg, critic, director şi re­gizor, scriitorul a fost şi este un vizionar… „de patimile care mişcă lumea şi vremea lor”.

„Indignare, face versul, a zis unul şi proza, adaug eu” – ironia acidă a lui Caragiale atacă formularea simplistă:

 

 artă pentru artă

 artă cu tendinţă

 

„Care este artă şi care nu?”

„Rezultatul aprigei lupte a fost că fiecare dintre polemişti a rămas să îm­părtăşească pînă la urmă opinia sa proprie. De ce? Pentru că şi atunci s-a vorbit despre toate, despre toate, afară de un singur lucru, care după părerea mea ar trebui şi el pomenit măcar în treacăt.

Mă rog, cîteva întrebări.

Au tendinţă piesele lui Shakespeare? Desigur, nu.

Dar Tacit?… dar Divina Comedie? Ba bine că nu.

Dar la Tartuffe? Mai ales.

Poeziile lui Byron? Nu. Ale lui Goethe – nici atît.

Dar ale lui Schiller, ale poeţilor socialişti? Desigur că au.

Ei! Asta e asta. Cui dintre aceste două categorii de producători intelectuali să acordăm stimă? Căreia dintre cele două feluri de produceri să dăm admiraţia noastră? Care este artă şi care nu?

Scurt: acele care au fost opera unui talent”.

 

Talentul este „flacără misterioasă şi nedefinită”, este „puterea de expresi­vitate” ce o au îndeosebi unii pe lîngă iritabilitatea pe care o au toţi”. Via­bilitate şi profunzime.

„Insuflătorul de viaţă a unei opere de artă este talentul. Fără această flacără de viaţă, mai misterioasă şi mai nedefinită decît chiar razele lui Roentgen, poţi căpăta lucruri artificiale, nu opere artistice şi nimic nu este mai altceva faţă cu artisticul, decît artificialul. Între artistic şi artificial este aceeaşi deosebire ca între madama care perce­pe la intrarea unui Panopticum taxa de 50 bani şi figurile de ceară dinăuntru”.

O altă observaţie foarte importantă face Caragiale cu privinţă la valoarea operei de artă.

„Opera de artă trebuie să fie viabilă şi dintr-un început trebuie să eliminăm din discuţie ideea de durabilitate atît de străină în discuţie. Adesea literaţii fac gre­şeala (după părerea noastră mare) de amestecă în cercetările lor despre creaţiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămîne? Cît timp va rămînea? Aşa între­bări sînt absolut în afară de chestie. Întrebarea noastră nu poate fi decît aceasta: opera aceasta viează? Căci încă o dată, dacă are viaţă aibă-o pentru azi, mîine sau pentru veacuri – ea va fi trăit şi asta e condiţia fiinţei, viaţa, nu durata ei”.

Caragiale intuia schimbarea accentelor într-o operă datorită fluidului uman, la un moment dat. Descoperirea şi redescoperirea unei autenticităţi artistice este strîns legată de „condiţia exteri­oară propice, ca să ţîşnească la lumină”.

Gustul critic rafinat, exigenţa cercetătorului îl îndeamnă pe Ca­ragiale să desfiinţeze cu argumentaţie forte, opere dramatice create de perso­nalităţi marcante, dar fără nici o şansă de reuşită în teatru. Înverşunarea lui Caragiale împotriva pieselor lui Schiller şi Victor Hugo, poeţi de frunte care nu cunosc tehnicile şi structurile spectacolului de teatru.

Din Hernani poţi tăia „ba chiar cu folos şi pentru dramă, dar mai ales pentru auditoriu priceput, patru din cinci părţi şi Hernani tot Hernani rămîne”.

Acţiunea nu retorismul întăresc opera.

„Prin urmare ori crimă fără discurs, ori discurs fără crimă”.

Analizînd două subiecte asemănătoare, lucrate de doi dramaturgi, Shakespeare, pe de o parte în, regele Lear (Gloster şi fiii săi),  Schiller de cealaltă parte în Hoţii (bătrînul Moor, Frantz şi Karl), Caragiale demon­strează diferenţa între autenticitatea caracterelor şi a acţiunii în Lear şi artifici­alitatea didacticistică din Hoţii. Shakespeare dă drumul personajelor sale să-şi urmeze soarta şi firea le lasă-n voia întîmplărilor, aşa cum le-a făcut Dumnezeu să-şi împlinească fiecare sensul lui”. Schiller din con­tra este „foarte gelos de soarta personajelor sale, o singură clipă nu le slăbeşte, se ţine pas cu pas de ele. Le ocroteşte, le persecută, le laudă, le critică, le admiră, le ajută să iasă din încurcătură, să răspundă la enigme, să dezlege, le recompen­sează şi le pedepseşte”.

