Feb 28, 2014

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Ceață peste Gallagher. Europa izolată

Dialoguri prospective

Smaranda Dobrescu-specialist în teoria sistemelor.

Flavius Chircu – specialist în strategii de dezvoltare antreprenorială – SUA

Pornind de la Stiglitz

S.D.: În anii `90 cînd încă Europa nu discuta despre un model social care presupune o economie performantă ofertantă de locuri de muncă, la noi se punea adesea pe tapet intenţia stîngii de a crea o economie socială de piaţă. Iată că azi, Joseph Stiglitz, laureatul celebru al Nobelului pentru economie din 2001 repune pe tapet tipul de economie necesar etapei actuale caracterizată de crize profunde, crize prelungite, crize financiar bancare atipice. În timpul unui interviu realizat de La Tribune economistul expune mizele unei economii pozitive, solidare si sociale în timp de criză şi reafirmă că singurele care pot readuce prosperitatea economică în acest moment sînt gîndirea pe termen lung şi voinţa politică. Consideri că SUA au reuşit să răzbată prin criză avînd o astfel de strategie susţinută prin politici coerente şi etapizate în timp?

 

F.Ch.:  Se spune, nu fără ceva temei, că SUA sfîrşeşte prin a face ce trebuie, însă după ce epuizează alternativele. Din ceea ce recomandă Stiglitz, pot fi în principiu de acord cu ideea nevoii de gîndire pe termen lung şi voinţa politică. Astfel de gîndire temperează imperativele paradigmei financiare a momentului ce domină economia – investiţii mai degrabă speculative şi pe termen relativ foarte scurt. Mai mult, orice schimbare ale cărui consecinţe să fie altele decît statu-quo-ul are nevoie de voinţă politică. La alt nivel al discuţiei, sînt de asemenea de acord cu o economie care să funcţioneze pe baze mai solidare. La momentul acesta, fără o mai mare solidaritate economică se pierd şansele unui viitor civilizat.

Pe de altă parte, ceea ce spune Stiglitz  e suficient?  Nici el nu cred că a intenţionat să dea un răspuns complet. Pe de-o parte, nu cred că-l are, pe de alta, nu cred că sîntem încă pregătiţi să aflăm un asemenea răspuns.

S.D.: Dacă raportăm recenta  criză economică responsabilă la urma urmelor de criza structurală/monetară/politică a UE la criza din anii 1920-1930, admitem că există cîteva similarităţi de necontestat între acestea două: şomaj şi creşterea inegalităţilor sociale dar şi o diferenţă crucială: în timp ce unele pieţe au devenit sălbatice producînd pe de o parte averi uriaşe şi pe de altă parte producînd falimente unor companii viabile şi evaporarea locurilor de muncă împreună cu colapsul bursei în perioada tîrzie a anilor 1920, toată lumea ştia încotro să se uite după o salvare: spre stat, spre un stat puternic, atît de puternic încît să fie capabil să forţeze cursul afacerilor spre a se orienta după  dorinţele sale. Statul era dotat cu resursele indispensabile pentru ocupare în muncă (putere-abilitatea de a face lucruri) şi politici (abilitatea să decidă care din lucrurile propuse merită să li se ofere prioritate). John  Maynard Keynes analizînd mai apoi ieşirea din criză a concluzionat că aceasta s-a datorat  plinătăţii resurselor statului. Statele au putut să se ridice mai mult la înălţimea aşteptărilor populaţiei. De data aceasta SUA în urma diagnozelor făcute a mai folosit atributele statului în diminuarea crizei bancare? A avut statul la îndemînă politici suficiente pentru a se lupta cu şomajul, de exemplu?

 

F.Ch.:  În primul rînd, în loc de o relaţie de responsabilitate, aş reformula astfel premiza: Criza economică s-a manifestat în spaţiul UE prin tipurile enumerate de crize (politică, monetară etc.).  Adică aceste construcţii incomplete sau chiar greşite au fost aduse în relief de criza capitalistă.

În al doilea rînd, crizele capitaliste de atunci şi acum au intr-adevăr puncte comune şi diferite în acelaşi timp. Comună este logica după care capitalismul nu ştie mai bine decît să alterneze perioade de exuberanţă iraţională cu perioade mult mai lungi de depresie la fel de iraţională. Diferenţele sînt mai ales în sensul clarificării de mai sus, şi anume căile de manifestare.

