Feb 28, 2014

Posted by in Istorie literara

Constantin PARASCAN – Istoria vieții culturale și literare și a muzeelor ieșene în ultimele trei decenii comuniste (LV)

O concluzie ce răsare după o privire în cunoştinţă de cauză asupra textelor poetice mai cu seamă ce se publică în aceşti ani, dar nu numai poetice ci şi de atitudine, şi a creaţiilor de orice gen ce apar în cotidianul ieşean şi în revistele „Cronica” şi „Convorbiri literare”, poate fi sintetizată astfel: Pare că scriitorii noştri trăiesc în două lumi paralele, se înfăţişează precum Ianus, cu două feţe, sînt parcă semne duble, doi oameni, doi creatori, două conştiinţe în acelaşi trup, purtînd acelaşi nume. Şi vorbesc aici despre scriitorii adevăraţi, înzestraţi, cu talent, nu despre veleitari, nu doar despre amatorii de-o săpămînă, sau de-o aniversare, sau de-o viaţă de lăutar-versificator, care au găsit mijlocul cel mai lesnicios de a se aburca pe „tribună”, a-şi crea un nume de „poet”, o iluzie! M-am mai întrebat în paginile acestei Istorii…, precum o făceam şi la ceasul în care trăiam şi îmi notam, cu uimire, ceea ce vedeam în fiecare zi, cum de puteau aceasta şi am şi găsit oarecari răspunsuri. Dar…, „nu cerceta aceste legi”, consemnează-le doar pentru istoria tristă, dureroasă, constată şi lasă judecata pe seama posterităţii… că tot n-o să se facă şi tot nu va folosi mai la nimic. Altfel, ce mai poţi spune, cînd vezi autentice texte literare, valoroase, în care aceştia îşi topesc visurile, viaţa lor, alături cu versificări stupide, care, aşa cum am mai spus, în esenţă, făceau deservicii chiar regimului, ideologiei, conducătorilor comunişti.

Noi ne-am propus să consemnăm doar deraierile, mi-am notat mai cu seamă ceea ce mă irita, ceea ce mi se părea că murdăreşte fiinţa această de Lumină, Literatura în întregul ei.

Revista săptămînală „Cronica”, în ianuarie 1982 costa 1 leu exemplarul, iar de la numărul 8 (19 februarie) preţul s-a „aranjat” la 3 lei. Desigur, nivelul nostru de trai în societatea socialistă aflată în drum triumfal spre comunism crescuse, deodată, de trei ori!

Am mai scris-o: creaţiile copiilor premiate la concursul Autori copiii, şi-n acest an, 1982, demonstrează sănătatea acestor copii, a juriului, cred, oricum, nici un text premiat, tipărit în revistă, nu are nici un cuvînt, nici o formulare ce-ar putea fi condamnabilă azi (deşi la copii ar fi, oarecum, de înţeles, fiindcă trăiau bombardaţi zilnic şi la şcoală, şi pe stradă, şi la televizor… de cîntece mobilizatoare, de serbări dedicate, de multe şi destule „atacuri” care puteau „mutila” inocenţa lor firească, recunoscută. Mi-am notat cu bucurie, între premianţi, pe fetiţa colegei noastre de la Palatul culturii (Laboratorul zonal de conservare şi restaurare, Secţia de restaurare hîrtie), doamna Pîrău, Cristina, elevă în clasa a III-a la Şcoala generală nr. 23 Iaşi, cu poezia Ce este omul? Peste ani, Cristina Elena Pîrău a devenit un medic apreciat, doctor în medicină, dar a scris şi publicat mai multe volume de poeme bine primite de presă, precum şi poveşti şi povestiri şi versuri pentru copii.

Numărul din 22 ianuarie dedică prima pagină lui Nicolae Ceauşescu, prin Desenul în două urechi al graficianului Dragoş Pătraşcu şi poemul Ca o coloană infinită al lui Emilian Marcu. Şi-abia peste şase luni, în 4 iunie, pagina 1, ni-l arată iar pe Conducător (şi tot în două urechi), fotografie susţinută de textul poetic intitulat Cuvîntul tău, al tînărului Mihai Ţiclău, din care am reţinut: „Cuvîntul tău, Partid,/ curat şi transparent e ca o naştere”. (şi tot în „Cronica”, dar din 1 octombrie 1982, şi tot la pagina 1, şi tot Dragoş Pătraşcu şi Emilian Marcu apar, primul cu un desen, Ceauşescu doar în urechea stîngă, sprijinit din spate de Palatul culturii şi Casa Dosoftei, iar al doilea cu poemul Partid (poate chiar fără ştiinţa sa, redacţia republicînd un text mai vechi!). Şi totuşi, încurcate par căile… Partidului, fiindcă în 17 decembrie, Emilian Marcu îmbracă haina „de serviciu” şi scrie şi publică un alt poem cu titlul Partidul, tot la pagina 1, alături de o sculptură N. Ceauşescu de Ion Jalea. În ajunul Crăciunului, „Cronica” dăruieşte cititorilor, la pagina consacrată acestuia de cîteva ori pe an, fotografia Conducătorului în două urechi, fără texte, poeme, plastică omagială.