Deci Shakespeare, spune Caragiale, este viaţa în­săşi, în vreme ce Schiller este mimarea ei. Expresivitatea artei este o condiţie a valorii ei, iar artificialul nu este niciodată expresiv.

Analiza lui Ruy Blas are verva şi incisivitatea unui pamflet.

„Un om tînăr de umilă extracţiune, vagabond muritor de foame, om de un temperament exaltat şi de un spirit de tot excentric, dar o inimă excelentă în fond, se înamorează din vedere, la o procesiune regală de Regina – nu de regina nu ştiu care… de Regina Spaniei! Nebunul are curaj să înfrunte santinelele, să sară noaptea zidurile parcului regal ca să depună, pe banca unde stă de obicei Regina, buchetele de nişte flori, cari a aflat el, că-i plac cu deosebire strălucitei adorate. E un amor smintit, mortal. Nebunul are noroc să ajungă printr-o intri­gă de curte, aproape de strălucita adorată, să devie prim-ministru al unui rege care veşnic lipseşte de lîngă regină, umblînd la vînătoare. Ce face înamoratul nostru? Credeţi că îşi dă măcar osteneala să aibă o întrevedere mai de aproape cu femeia, care e foarte dispusă să nu-l trateze cu prea multă răceală? Aş! Lasă amorul pe altă dată şi se apucă cu dinadinsul să stîrpească abuzurile celorlalţi miniştri. Într-o şedinţă solemnă, privindu-i cum se ceartă la împărţeala jafurilor din averea regatului, le face o grandioasă morală patriotică, maltratîndu-i în vreo 250 de versuri. Precum declara cînd l-am văzut întîia oară, că are să moa­ră pentru Regină, aşa declară acuma că nu se lasă nici mort pînă nu va regenera finanţele compromise şi administraţia coruptă a Spaniei.

Acuma este ministru magnific şi numai o uşe secretă îl desparte de femeea adorată şi totuşi nu vrea să o deschidă fiind ocupat să dea consiliului de miniştri flori de retorică, numai şi numai de hatîrul autorului”.

Caragiale crede că formulările şi definiţiile definitive în domeniul artei ocolesc şi maschează adevărurile, protejează falsele valori în lupta cu autenticul atît de greu acceptat.

„Stilurile – nu sînt decît variaţia de atribute ale unuia şi aceluiaşi stil”.

Pesimismul marelui comediograf răzbate în rîndurile în care analizează străfun­durile umane:

„Sufletul omului este o infimă oglindă sferică cu conştiinţa absurdului adînci­mii proprii, – în afara-i şi-nainte-i, ori încotro, infinitul mare şi, înăuntru şi d-a-ndă­ratelea infinitul mic”. Lumea de dinăuntru se schimbă după lumea din afară. Infinitul uman este impalpabil, iar mişcările lumii au corespondente în sufletul nostru.

Cu luciditate Caragiale notează: „arta literară nu este o nece­sitate imediată pentru societatea umană. Talentele mai mult sau mai puţin nume­roase la un moment dat, vor fi în lumea aceasta veşnic nişte excepţiuni; asemenea şi cei care le vor înţelege acele talente vor fi iarăşi nişte excepţiuni, mai mult sau mai puţin frecvente; totdeauna imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni normali, care nu văd cu gîndul decît pînă în vîrful nasului şi văd cît le trebuie. Generaţii după generaţii de imense majorităţi se vor strecura fără să lase în urma lor ceva deosebit una pentru gîndirea alteia; cu păstrarea patri­moniul de gîndire şi cu continuarea speculării lui, vor fi însărcinaţi întotdeauna numai cîţiva, un foarte restrîns număr”.

Raportul dintre om şi lumea înconjurătoare, trebuie să fie analizat de ar­tişti nu în ceea ce „e variabil, local şi trecător ci în ceea ce este constant, general şi veşnic”. Înţelegînd acestea, să recitim universul Caragiale.

