Feb 28, 2014

Posted by in ESEU

Alexandru RACU – Naționalismul antipopor

Recent, domnul Tom Gallagher a publicat pe platforma contributors un articol cu titlul sugestiv şi paradoxal Mici englezi contra românilor globali. Paradoxul sugerat de titlu este acela că astăzi, confruntaţi cu presiunea imigraţionistă asociată cu globalizarea, britanicii se îndreaptă tot mai mult către un naţionalism defensiv de tip „eu îmi apăr, sărăcia şi nevoile şi neamul”, evident, de şi mai săracii imigranţii care mă invadează. Şi nu numai. Ci, în mod paradoxal, şi de români precum domnul Radu Bumbacea, care au pătruns recent în rîndurile elitei intelectuale din reputatele medii academice britanice, şi care de pe aceste nou ocupate poziţii le ţin acum britanicilor de rînd lecţii de antirasism. Domnul Bumbacea, ne informează domnul Gallagher, s-a alăturat unei elite britanice tot mai înstrăinate de popor (poporul britanic), compusă din „[politicieni] şi [grupuri] de experţi bine plătiţi de stat pentru a trans­forma societatea potrivit criteriilor noii doctrine a multiculturalismului”. Reacţia legitimă a poporului englez la politicile acestei elite, susţine domnul Gallagher, a fost o creştere tot mai mare a etnocentrismului şi euroscepticismului, şi tot mai multe apeluri pentru stoparea politicilor imigraţioniste. Potrivit autorului, reacţia faţă de imigranţii est-europeni este de înţeles, dat fiind faptul că „sînt prea puţini romi care doresc să avanseze pe scara socială şi să nu reprezinte o problemă în comunităţile din care fac parte”, iar această minoritate din rîndul comunităţii rome nu pare să reprezinte „un model de urmat” pentru ceilalţi membrii ai comunităţii.  Iar românii, ne informează domnul Gallagher, nu par să fie nici ei mai breji. Ba mai mult, s-ar părea că deficitul de civilizaţie şi, pe cale de consecinţă, excesul de corupţie şi infracţionalitate care îi caracterizează deopotrivă pe români şi pe ţigani, se datorează tocmai unui deficit de identitate naţională. Drept pentru care, conchide autorul, românii şi ţiganii ar putea să primească de la englezi nu doar lecţii de civilizaţie, ci şi lecţii de naţionalism. Altminteri, domnul Gallagher respinge cu condescendenţă orice alarmism cu privire la potenţiala derivă antidemocratică a discursului anti-imigraţie din Marea Britanie. Mai degrabă, alarma trebuie trasă tot în estul sălbatic, acolo unde „bulibaşi precum Victor Ponta sau Dan Voiculescu” pun la cale lovituri de stat cu larg sprijin popular, fapt lesne de înţeles în condiţiile în care, în România „educaţia este tot mai puţin apreciată” (oare nu şi pentru faptul că este tot mai puţin finanţată, şi oare nu este tot mai puţin finanţată datorită modelului economic neoliberal dictat României de către marele capital occidental?). Ba mai mult, bulibaşa de la Palatul Victoria mai are şi tupeul să urecheze lideri germani ai Parlamentului European pe motiv că solicită amprentarea categoriilor sociale defavorizate care vin în Germania din Bulgaria şi România[1]. În fine, articolul domnului Gallagher se încheie cu următoarea concluzie: „The British response to faulty utopian projects like the EU is a mature and measured one based on self-protection. I hope it provides a model for other members who have suffered badly from EU central direction in recent times. But I fear that in some European countries the challenge to runaway globalization will be far less restrained and less respectful of democratic norms”[2].