Ajungînd specific la rolul statului, atunci şi acum, trebuie spus că statul social era cel mult un proiect atunci, pe cînd acum este realitate şi  atenuează atît de mult efectele crizei încît unii chiar se întreabă dacă sîntem într-adevăr în criză din moment ce totul încă pare să arate ca înainte de 2008. În spaţiul american, la momentul acela, i-a trebuit lui F.D. Roosevelt ceva timp/ mandat prezidenţial reînnoit ca să implementeze New Deal, adică o formă de intervenţie a statului atît în repornirea economiei, cît şi de suport direct şi indirect al cetăţenilor expuşi la criză. Acum, Obama a continuat şi chiar mărit intervenţia statului începută de Bush, numai că, la rece analizînd, destinatarul intervenţiei este statu-quo ante. Adică obiectivul pare a fi fost şi rămas păstrarea poziţiei relative a sistemului financiar american mai degrabă decît noţiuni de justiţie şi echitate socială.

 

S.D.: În criza din anii `70, ieşirea s-a făcut în principal prin efectul de corecţie al pieţei. Bazele economiei care se învaţă în universităţi vorbesc de o piaţă care se reglează singură, prin cerere şi ofertă. Ori, azi nu mai este cazul. „Peste tot în lume, oamenii vor să contribuie la dezvoltarea societăţii, să muncească, dar nu o pot face, ceea ce duce la irosirea resurselor. La fel şi în SUA, unde milioane de americani sînt în stradă, în timp ce multe case sînt goale. În realitate, mîna invizibilă care ar reglementa piaţa este invizibilă… pentru că nu există”. Cum vezi acest principiu de bază de altfel al liberalismului ca şi al neoliberalismului aplicabil în viitor?

F.Ch.:  Nu ştiu cine mai crede în mîna invizibilă, dincolo de învăţăceii care acum deprind a intersecta mai sus numitele curbe ale cererii şi ofertei.  Istoric vorbind, Adam Smith, autorul acestei metafore, o pomeneşte doar de 3-4 ori în lucrările sale, iar condiţiile în care aceasta ar fi acţionat la timpul lui sînt foarte diferite faţă de ce şi cum se întîmplă acum.  În varianta sa actuală, mîna invizibilă, deja un virus ideatic, a revenit odată cu criza anilor ‘70, s-a structurat pe ideile economiştilor de la Universitatea Chicago şi, prin intermediul operaţiunilor de privatizare şi diminuare a rolului statului, a modelat economiile lumii, începînd cu cele britanice şi americane din anii ‘80.  În faţa realităţii impuse dureros de criza capitalismului din 2008, mă întreb dacă cineva în Dreapta românească, atît de excitată de această mînă invizibilă, e măcar jenat de penibilul acestui crez.

În ceea ce priveşte viitorul vreunui principiu specific, după cum spunea Maestrul Edmond Nicolau, istoria nu precizează. Spun asta cu oarece resemnare în faţa inerţiei ideilor, indiferent de cît de costisitoare ar fi acestea.  La un nivel, elitele existente par a ţinti către acel statu-quo ante, iar cei mulţi sînt încă într-o stare de confuzie. Cel mai probabil, una din multele idei ce acum percolează sub radarul conştiinţei publice va fi candidată şi în cele din urmă înlocuitoare a imposibilei mîini invizibile.

S.D.: De altfel austeritatea, principala măsura a dreptei europene în lupta cu criza a diminuat spre ştergere caracterul de stat social european. În felul acesta imaginarul  burghez aparent a triumfat, avînd în vedere cel puţin trei direcţii:

– Un panaceu pentru bolile din social este creşterea PIB-ului fără să se stipuleze că acesta are limite de creştere, că societatea nu poate produce din ce în ce mai multe bunuri la nesfîrşit.

– Consumul populaţiei poate creşte nelimitat spre fericirea populaţiei şi creşterea producţiei.

– Meritocraţia; sărăcia şi inegalitatea se datorează nu destinului ci indolenţei şi neglijenţei.