„Cu cît mai tîrziu a venit artistul sau gînditorul pe lume cu atît îi trebuie mai multă originalitate şi mai mare putere de concepţie, pentru a covîrşi, capita­lul din ce în ce mai sporit de gîndire umană şi pentru a găsi forma nouă”.

Mijloacele legate de sensibilitatea noastră, de limbajul vremii pe care o tră­im sînt necesare expresivităţii unei opere dramatice, unei creaţii în general.

„Omului înzestrat cu adevărat talent îi este absolut indiferentă judecata al­tuia asupra operei sale; el are atîta putere în puterea lui de expresie, încît şi cînd se aude lăudat şi cînd se aude criticat, în faţa şi a aplauzelor şi a bîrfelor şi a in­diferenţei, el îşi rîde în barbă, sigur fiind că foarte rar, îl poate aprecia cineva mai bine şi-l poate pricepe mai exact decît se pricepe şi se apreciează el însuşi”.

Această constatare, ascunde neliniştile şi in­certitudinile unui artist de geniu. Faptul că este liber să se definească, că are obli­gaţia acestei libertăţi, că răspunderea creaţiei sale o poartă singur fără putinţă de justificare valorică, nu este liniştitoare pentru cel ce crede în misiunea artei.

Întotdeauna, Caragiale dorea depăşirea vechiului, a rutinei, „a aşezării statornice şi sigure”.

Tehnica teatrală şi perfecta ei întrebuinţare nu e suficientă în declanşarea emo­ţiei şi înstrăinează auditoriul de reprezentare. Orice lucru făcut în sine – spune autorul – „nu are căutare”.

„Poţi pune să declame pe toţi eroii generoşi, toţi martirii extatici, toţi intri­ganţii mizerabili, toate femeile sublime ori infame, toate închipuitele împrejurări ce pot rezulta din ciocnirea patimilor şi caracterelor omeneşti – degeaba, dacă nu te prinde, nu te prinde”.

Între spectacolul care nu stîrneşte reflexele noastre condiţionate, spec­tacol mortal (Peter Brook) şi circul care are la fiecare moment autenticitate şi adevăr, Caragiale este captivat de acesta din urmă, care „prinde” pe spectatori.

Necesitatea participării, a legăturii directe pe care spectacolul trebuie să o aibă cu sala, este sugerată de această comparaţie a teatrului cu lumea activă a reprezentaţiei de circ. Aprecierile denaturate ale unor oameni străini de profun­zimile artei, dar care datorită funcţiei pe care o deţin au dreptul să judece totul, îl obligă pe Caragiale să acţioneze fără menajamente.

„Românul este născut poet, s-a zis odinioară. Odinioară! e mult de atunci. Societatea noastră a progresat. Astăzi românul este născut poet şi critic, cîteodată şi biciclist. El mînuieşte cu aceeaşi dexteritate versul şi proza, el înţelege cu  o egală siguranţă, niciodată dezminţită, toate ramurile de artă. – tot ce e mare, bun, adevărat şi frumos! Frumosul!a! Frumosul! Frumosul nu e decît marele, bunul şi adevărul în mişcare, precum zicea favoritul elev al victimei demagogiei şi tiraniei ateniene, moştenitorul intelectual al sublimului băutor de cuvinte, divinul Platon.  Care român nu a publicat ceva? Cine n-a criticat tot?”

 

„Să ne întrebăm cîţi din gazetarii noştri sînt din firea lor „chemaţi” şi „aleşi” şi prin ştiinţa lor, vrednici de a face meseria de care s-au apucat, să nu mai cercetăm cîţi dintre dînşii au obiceiul cinstit şi omenia de a nu scrie nimica, decît numai şi numai în deplină cunoştinţă de cauză şi în deplină conştiinţă”.

După o scurtă dar virulentă analiză a literaturii dramatice româneşti, Caragiale dovedeşte că dramaturgia românească este formată din: localizări, plagiate şi traducţii. O singură lucrare îi atrage atenţia: Răzvan şi Vidra a lui B. P. Haşdeu. Critica lui Caragiale autorizată şi cinstită judecă piesa lui Haşdeu, demonstrînd încă o dată criteriile necesare în construcţia unei lucrări dramatice.