Domnul Gallagher se scandalizează de enormitatea comparaţiei impertinente care a vizat persoana europarlamentarului Elmar Brok. Cînd în vara lui 2012, Vladimir Tismăneanu, amicul domnului Gallagher, compara referendumul pentru demiterea lui Traian BăSUEscu cu alegerile din 1946 sau cu ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler[3], cînd Monica Macovei delira în Parlamentul European invocînd o presupusă fraudă electorală de un milion şi jumătate de voturi, nu se auzeau prea multe voci apusene care să facă apel la raţiune, moderaţie şi „common sense”[4]. Liderii euro-atlantici se bucurau că are cine (au pe cine) să tragă alarma în Est, acolo unde izbucnise o revoltă antiausteritate care risca să pună în pericol domnia legii dictate de marele capital. Mai interesant este însă faptul conform căruia, în mare parte, cei care trag astăzi alarma de sesizare a pericolului iminent care ameninţă statul de drept, sînt aceiaşi care, ani de-a rîndul după 1989, au tot tras alarma cu privire la pericolul „fascist”, inexorabil, chipurile, atunci cînd se încearcă articularea unei politici naţionale care are la bază o conştiinţă a identităţii naţionale şi apărarea intereselor legitime care decurg din aceasta[5]. Că rezultatul concret al unei astfel de politici ar fi fost nu protecţia faţă de forţa de muncă venită de aiurea, căci nu se îngrămădeşte prea multă lume să vină să muncească în România, ci protecţia în interes naţional a unor industrii cheie, a resurselor subsolului, precum şi a terenurilor agricole, contează mai puţin. Numai „utopia” europeană, ni s-a spus, putea să ne păzească (pe noi, ca şi pe ceilalţi europeni) de revenirea demonilor trecutului: delirul statului naţional-legionar, deportarea ţiganilor sau reizbucnirea conflictului armat în Transilvania după model iugoslav[6].

Aşadar, din cîte s-ar părea, atunci cînd naţionalismul se manifestă la un popor care la vremea lui a cucerit un sfert din planetă, forţînd-o să se integreze sistemului economic revoluţionar (şi utopic, potrivit lui Karl Polanyi) pe care l-a inventat, avem de-a face cu o respingere de bun simţ a utopiilor, cu bine cunoscutul „common sense” al britanicilor. În schimb, atunci cînd naţionalismul se manifestă ca reacţie populară masivă, de respingere a unor politici de austeritate, dictate de o autoritate supranaţională nelegitimată democratic, avem de-a face cu un grav pericol la adresa democraţiei. Dacă încercăm să ne afirmăm şi să ne consolidăm identitatea naţională sîntem denunţaţi ca fascişti ce pun în pericol existenţa şi integritatea minorităţii rome sau a altor minorităţi. În schimb, dacă dimpotrivă, nu ne afirmăm si nu ne consolidăm identitatea naţională, ni se reproşează că sîntem la fel de lipsiţi de orizont si de un proiect societal naţional (în alte cuvinte, la fel de barbari) ca şi ţiganii. Sau altfel spus, sîntem o populaţie barbară care nu are cum să facă faţă rigorilor civilizaţiei britanice, şi căreia acum i se spune cinic în faţă că nu este respectată pentru că ea însăşi nu ştie să se respecte, după ce a fost învăţată că autodenigrarea este preambulul necesar obţinerii statutului de bun european. Obligatoriu, noi dacă nu sîntem barbari sîntem fascişti. Sau viceversa. În schimb, ei pot să ne dea, după caz, şi lecţii de civilizaţie democratică, şi lecţii de civilizaţie fascistă (îl invit pe domnul Gallagher să recitească partea a II-a din Originile Totalitarismului  de Hannah Arendt, pentru mai multe detalii despre cum a învăţat „meserie” Hitler de la conaţionalii săi colonialişti). Pentru că, din cîte se pare, la ei şi barbaria e civilizată, şi fascismul e democratic, pe cînd la noi, democraţia e musai barbară iar naţionalismul e musai fascism.