Şi „Convorbirile literare” dedică pagina 1 a numărului 1, din ianuarie 1982, Tovarăşului: într-un Calendar, semnat C.L., sînt lăudaţi şi cîntaţi cei Doi: Elena şi Nicolae, din aceeaşi fotografie zîmbetul Conducătorului dăruit cititorilor, apoi două poeme-închinări: Preşedintelui României de Ion Iancu Lefter şi Fresca aurie/ tov. N.C., de Vasile Mihăescu. Şi, fiindcă numărul pe ianuarie se cam încheia şi se afla la tipar, revista ieşind cam pe 20 şi ale lunii, numărul din februarie lămureşte cititorii şi memoria literară că „în ziua de 25 ianuarie, la Asociaţia scriitorilor din Iaşi” a avut loc o Adunare omagială pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Au vorbit M.R. Iacoban, D. Dimitriu, Grigore Ilisei, N.V. Turcu, V. Constantinescu. Se publică şi versuri închinate: de Corneliu Sturzu, Vasile Mihăescu, Emilian Marcu. Acesta din urmă, neobosit şi talentat, publică în numărul din septembrie poemul dedicat Ceauşescului: Contemporani cu ţara. „Convorbirile literare” încheie anul, republicînd la pagina 1 aceeaşi fotografie în două urechi, din numărul 1, pagina 1, susţinută de două poeme de Emilian Marcu: Vorbesc despre patrie şi Spun patrie.

 

În ianuarie se anunţă Premiile Asociaţiei scriitorilor din Iaşi pe anul 1980. Iată fericiţii: – Grigore Ilisei, pentru Ceasul oprit (Editura Eminescu); – Ştefan Oprea, pentru Plus sau minus viaţa (înscenare la Teatrul „G. Bacovia” Bacău); – Ion Hurjui, pentru Poemia (Editura Junimea).

Ziua de 26 ianuarie este „onorată” în cotidianul ieşean de pictorul Nicolae Suciu (absolvent al Secţiei de arte plastice a Conservatorului ieşean), cu Portretul preşedintelui României socialiste; de Redacţie, care „semnează” articolul de fond Slavă acestei zile; de telegrama Comitetului judeţean Iaşi al P.C.R.; de fotografia conducătorilor supremi la mitingul din Piaţa Unirii din anul 1980; de poemul Omagiu al poetului Corneliu Sturzu… din care poate fi reţinut pentru Eternitate: „Ion şi Mircea, Ştefan, Vlad, Vasile/ Şi Alexandru-n vremuri s-au numit/ Şi Tudor, Horia şi-n alte zile/ El, Nicolae, iată, a venit!// În calendarul ţării şi al vremii/ Un om, prin fapta lui, ne e stegar/ Trăiască Nicolae Ceauşescu/ Eroul nostru drag şi exemplar!”

 

Un poem, la zi, Flămînzi, 1907, compune şi publică poetul Nicolae Ţaţomir, omagiind 75 de ani de la eveniment. Despre Ion Creangă, ipostazele artistului scrie, la 145 de la naştere, Antoaneta Macovei, luminoasa noastră universitară de filologie, în „Flacăra Iaşului” din 28 februarie 1982. La acest sfîrşit de februarie, Grigore Ilisei se află „în documentare” în R.D.G., într-un parteneriat al Uniunilor de scriitori din cele două ţări. Teodor Parapiru, colegul meu de filologie italiană, se află „în librării” cu cartea Copacii de cristal, numită iniţial Copacii din cristal, dar schimbînd titlul la sugestia mea. Alţi scriitori prezenţi în cotidianul ieşean: Vasile Filip, cu poemul Partidul – legămînt de izbîndă (27 martie), Radu Felecan, cu Partidului, Ioanid Romanescu, revoltat şi trist, cu poemul Eroii pe care-i vede „Palizi şi muţi, devastaţi de efort/ nişte oameni, şi ei, adevăraţi – anume în întîmpinarea morţii,/ să prelungească viaţa celorlalţi.” (8 mai, de ziua Partidului), Ion Boroda închinîndu-se, şi el, Partidului (15 mai).