„Mai întîi această „poemă dramatică” cum o numeşte autorul nu este clădită pe un plan de dramă, ci pe un plan de poveste….. În poema dramatică a d. Haşdeu, scene întregi, un act sau mai multe chiar se pot scoate fără a jicni iconomia întreagă a clădirii, scenele şi actele rămase vor fi de sine stătătoare şi ne vor da o înfăţişare, deşi mai restrînsă, totuşi în deplină putere a unei cutare părţi din viaţa eroului. Un alt cusur însemnat în Răzvan este şi felul versificaţiei pretutindeni accentul firesc al vorbirii este răsturnat.

Cu toate acestea însă Răzvan este şi va rămîne o bucată „cinstită” în lite­ratura noastră, pentru că în această scriere închipuirea este sănătoasă, caracte­rele sînt originale şi în mare parte bine păstrate şi multe scene sînt cu adevărat dramatice. Afară de Răzvan – nimic”.

 

În articolul Ceva despre teatru, autorul celei mai valoroase dramaturgii româneşti pînă acum nota: „Arta dramatică este o artă de perfecţie; astfel ea are un scop special – Reprezentarea”.

Acest scop final al dramaturgiei, Spectacolul, trebuie conciliat cu scopul dramaturgului, dar nu trebuie niciodată să fie subordonat acestuia din urmă. Aceste lucruri le spune un dramaturg, un autentic dramaturg al teatrului. Nu teatrul bazat pe texte bune, dar nerealizabile, cere dramaturgul Caragiale, ci un teatru cu spectacole bune în care actorii să-şi poată spune „intenţiunea”. În mîna actorilor stă orice lucrare dramatică, jocul neinspirat al acestora poate distruge orice lucrare, oricît de valoroasă ar fi. Un spectacol după Caragia­le, trebuie să-şi propună transmiterea unei „concepţiuni”, iar raţiunea finală a acestuia este participarea sălii.

Caragiale socoteşte că teatrul este format din Spectacol şi Spectatori, din fluidul care se naşte între aceste două prezenţe active, complementare. Importantă nu este împlinirea absolută, acceptarea unanimă, ci faptul că spectacolul de teatru trebuie să-şi propună ceva, să dorească atinge­rea acelor raporturi atît de greu de definit, ale omului şi lumii.

„Ştie cineva ce este teatrul? Un artist necriticat nu poate exista, o piesă fără cusururi nu se găseşte pînă acum, şi o reprezentaţie teatrală absolut perfectă nu s-a văzut şi nici nu se va vedea vreodată”.

Sensibilitatea publicului s-a schimbat –  spune Caragiale. Perso­najele lui Hugo şi Schiller „lipsite de atributele fatale ale vieţii reale, toate bune, toate generoase şi poetice, care vorbesc într-un lirism trandafiriu” nu mai pot satisface această sensibilitate modernă. Este necesar ca noii sensibilităţi să i se adreseze o altă formă de teatru care înlătură din reprezentaţie aceste texte „false şi indigeste”. „Trebuie să formăm gustul publicului” – între această remarcă, a lui Caragiale, şi „trebuie să ţinem cont nu de ceea ce cere publicul astăzi, ci de ceea ce ar putea cere el mîine”, a lui J. Grotowski, nu pare să fie o diferenţă de aproape un secol.

„Oare teatrul este literatură?”

Nu. Teatrul „este o artă constructivă a cărei material sînt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor şi pa­timilor lor”.  Teatrul nu este un gen de artă „ci o artă de sine stătătoare, tot aşa deosebită de literatură în genere şi în special de poezie, ca oricare altă artă – de exemplu arhitectura”.

„Gîndirea dramaturgului nu are nimica a face cu producţia teatrală în sine”.

„Teatrul este o artă independentă care trebuie să-şi pună serviciul său pe toate celelalte arte, fără să acorde vreuneia dreptul de egalitate pe propriul lui teren”.

Influenţat de ideile lui Diderot asupra artei actorului, Caragiale nu se lasă cîştigat deplin de concluziile paradoxului. Sensibilitatea extremă, este cea care face actori mediocri, sensibilitatea mediocră, este cea care produce multitudinea de actori proşti şi numai lipsa de sensibilitate e cea care gene­rează actori sublimi.

Căutînd să definească în mod plastic actorul, Caragiale recurge la formu­larea: „artistul dramatic este un executant instrumental, al cărui instrument este însuşi fiinţa lui materială”.

„Un instrument poate fi minunat pentru o anumită bucată foarte nepotrivit pentru alta, absolut insuportabil pentru a treia”.