Dar să lăsăm ţara în care pe vremea Revoluţiei Agrare, aşa cum spunea Thomas More, oile îi mîncau pe oameni, şi să revenim la oile noastre, pe care Mihail Neamţu voia nu demult să le eutanasieze în numele aceloraşi principii care au stat la baza capitalismului inventat de englezi[7]. După părerea mea, recentul viraj (aşa zis) naţionalist al Partidului Noua Republică[8] ar trebui înţeles în lumina recentelor evoluţii din Marea Britanie şi din restul spaţiului vest-european, aşa cum sînt ele reflectate în articolul domnului Gallagher. În 2008, cînd, deplîngînd trauma socială a familiilor distruse de emigraţia spre Vest, Mircea Platon a afirmat că „singura Românie respirabilă este România neintegrată, România veche, nu România… copiilor care se sinucid… din cauză că le-au plecat mamele să spele pe jos în casele «boierilor» europeni”[9], Mihail Neamţu, într-un articol care făcea elogiul integrării europene, a tradus afirmaţia mai sus citată ca dor faţă de România decemvirilor şi a lui numerus clausus. Astăzi, cînd Mihail Neamţu ne îndeamnă să renunţăm la „mesageria cu emoticoane” şi să pornim prin plaiul maramureşean şi prin Evul Mediu în căutarea idealului de bărbat sexy (precum şi a autenticei emancipări a femeii)[10], ne putem şi noi întreba dacă Mihail Neamţu nu cumva încearcă să reînvie pogromurile medievale şi rugurile inchiziţiei. Dar toate acestea contează mai puţin. Mai important este faptul surpriză că astăzi Mihail Neamţu militează pentru apărarea suveranităţii naţionale în defavoarea instituţiilor transnaţionale ale UE şi, de asemenea, mai important este să înţelegem ce anume s-a schimbat din 2008. Nu înainte de a sublinia faptul că, aşa cum nota Mircea Platon, deplîngînd pe de o parte decăderea „vechii Anglii” sub presiunea multiculturalismului şi a corectitudinii politice, şi denunţînd, pe de altă parte, ca inerent legionară, nostalgia pentru „România veche”, încă de la vremea aceea, „bufniţa domnului Neamţu [plîngea] pe ruinele Angliei şi [prospera] printre ruinele României”. Recapitulînd evoluţia în tumbe a biografiei intelectuale a lui Mihail Neamţu[11], Mircea Platon remarca ironic că, deşi mergînd pe aceeaşi logică precum Neamţu, ar putea să-l acuze şi el pe acesta din urmă de rasism, „n-o face pentru că ştie că Mihail Neamţu” nu-i rasist, întrucît rasismul „nu e profitabil astăzi”[12]. Poate că aşa stăteau lucrurile atunci. Însă astăzi se pare că rasismul începe să renteze din ce în ce mai mult, iar explicaţia pentru faptul cu pricina o regăsim într-un articol al domnului Ilie Şerbănescu de acum aproximativ un an, la vremea cînd Marea Britanie „[vorbea] cu subiect si predicat de «revizuirea» reglementarilor comunitare în ce priveşte circulaţia persoanelor şi de reintroducerea, măcar temporară, a controlului la graniţe”. „Poate nu întîmplător”, scria Ilie Şerbănescu: „revocările încep din Marea Britanie, care beneficiază de un fabulos trecut colonial, avînd o experienţă în domeniu pe cît de îndelungată şi vastă pe atît de dramatică, aproape tragică. Deşi este strict neadecvat de a vorbi doar de trecut în domeniu cînd acest trecut duduie în aceleaşi coordonate şi în prezent! Concret, dacă metropola are un deficit de forţă de muncă, deschide porţile (adică ridica obligativitatea vizelor) pentru cei din colonii şi, după un număr de ani, cînd deficitul a fost acoperit, închide din nou porţile. Marea Britanie a practicat această metodă cu majoritatea ţărilor Commonwealth-ului. De ce n-ar face-o şi cu ţările UE, faţă de care de altfel are mai puţine obligaţii economice, politice şi morale decît faţă de statele din sistemul Commonwealth-ului. De altminteri, să nu ne amăgim: potrivit împărţelii aranjate cu ceilalţi colegi vestici din UE, interesele britanice în ţări precum România şi Bulgaria sînt derizorii. Aşa că nu este vreo mirare că Marea Britanie este cea care dă tonul. Mai ales că o face în numele unei abordări deja consimţite între colegii vestici din UE: „renaţionalizarea” cu caracter excepţional a politicilor, avînd în vedere condiţiile de criză!”[13]