Toate aceste trei elemente de imaginar burghez, adică ideologia de dreapta sînt de asemenea în dificultate azi. Astfel, nu numai social democraţia se află în dificultate. Ideologia de dreapta este in aceeaşi situaţie. Generaţia tînără de azi este cea mai în suferinţă căci nu are nici o siguranţă că va mai fi capabilă să păstreze statul social pe care l-a moştenit sau să beneficieze de actualele reguli sociale intergeneraţionale.

F.Ch.:  Sînt foarte de acord cu aceste observaţii.  Mai mult, merită repetat faptul că nu numai Stînga este în criză, ci chiar Dreapta.  După terminarea Războiului Rece, Dreapta mîinii invizibile, să-i spunem, a apărut ca învingător şi lumea a fost supra-dozată de această ideologie. Tot cam în acelaşi timp, cetăţenii vestici au aruncat şi copilul social democraţiei odată cu zoaiele socialismului de tip sovietic. Ne aflăm aşadar într-o criză a celor două ideologii, cel puţin în formele în care se află ele azi.

În treacăt dar încă legat de observaţiile de mai sus, aş dori să menţionez că au existat idei de sisteme economice alternative la creşterile de tip capitalist sau socialist din secolul XX.  Spun asta mai ales amintind de românul Nicolae Georgescu, cunoscut în SUA ca Nicholas Georgescu-Roegen, sistemul său economic, economie ecologică, fiind bazat pe legile termodinamicii.  Una din ideile sale a fost să aplice principiul entropiei la economie, trăgînd astfel un semnal de alarmă apropo de ideea neoclasică a resurselor naturale nelimitate. Aş primi cu multă bucurie vestea că Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti apreciază şi cinsteşte memoria vizionarului economist român.

S.D.: Economia SUA şi nu numai ea a dovedit că consumăm mai multe resurse decît avem şi acest nivel de consum nu este sustenabil pe termen lung. În SUA, al căror model este dat ca exemplu, inegalităţile, subiect central de altfel, cresc în permanenţă. 1% din populaţie obţine peste 22% din venituri. Iar în timpul reluării creşterii economice, în 2009-2011, de 90% din această creştere a beneficiat doar 1% din populaţie, în timp cei ceilalţi 99% şi-au văzut veniturile scăzînd sau stagnînd. Salariul mediu al angajaţilor americani este la cel mai mic nivel din ultimii 40 de ani. Dar subiectul nu ţine doar de inegalitatea veniturilor, ci şi de inegalitatea de şanse. Reuşita tinerilor nu depinde de capacităţile lor, ci de capacitatea părinţilor lor de a plăti pentru educaţia lor. În faţa acestei constatări, este clar că nu utilizăm în mod optim resursele de care dispunem. Este polarizarea veniturilor un dat al crizei, un efect legic al globalizării?

F.Ch.:  Aici observ două direcţii.  Încep prin a răspunde la a doua şi vom vedea unde se intersectează cu ideea nesustenabilităţii economiei de consum.

Cel puţin în SUA, polarizarea veniturilor este un fenomen ce a început odată cu criza din anii ‘70.  La momentul acela a început o serie de inovaţii al cărei efect a fost mult mai tîrziu observat şi documentat ca o creştere a polarizării sociale şi economice.  Dintre aceste inovaţii, aş menţiona în treacăt doar creşterea creditului către consumatori, posibilă şi pe fondul relaxării legilor ce limitau pînă atunci dobînzile; această mişcare a tranziţionat economia americană de la una a producătorilor la aceea a consumatorilor.  Este foarte posibil ca acele inovaţii să fi fost şi necesare pentru renaşterea încă unui ciclu capitalist, însă la momentul acesta economia de consum a ajuns la un capăt de drum, ea ne mai fiind sustenabilă cel puţin din punct de vedere al balanţelor internaţionale de plăţi, dacă nu şi din limitări de mediu şi/sau resurse naturale.

Implicaţiile polarizării sociale şi economice, într-un sistem în care şcolile private sînt o precondiţie a mobilităţii sociale, devin din ce în ce mai vizibile odată cu creşterea preţului educaţiei.