Foarte importantă este precizarea făcută de Caragiale privind mijloacele de expresie ale actorului, care sînt complexe şi specifice scenei.

„Executantul e sufletul, instrumentul e corpul”.

Limbajul scenic diferă de cel literar.

„Vorbele fără ochi au prea puţină căldură, ochii fără vorbă pot spune multe. Şi nu numai ochii şi sprîncenele pot fi mai elocvente decît gura. Orice mişcare poate spune mai multe decît tirade întregi”.

Scriitorul afirmă necesitatea op­ţiunii… Compromisul şi ratarea sînt primejdiile imediate ale încetării luptei: ”omul trebuie să-şi aleagă: vrea succes material, trebuie să renunţe la cel moral; vrea succes moral nici să nu se gîndească la cel material”. Condiţia primă a omului de artă este neliniştea. Actorii au nevoie pentru adevărul realizărilor lor de „sinceritatea sincerităţii” şi de „simţirea simţirii” stări care depăşesc obişnuitul uman.

Autorul Scrisorii pierdute, nemulţumit profund de teatrul timpului său, cerea: „Actorul, actorii cînd ies pe scenă, trebuie să fie nişte posedaţi, să aibă pe dracu-n ei, prin ochi, prin sprîncene, prin gură, prin vîrful degetelor, prin toţi porii, să scoată pe dracul acela şi să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe public a-şi veni în fire şi a-şi da seama ce vor cu el; să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească – mai ştiu eu ce să zic”.

Luciditatea şi seriozitatea cercetării teatrale întreprinse de Caragiale îşi păstrează o deosebită actualitate. Ideile sale despre teatru, despre funcţia sa so­cială în epocă, despre problemele măiestriei dramaturgice, despre complexele procese ale creaţiei actorului – trebuie să dea de gîndit. Un asemenea om nu putea rămîne decît o stagiune la conducerea Naţionalului.

Într-un articol închinat actorului Ion Brezeanu, Caragiale, vorbind despre interpretarea dată de acesta Cetăţeanului Turmentat, ne dă, cred, o cheie în desci­frarea comediilor sale, o cheie importantă pentru întreaga sa dramaturgie: ”Acest Cetăţean Turmentat se ridică sus şi ia proporţiile unui tip abstract: simbolul unui popor întreg…Uite-l! În schimbul unei închipuite îndreptăţiri de sufrag, el este aici îmbrăţişat, aici îmbrîncit, cînd curtenit, cînd batjocorit; rînd pe rînd aplaudat, huiduit, ridicat în braţe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat şi mistificat, arareori parcă şi-ar înţelege lucid ciudata soartă, dar e pe loc buimăcit de cîte ori i se-ntîm­plă; mîhnit, dar tot glumeţ; beat dar cu minte, viţios, dar cinstit, se supără o clipă de ceea ce pricepînd tulbure, simte limpede că se face cu dînsul, apoi recăzînd de bunăvoie în amăgire ca într-o ultimă scăpare posibilă, urmăreşte cu tenacitate supre­ma lui mîngîiere – sîmburele mistificării, rădăcina soartei lui; caută mereu şi fără preget să afle de la măcar cine, pînă nu se-nchide urna, el!… pt cine votează? el!… Şi-n sfîrşit lumea noastră nu-i atît de rea pe cît se spune! – I se dă mîngîierea ; află de la doamna Trahanache pentru cine votează şi triumfător, aleargă să-şi exercite suveranul! Dreptul de a stăpîni liber prin liber sufrag”.

O falsă tradiţie impune prin Caragiale un autor comic. Scriitorul este sceptic de rezultatul analizei pe care o face societăţii şi indivizilor.

Lumea este un carusel, o împărăţie a nimicului. Lipsit de personalitate, devenit anonim, omul supus tiraniei verbale şi exasperării – trăieşte.

Caragiale notează că societatea seamănă cu un ciudat tea­tru: ”Piesa nu se mai ştie de mult şi de loc, o cîrcăleală ca voi de capul ei şi al nostru al privitorilor; tragedia, te face să rîzi; comedia, să plîngi? Dar cum poate merge un aşa teatru? Cu décor, cu mult décor, cu strălucit décor şi cu tobă mare. Orbeşti ochii, asurzeşti urechile, ca să nu mai încapă pretenţii de înţeles”.

 

Actual, etern şi tulburător…

Revista indexata EBSCO