Aşadar, s-ar părea că naţionalismul lui Mihail Neamţu se contractă atunci cînd se dilată pieţele financiare, şi se dilată atunci cînd se contractă pieţele financiare. Numai că nu ştiu cum se face că şi dilatările şi contracţiile îl lasă tot timpul în offside pe românul concret şi necăjit. Singura reacţie a noilor naţionalişti de la Noua Republică faţă de declaraţiile discriminatorii la adresa cetăţenilor români, făcute de vicepreşedintele popular al PE, a fost aprecierea faţă de modul în care Victor Ponta a fost pus la punct de către confratele social-democrat şi german al domnului Brok, domnul Martin Schulz, şi deci implicita aprobare a declaraţiilor lui Elmar Brok. Cu menţiunea că, evident, Mihail Neamţu a adăugat că Victor Ponta trebuie pus la punct nu doar pentru abuzul stîngist de corectitudine politică, ci şi pentru abuzul balcanic la adresa statului de drept. Drept pentru care, îmi permit să propun următoarea interpretare a reorientării naţionalist-suveraniste a partidului condus de Mihail Neamţu: prin această reorientare, Noua Republică nu face decît să ţină isonul naţionalismului eurosceptic din Marea Britanie şi din alte ţări. Doar că, din motive lesne de înţeles, de pe urma politicilor care merg în direcţia unei renaţionalizării a pieţei forţei de muncă, cît şi de pe urma discursului xenofob aferent, românii (şi în special cei mai amărîţi dintre aceştia) nu profită, ci sînt păgubiţi. Aceasta după ce au fost deja păgubiţi prin reformele structurale impuse de UE, spre exemplu privatizarea resurselor energetice şi liberalizarea preţurilor la energie, reforme neoliberale susţinute la vremea implementării lor de către cei care astăzi o cotesc naţionalist, şi care nu dau deloc semne că ar avea de gînd să răspundă la renaţionalizarea pieţei forţei de muncă printr-o renaţionalizare a politicii energetice (asta ca să dau doar un exemplu), adică să răspundă cu demnitate naţională la xenofobia evidentă de care dau dovadă tot mai mulţi politicieni occidentali. Dimpotrivă. Din partea aceloraşi oameni care i-au mînat de la spate să-şi caute supravieţuirea prin mizeria utopică a euromaidanelor, românii izgoniţi dintr-o parte într-alta a continentului nu se pot aştepta decît la noi umilinţe elitiste. Şi asta pentru simplul fapt că, atunci cînd vorbeşte despre România, despre naţiune, elita neconservatoare porneşte de la premisa că există de fapt două Românii: „România care munceşte” şi „mahalaua ineptă” (conform spuselor lui Teodor Baconsky – un alt cavaler medieval şi vechi tovarăş de arme al lui Mihail Neamţu, care a deprins raportarea galantă la sexul frumos tot la şcoala unui Baldassare Castiglione) [14], România elitelor care, cu sau fără viză, este întotdeauna bine primită în saloanele occidentale, şi „proletariatul unsuros”[15] pentru care paşaportul nu înseamnă decît posibilitatea de a părăsi mizeria creată acasă de inginerii sociali vechi şi noi pentru a pleca spre orizontul a noi utopii şi noi mizerii.

Orice naţionalism care face abstracţie de faptul că există o falie ce separă două Românii, şi care nu îşi propune depăşirea acestei falii prin nişte politici sociale concrete (spre exemplu, prin politici sociale de sprijinire concretă a familiilor, care să însoţească discursurile sforăitoare cu privire la „valorile familiale”), similare celor prin care Benjamin Disraeli, părintele democraţiei tory, a depăşit falia (sau mai bine zis a redus distanţa) dintre cele două Anglii, creată de revoluţia capitalistă, este un naţionalism fără popor sau, mai bine spus, un naţionalism antipopor. Un naţionalism de pe urma căruia profită doar burghezia compradore şi intelectualii ei de serviciu, gata oricînd să se transforme în colaboraţionişti cu acte în regulă. Deoarece trebuie subliniat că, dacă pe de o parte naţionalismul conservator şi social al lui Disraeli a fost pus în slujba imperialismului britanic (unitatea naţională dobîndită acasă, prin politicile ce vizau refacerea coeziunii sociale, era considerată de Disraeli drept o premisă necesară pentru menţinerea şi extinderea Imperiului Britanic peste mări), pseudonaţionalismul pseudoconservator şi antisocial al Noii Republici este pus în slujba imperialismului anglo-saxon şi teuton. În concluzie, departe de a avea vreo legătură cu un proiect naţional emancipator pentru români şi minorităţile conlocuitoare, naţionalismul Noii Republici miroase mai degrabă a neofascism internaţional, şi deci a rasism social şi chiar propriu-zis, fiind de aşteptat ca pe viitor această duhoare să devină tot mai intensă.