Globalizarea este una din inovaţiile  recente ale capitalismului.  Ea a condus pe termen scurt la o afluenţă a consumatorului, numai că dintre efectele pe termen mediu se poate observa deja polarizarea economică din Vest. Consumatorul vestic plăteşte la început mai puţin pe un produs al globalizării, însă asta numai înainte de a considera costurile întregi, inclusiv la adresa locurilor de muncă şi ale veniturilor din Vest.

S.D.: În ce priveşte economiile europene, trebuie aplicate politici de creştere, şi nu politici de austeritate, precum se face astăzi este de părere Stiglitz împreună cu alţi economişti şi analişti politici realişti. „De fapt, nici o economie nu şi-a revenit vreodată la prosperitate cu măsuri de austeritate. FMI nu a învăţat încă această lecţie”. Trebuie evitat în mod absolut să distrugem industria, pentru că a o reconstrui este scump. Unde crezi că ne-am fi situat azi, noi românii dacă industria noastră nu ar fi fost distrusă, dacă nu s-ar fi privatizat masiv, pînă la fundul sacului?

F.Ch.:  Mi-e teamă că aici sînt amestecate cîteva planuri. Mai mult, asta este mai degrabă reflecţia obiectivă a complexităţii situaţiei. Să le luăm pe rînd.

Economiile europene nu sînt atît de omogene încît aplicabilitatea politicilor de creştere să fie atît de simplă pe cît sună. Ce ar mai fi de crescut în ţările europene foarte dezvoltate care să absoarbă procentele mari de şomeri tineri? Desigur, aici trebuie să ne gîndim la mulţimea de la intersecţia dintre aspiraţiile şi calificările celor tineri cu resursele şi nevoile obiective ale societăţilor beneficiare. Mai problematic este cînd ne uităm la ţări europene care mai au multe de făcut, dar stagnează economic irosind astfel timp si resursă umană.

Un sfat ca cel al lui Stiglitz, cel puţin în forma în care ajunge mediat la noi, e insuficient dacă nu nepractic. Asta dacă nu cumva cei ca el gîndesc la punerea căruţei înaintea calului în sensul unui mecanism de a forţa integrarea politică şi decizională la nivel european ca urmare a creşterii de facto a integrării monetar-financiare.

În ceea ce priveşte România, găsesc regretabil felul în care s-a tranziţionat către… mai nimic. Pe de-o parte, sînt cei care deplîng privatizarea (citeşte, lichidarea) in corpore a industriei fostă naţională.  Pe de altă parte, sînt cei care consideră că nu s-a privatizat destul. Cred că şi unii şi alţii greşesc enorm.

În cazul aderării fără condiţii la un spaţiu economic deschis, la rîndul lui expus presiunilor globalizării, industria naţională a României nu putea rezista neajutată producătorilor mai mari/eficienţi care operau deja în spaţii largi şi deschise. Să luăm de exemplu oţelul. În acest domeniu, dacă nu ai produse de nişă, te supui legilor nemiloase ale economiilor de scală – eficienţa creşte cu volumul, pe tot lanţul de producţie, de la exploatare la consumator.

Pe de altă parte, cei care vor să privatizeze în continuare par a nu fi învăţat nimic din experienţa atît de recentă şi dureroasă. De exemplu, nu e nici un motiv economic să privatizezi monopolurile naturale. Nu faci decît să schimbi monopolul de stat cu unul privat; numai că aceste tipuri de monopol nu sînt egale. Exploatînd un monopol natural, statul are cu ce să-şi întreţină funcţiile faţă de cetăţeni (apărare, sănătate, educaţie, infrastructuri). Acest mijloc de finanţare al statului dispare odată cu monopolul privat, mai ales cînd acesta din urmă este taxat în România.

Ideal, toţi ne-am închipuit România altfel. În realitate, politica şi geopolitica au influenţat situaţia din România cu mult peste putinţele chiar şi ale celor mai buni dintre noi.