Profesorul I. Apetroaie recenzează cartea universitarului Ilie Dan (profesorul meu drag de licenţă), Cumpăna gîndului, debut în poezie, poet în literatură, în gramatică, în toponimie, la catedră şi în afara ei, în sălile de curs ori de seminar, ori în afara lor, publicînd pînă acum trei volume de studii istorico-literare şi dialectologie”, oferindu-ne acum bucuria unor „coline de suflet”, „poiană de suflet”, „cu suflet în drum şi popas” şi a unui „zîmbet de cer şi fîntîni”. Şi tot în acest an, îi apare dragului meu Profesor monografia dedicată vieţistului I.I. Mironescu de la Tazlăul Mare, judeţul Neamţ, recenzată în „Cronica”, nr.51, din decembrie, de L. Saizu.

Sărbătoarea Teiului (duminică, 20 iunie 1982) din Parcul Copou se afla la a XIII-a ediţie. Organizator acelaşi tradiţional Consiliu municipal al educaţiei politice şi culturii socialiste şi aceleaşi participări „grele”: Orchestra simfonică a Filarmonicii ieşene, dirijor maestrul Ion Baciu. În program: „Rapsodia I” de George Enescu şi „Balada” de Ciprian Porumbescu; Corul „Gavriil Musicescu”, dirijor maestrul I. Pavalache; solişti ai Operei române din Iaşi; actorii Dan Nasta, Constanţa Lercă, Petru Ciubotaru; după amiază s-au produs formaţii artistice de amatori iar ambianţa a fost „colorată” de lucrări de pictură şi sculptură ale membrilor Cenaclului de artă „Th. Pallady”.

În Literatură şi adevăr din 26 iunie (cotidianul ieşean), Corneliu Sturzu arată ce şi cum s-a dezbătut la al doilea Congres al educaţiei politice şi al culturii socialiste, ce şi cum trebuie să facă scriitorii luptători.

În iulie 1982, în urmă cu 17 ani, avusese loc Congresul al IX-lea, astfel încît în fiecare iulie era „Sărbătoare” şi în presa de la Iaşi, cu foto în două urechi a conducătorului suprem, cu versificarea penibilă Şaptesprezece fluvii a lui Vasile Filip.

Şi…, după o pauză de aproape două luni, Vasile Mihăescu publică în 13 noiembrie în „Flacăra Iaşului” poemul Partidul.

Dionisie Vitcu se mărturiseşte într-un interviu (“Cronica”, nr.38, septembrie), la 20 de ani de la absolvirea Institutului, că „teatrul nu-i distracţie, ci trudă şi un lung şir de iluzii, la capătul căruia nu te aşteaptă decît pensia şi poate uitarea… Asta trebuie să te găsească pregătit, dar scena te fură într-atît încît n-ai timp…”. Numele actorului Dionisie Vitcu nu va fi uitat şi va fi înscris, cu siguranţă, în Istoria teatrului românesc.

 

Juriul Concursului de debut în poezie al Editurii Junimea din Iaşi, pe anul 1982, compus din Const. Ciopraga, Daniel Dimitriu, Nicolae Turtureanu, Andi Andrieş, Doina Florea-Ciornei, Gheorghe Drăgan, anunţă, în decembrie 23, rezultatele: Memorii de Tudor Cristian Roşca, Secţiuni de Cassian Maria Spiridon, Scrisori de Nicolae Sava, De vorbă cu Mnemosyne de Elisabeta Vartic, Întoarcerea cuvintelor de Dan Giosu, Zid şi neutrino de Constantin Severin.

A doua zi de Crăciun, 26 decembrie, cînd acesta era băgat la „răcoare” de autorităţi şi-l confecţionase şi-l trimisese în locul lui pe Gerilă, Vasile Filip, în Pluguşorul ’83 ură: „Ramuri noi ni se deschid/ Luminate de partid,/ Către comunistul ţel – (…) Pentru brav conducător (…)/ Ceauşescu – la mulţi ani!”

 

 

1982. Viaţa mea… cea de toate zilele

 

Terminînd de scris romanul Gimnastica umbrelor şi-ncepînd calvarul care va dura aproape trei ani (şi care se va „încheia” cu respingerea), continuam să trăiesc şi să scriu. Să trăiesc acasă şi în lume, să scriu doar acasă, în strada Anstasie Panu, unde, graţie preţuirii pe care-o avea pentru mine profesorul Pavel Florea (cu care mă cunoşteam din studenţie, pe cînd era director al Casei tineretului şi studenţilor), primisem un apartament cu trei camere, trei balcoane, peste drum de Casa cu absidă a lui Mihail Kogălniceanu, în vatra istorică a Iaşului. Mă „îngropam” noaptea în fantasmele mele. Ziua mă dedicam muzeului şi vieţii, noaptea scrisului.