P.S. Articolul lui Mircea Platon[16]  mi-a confirmat bănuiala că printre cei care în anii ’90 s-au ocupat de combaterea naţionalismului românesc (aparent cel mai puternic din Europa de Est la vremea aceea, de unde putem deduce că operaţiunea de reeducare la care am fost supuşi poate fi considerată un succes de proporţii) se numără însuşi domnul Gallagher.

[1] Între timp, aşa cum era şi de aşteptat, date fiind experienţele anterioare, Victor Ponta şi-a cerut spăşit iertare pentru îndrăzneala de a fi lătrat la stăpîni.

[2] Am redat textul englezesc al domnului Gallagher deoarece traducerea în română a celor de la contributors este neinspirată.

[3] http://www.contributors.ro/global-europa/lectiile-secolului-xx-partidul-nazist-a-luat-puterea-prin-dictatura-parlamentara/; http://www.contributors.ro/politica-doctrine/nu-votati-soarele-ion-iliescu-boicotul-si-democratia/

[4] Pentru o poziţie raţională cu privire la problema imigraţiei româneşti şi bulgăreşti din UE vezi articolul Victoriei Stoiciu: http://www.contributors.ro/societatelife/de-ar-sti-britanicii-cum-gandesc-romanii-%E2%80%93-doua-aspecte-ignorate-despre-migratia-romaneasca/