S.D.: Printre multe şi vitale neajunsuri structurale, monetare, birocratice ale UE cel mai supărător mi se pare lipsa de solidaritate între ţările membre bogate şi cele periferice, cu o economie aflată pe un nivel diferit de competitivitate cu primele. Mi se pare în acest sens că se cere în UE manifestarea unei solidarităţi (observaţie de altfel şi a lui Habermas), un efort colectiv pentru o perspectivă politică împărtăşită care să promoveze creştere şi competitivitate în Europa ca un întreg. Un astfel de efort ar cere Germaniei şi altor cîteva ţări să accepte efecte negative ale redistribuirii pe termen mediu în propriul lor interes pe termen lung. Datoriile ar trebui mutualizate prin crearea de euroobligaţiuni, adică ar trebui schimbată structura zonei euro. O uniune bancară cu rol nu numai de supervizor dar şi cu rol de decizie o vezi fezabilă?

F.Ch.:  Mutualizarea datoriilor poate fi un obiectiv de genul celui propus de Stiglitz.  Ce mă întreb eu este: de ce se porneşte cu un obiectiv financiar, mai ales cînd istoria de succes a integrării europene a început fiecare mare capitol cu un obiectiv politic?

Considerînd acţiunile ţărilor europene dezvoltate, şi mai cu seamă ale Germaniei, faţă de periferie, un cinic se poate întreba dacă nu cumva trebuie să începem a distinge un conclav sau chiar un plan de ţară europeană mare ce subsumează restul european intereselor proprii.

Solidaritatea ar fi o măsură a nobleţei europenilor, numai că din perspectiva mea aceasta se măsoară începînd cu reacţia europenilor faţă de români, inclusiv ţiganii români. Asta fără a lua măcar în seamă costul imens al solidarizării românilor cu Europa.

Oricum, în cazul unei astfel de uniuni, germanilor nu li s-ar cere cu mult mai mult decît costul hîrtiei pe care stau înscrise obligaţiunile. Numai că celor îndatoraţi li se va cere livra de carne. În alte cuvinte, Euro va atrage mutualizarea de jure a datoriilor, cu roluri de supervizare şi decizie centralizate.  Problema celorlalţi va fi de a se asigura că supervizarea şi mai ales decizia nu se face în germană.

S.D.: Nu am ieşit total din criză. Ea nu se va termina pînă cînd nu vom reuşi să eradicăm şomajul. Astăzi, în Europa şomajul este de peste 25% în Spania, iar în cazul tinerilor este de 50%. Peste 60% dintre tinerii greci nu au loc de muncă, iar criza nu este încheiată. Desigur, ce a fost mai rău a trecut, dar este o diferenţă între a ajunge atît de jos încît să nu mai ai unde cădea şi a regăsi creşterea. Aceasta va lua timp. Cum crezi că a fost Grecia „ajutată” de sprijinul european pentru a ajunge în această situaţie?

F.Ch.:  Grecii de rînd ar fi vrut ca ţara lor să dea faliment.  Elita a decis altceva. Văzînd cum datoria de la care au plecat n-a făcut decît să crească, deşi grecii au suferit în tot acest timp, cred că grecii de rînd au avut dreptate. Diferenţa o trecem în contul „ajutorului”.

Situaţia şomajului nu se va modifica pe termen scurt. Nu văd care dintre factorii ce au creat criza să fi fost adresat, ca să nu zic rezolvat. Cel mai degrabă, vom opera într-un nou model, de care se va fi aflat şi la Bucureşti, o nouă inovaţie pe tema globalizării. În felul acesta se vor crea probleme noi care să le înlocuiască pe cele curente. Mai întîi totul va fi prezentat ca un nou şi extins spaţiu de oportunitate…

S.D.: Prima dintre priorităţi îmi pare a fi crearea de condiţii pentru reapariţia cererii. O cerere care să stimuleze producţia pe orizontală, de preferat. Există mai multe modalităţi de a o face. Aş considera că trebuie făcute investiţii în educaţie, sănătate în tehnologie şi inovaţie, precum şi în infrastructură. Trebuie să înţelegem bine de ce economia noastră nu funcţionează şi să ne gîndim cum putem schimba lucrurile. Cel mai important este de a reaxa misiunea băncilor pe ceea ce le era caracteristic, spre exemplu creditarea IMM-urilor. Ce propui în acest sens să facă Românii?

F.Ch.: Nu poţi cere mai nimic băncilor din România care nu satisface criteriile lor medievale de operare/risc. În condiţiile unui regim fiscal şi financiar sensibil la nevoile şi oportunităţile din România, creditarea IMM-urilor n-ar fi decît o chestiune de calcul şi priorităţi –– a guvernului în cele din urmă.

Cît despre investiţiile în educaţie, sănătate, tehnologie/inovaţie şi infrastructură ce pot să spun altceva decît că deşi sînt funcţii ale unui stat, în România, ele sînt reduse mult sub limita viabilităţii statului.

De asemenea, cred că în România nu e problema cu cererea şi mi-ar fi teamă de reapariţia ei ca pînă acum, adică pe credit pentru importuri.

Mi-aş permite să spun că la momentul acesta, capacitatea de regenerare şi creştere autonomă e atrofiată în România. De aceea aş vedea soluţia într-un management deştept al situaţiei care să capaciteze resursele româneşti de pretutindeni, pe lîngă resursele instituţionale şi materiale europene. A se reţine că managementul e mai degrabă o artă decît o ştiinţă. În cazul de faţă, arta ar fi aceea de te racorda la circuitul de creaţie şi schimb de valori la un randament în creştere cu un ochi către satisfacerea funcţiilor statului.

S.D.: Dar pentru asta trebuie să o rupem cu trecutul. Adevărata problemă nu este economică şi tehnica, pentru că ştim ce avem de făcut, ci este una decizională: liderii noştri au oare voinţa de a acţiona? „Nu va exista o revenire la prosperitate dacă deciziile strategice ale companiilor continuă să se facă în interesul maximizării remuneraţiilor acţionarilor, care uneori deţin acţiuni pentru perioade de doar o nanosecundă, un minut sau cîteva săptămîni”.

F.Ch.: Nu ştiu dacă e un deficit de voinţă, cel puţin nu mi-e clar ce vrea să spună Stiglitz cu asta.  În fond, un politician ales se presupune că a demonstrat că are voinţă mult peste medie – altfel, cum ar fi posibil să treci cu succes prin procesul electoral contemporan? Mai degrabă lipseşte viziunea către care Vestul îşi va canaliza energiile, capitalismul în forma lui de acum ajungînd la capăt. Eu sînt convins că o asemenea viziune există deja, şi poate fi chiar dibuită, numai că va lua ceva timp, iar cînd se va impune va apare ca singura alternativă fără de care nu va exista un mîine.

S.D.: Politicile de relansare prin creşterea cheltuielilor publice funcţionează, însă nu am mers suficient de departe în acest sens. Keynes avea dreptate. Desigur, el nu avea o viziune completă asupra economiei, acum 70 sau 80 de ani, dar acum noi ştim mai multe. Previziunile sale explică cum cheltuielile publice stimulează economia şi că în perioadele de recesiune, politicile monetare nu funcţionează.

„În timp ce liderii instituţiilor noastre publice şi private nu vor mai gîndi pe termen scurt, ci pe termen lung, vom fi capabili să folosim capacitatea noastră de inovaţie şi noile tehnologii, pentru a produce creşterea durabilă. Astăzi avem resursele, cunoştinţele şi competenţa tehnologică pentru a obţine o prosperitate economică perenă, cu adevărat unică”. consideră acelaşi Stiglitz. Care ar fi prima cerinţă spre decidenţii politici în satisfacerea acestui deziderat?

F.Ch.:  Ca volum se ştie desigur mai mult decît în timpul lui Keynes. Complexitatea relaţiilor dintre cunoştinţele noastre a crescut şi ea însă mult peste resursele noastre chiar de reprezentare.  Mai mult, ceea ce pare a spune Stiglitz sună aproape fantezist, cel puţin în lipsa unui cataclism natural sau uman care să ne reseteze parametrii. Aşa încît îmi pot permite să spun că politicienii, de pretutindeni şi cu prea puţine excepţii, sînt expresia timpului nostru, total neadecvaţi momentului.  Geniul speciei va fi soluţia.

Dialogul se bazează şi pe comentarea textului: Stiglitz, „Adio prosperitate, dacă se caută profitul acţionarilor de doar cîteva minute” Cotidianul.

Revista indexata EBSCO