[5] http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATON2mai9.html

[6] Ţinînd cont de problema dublului standard şi a modificării standardelor în materie de corectitudine politică, cred că e cazul să ne întrebăm şi cîtă preocupare reală faţă de soarta minorităţilor şi cît interes pervers se află în spatele agendei corectitudinii politice. În contextul unei polemici aprinse, care a avut loc pe site-ul de stînga criticatac, cu ocazia incidentelor ce au avut loc ca urmare a proiecţiei unui film cu tematică gay la Muzeul Ţăranului Român, Raoul Weiss a făcut următoarea afirmaţie: „No bine, în speţă civilizaţia nu mai înseamnă «puritatea rasială», ci puritatea morală PC (Political Corectness) – şi ce? Cîtor nemţi din 1933 credeţi că le păsa de teoriile lui Rosenberg? Păi cam aceeaşi proporţie din populaţia românească se pasionează, împreuna cu G. Soros şi Sigrid Rausing, pentru fascinanta tematică LGBT. În ambele cazuri, sînt ideologii elitare, for the happy few, dar foarte utile pentru a justifica cenzurarea maselor «inepte», ale căror apetenţe primitive, de pildă spre conservarea unui mediu nefracturat hidraulic, sînt uneori exprimate chiar de preoţi BOR, dar cum să laşi microfonul unuia care nu respectă dreptul la gay marriage?” (http://www.criticatac.ro/21547/lupta-de-clas-faza-pe-cultur/#comment-48805). Aşadar, în contextul polemicii respective, Raoul Weiss sublinia faptul că exportul de liberalism cultural şi de corectitudine politică, finanţat de marele capital occidental, are ca scop erodarea culturilor şi identităţilor naţionale care altminteri ar putea opune rezistenţă neoliberalismului economic, imperialismul cultural fiind astfel înaintemergătorul imperialismului economic. Nu vreau să mai revin la acea polemică (cei interesaţi pot citi intervenţiile mele de la rubrica de comentarii a articolului unde se găseşte şi intervenţia mai sus citată). Dar, pornind de la această polemică, aş vrea să spun cîteva cuvinte cu privire la polemica, tot de pe criticatac, dintre mine şi Florin Poenaru, polemică ocazionată de un articol de-al meu de luna trecută ce privea relaţia dintre discursul antisistem (anticapitalist) şi discursul anticorupţie. Astfel, pentru faptul că am spus că anticorupţia în sine este bună şi necesară, doar că nu este suficientă şi este instrumentată în mod pervers (propunînd recuperarea şi depăşirea acestui discurs ca alternativă la respingerea sa ireductibilă, pe care o consider păguboasă), optînd pentru respingerea ireductibilă a discursului anticorupţie, Florin Poenaru mi-a dat peste nas cu argumentul conform căruia „discursul anti-corupţie – generos finanţat din vest – a fost mecanismul prin care România şi alte state post-comuniste au fost integrate ca periferii în structura de acumulare şi de clasă a Uniunii Europene” http://www.criticatac.ro/…/la-ce-servete-discursul…/. Şi m-a etichetat drept mic burghez. Foarte bine. Dar atunci de ce nu tratează cu aceeaşi măsură şi discursul «antinaţionalist», «antiortodox» şi «antifascist», promovat în toţi aceşti ani de aceleaşi ONG-uri la care face referire? Nu doar că nu-l tratează cu aceeaşi măsură, dar, dat fiind faptul că depistează hidra fascistă în spatele fiecărei ii şi a fiecărui tricolor, îl şi practică el însuşi cu vîrf şi îndesat, ajungînd pînă la concluzia că e de preferat să se facă exploatarea de la Roşia Montana decît «să salvăm RM cu preţul de a crea o mişcare puternică naţionalistă» (http://www.criticatac.ro/24095/de-ce-nu-mai-merg-la-marul-de-duminic/). Eu n-am zis niciodată că, într-o ţară care a avut parte de o nefericită experienţă fascistă, antifascismul trebuie respins în mod ireductibil sau că, în sine, o serie de poziţii critice ale stîngii nu sînt perfect legitime. Ba mai mult, am insistat întotdeauna asupra faptului că vom reuşi să ne depăşim starea de minorat cultural-politic, şi, pe cale de consecinţă, condiţia de «second-class citizens» ai Uniunii Europene (la nivel de demnitate identitară, nu la nivel de venit) atunci cînd vom reuşi să combatem corupţia cu resurse proprii şi deci autentice de civism (exemplul Pungeşti este, în acest sens, unul cît se poate de lăudabil), şi cînd, eliberînd Ortodoxia din captivitatea legionară, vom reuşi să facem critica fascismului, inclusiv a celui românesc, pe baza unor resurse spirituale şi morale extrase din tradiţia creştină a poporului român (pe care legionarismul, pretinzînd că o apără, nu a făcut decît să o compromită). În schimb, din cîte se pare, Florin Poenaru strecoară ţînţarul şi înghite cămila. Aşadar, după cum se vede, nu avem doar naţionalism fără popor şi antipopor, ci şi socialism fără popor şi antipopor. Nimic nou pe frontul de est.

[7] http://www.contributors.ro/cultura/despar%C8%9Birea-de-miori%C8%9Ba-viciul-fatalismului-%C8%99i-imperativul-innoirii/; vezi şi replica lui Mircea Platon la îndemnul „bolşevic” al lui Neamţu de a „eutanasia mioriţa” (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-irozii-si-nerozii/).

[8] http://www.nouarepublica.ro/ro//noua-republic-ntreab-stat-naional-uniune-supranaional-european.html

[9] Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, A Treia Forţă: România profundă, Editura Logos, 2008, p. 287.

[10] http://www.nouarepublica.ro/ro/opinii/brbatul-hipster-cavaler.html

[11] Evoluţia lui Mihail Neamţu este relevantă şi din următorul motiv: într-un afiş electoral apărut pe pagina de facebook a lui Mihail Neamţu, la puţin timp după ce, în seara zilei de 21 decembrie, acesta a fost izgonit de protestatarii din Piaţa Universităţii, se afirmă faptul că, „după decenii de manipulare, minciună şi demagogie”, România are nevoie de „o nou clasă de oameni politicieni” (deci nici de politicieni, şi nici de oameni politici, ci de „oameni politicieni”) care „să clădească… mai ales încrederea”  https://www.facebook.com/photo.php?fbid=726072607411847&set=a.446228468729597.106342.442867569065687&type=1&theater. Din cîte se pare, printre „oamenii politicieni” cu care şi-a propus Noua Republică să (re)clădească încrederea românilor se numără şi domnul Paul Ghiţiu. În 2004, fostul parlamentar CDR Paul Ghiţiu, la vremea respectivă membru al Asociaţiei Rost şi prim-vicepreşedinte al Partidului Noua Generaţie, scria următoarele despre Gigi Becali: „Îl susţin pentru că, mă credeţi sau nu, am regăsit în mesajul său lucrurile în care şi eu cred şi despre care am scris destul de mult în ultimii ani, lucrurile care ţin de moralitate, de utilizarea valorilor creştine ca principii ale societăţii. În acelaşi timp, zona identităţii naţionale promovată de Gigi Becali m-a atras: zona naţionalismului care înseamnă demnitate, şi nu excludere. Întoarcerea la valorile tradiţionale, m-am regăsit în toate acestea. Lăsînd deoparte firea lui năvalnică, eu cred că, în acest moment, el e sincer în ceea ce-şi propune” http://www.evz.ro/…/paul-cheltuieste-gigi-plateste… EVZ.ro. Astăzi, cînd fostul patron este la puşcărie iar P.G. rămîne în continuare un membru de marcă al Asociaţiei Rost (aka garda de fier vechi, asociaţie cu care Noua Republică pare să întreţină relaţii tot mai bune), lăudătorul de mai ieri al lui Gigi Becali scrie următoarele pe site-ul Noua Republică: „Două teme, doi piloni ai oricărei construcţii societale şi statale au fost aduse în derizoriu, batjocorite, umilite şi, cel puţin în spaţiul public actual, aproape golite de sens, sau negativizate: dimensiunea naţională şi cea spirituală. De vină sînt mai cu seamă, din zona în care avem chipuri şi nume, marionetele Vadim şi Funar, pentru prima, şi Becali, pentru a doua, prin circul dizgraţios în care le-au tras, ajutaţi bineînţeles de tot restul haitei politice de stînga, singura care a guvernat România în aceşti ani” http://www.nouarepublica.ro/…/dumnezeu-politic…Urmează nişte elogii la adresa lui Reagan şi a doamnelor Thatcher şi Merkel, după care P.G. ne explică de ce optează pentru prezenţa lui Dumnezeu în politică: „Pentru că refuz morala cu ziua, sau cel mult cu săptămîna, în care ce e bine astăzi nu mai e bine mîine” http://www.nouarepublica.ro/…/dumnezeu-politic….

[12] http://constiinte.ro/polemica-neoconservatorul-sintetic

[13]http://www.business24.ro/international/ue/din-lacomie-ue-risca-sa-ramana-fara-obiect-opinie-ilie-serbanescu-1520802

[14]http://www.ziare.com/teodor-baconschi/ministru-de-externe/baconschi-despre-romania-care-munceste-si-mahalaua-violenta-si-inepta-1145250. Pentru mai multe detalii cu privire la galanteria domnului Baconsky vezi: http://alexandruracu.wordpress.com/2013/11/29/diplomatia-insultei-si-dreapta-ecumenista-neoliberala-si-rasista/

[15] http://www.nouarepublica.ro/ro/opinii/brbatul-hipster-cavaler.html. Neamţu se face că nu ştie că, înainte de a fi fost creat de politica de industrializare a PCR, „proletariatul unsuros şi zgomotos” la care face el referire a fost creat, pe ruinele Evului Mediu, de sistemul economic pe care îl promovează el zgomotos, şi care a distrus Evul Mediu (cu toată poezia lui) la fel cum distruge astăzi ce a mai rămas din România profundă.

[16] „Ceaţă peste Gallagher. Europa, izolată”

Revista indexata EBSCO