Prima însemnare despre acestea în Jurnalul meu e din 28 ianuarie 1982: Trece timpu-nfiorător de repede. O pauză necesară dar prea lungă. Nenumărate umbre foşgăiesc în jurul Casei pustii. Dar din adîncuri se aud glasuri îndepărtate. Partenonul copilăriei mele, Manachia, nume enigmatic, tulburător, pare să-şi afle un loc privilegiat în cartea ce stă să se nască. Cred că foarte curînd voi începe călătoria. Acum îmi dă tîrcoale fantasma unei Poveşti de dragoste.

4 martie 1982. „Comemorarea” a 5 ani de la îngrozitorul cutremur. Am înţeles atunci, rămînîndu-mi vie în memorie, în trupul meu întreg, în cele cîteva secunde, ce înseamnă să treci „dincolo”. Eram foarte lucid. Întunericul se căscase şi stătea gata să ne înghită. Înregistram ce se poate întîmpla. Nu ştiu cum eram atunci. Oricum, nu linişiştit, nu prea înspăimîntat, nu derutat total, nu zdrobit, doborît, ca şi cum nu mai e nimic de făcut. Sau: ca şi cum tot mai e o speranţă. Tot mai rămîne un fir de lumină de care să ne prindem: conştiinţa, forţa noastră de a gîndi ceea ce se petrece cu noi. Acel „fir de lumină” era, în acea clipă (din seara de 4 martie 1977), speranţa că trupul meu, aşezat „masă” protectoare deasupra Mirei (care avea aproape 4 ani) şi a Ştefanei (de doar două luni şi jumătate), va proteja trupurile, vieţile lor, că eu voi fi placă de beton, încremenit, voi fi zdrobit, ucis, dar ele vor scăpa, şi prin ele… şi eu puţin.

Luni, 1 martie, şi-a început „drumul” Casa pustie (Manachia). Merg greu primele pagini. Structura cărţii pare clară. Sunetul Ei se distinge din ce în ce mai lămurit. Aştept cu înfrigurare zilele ce vor veni.

 

Începusem un alt Jurnal, paralel, al viitorului roman, Vămile iubirii, numindu-se atunci Primăvara Cameliei, Primăvara. Mă aflam într-o „documentare” vie. Se bulucise viaţa peste mine, dar nu mă interesa decît „distilatul”, aburul, roua acestor întîmplări ale vieţii mele. Scrisul era singura menire secretă.

Alte securi s-au aflat în Împărăţia care nu avea oşteni de gardă şi-n care trebuia să-mi am singur de grijă. Şi trebuia să-mi aflu singur salvarea, să mă obişnuiesc singur cu de toate şi să nu le iau în seamă. Aveam exemple ilustre: Eminescu, Caragiale, Sadoveanu… care au fost taxaţi ca lipsiţi de talent, în afara literaturii…

Prima carte, Uşile nopţii, primise şi judecăţi pozitive dar şi negări totale, categorice (cu sau fără, mai curînd fără argumente). Prima, am mai scris, fusese a lui Alexandru Dobrescu (acesta fiind membru al juriului Concursului de debut al Editurii Junimea şi…, cînd nu cunoştea autorul, notînd textul cu nota maximă), la Radio Iaşi, unde „vorbeşte” că autorul e lipsit de talent iar cartea nu are nici o valoare. În aprilie 1982, Victor Atanasiu, într-un articol intitulat Atitudini/ Mască şi chip desfiinţează trei cărţi de debut, între care şi Uşile nopţii, scriind că e „un lamentabil op hazliu” şi că autorul e lipsit de talent.

Ioan Holban, revine cu aprecieri bune despre acest roman al meu de debut, în revista „Ateneu” din Bacău, în octombrie 1982, în articolul-studiu Opţiunile prozei tinere: „Dinamica evoluţiei prozei noastre din ultimul deceniu conturează cîteva direcţii de dezvoltare care grupează scriitorii şi cărţile lor în limitele unor experimente narative deosebite. Alături de prozatorii din generaţia deceniilor şase şi şapte – Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Paul Georgescu, George Bălăiţă, Constantin Ţoiu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Mircea Ciobanu, Petre Sălcudeanu, Laurenţiu Fulga, Ştefan Bănulescu, Radu Cosaşu, Fănuş Neagu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Norman Manea, Paul Anghel, Nicolae Breban – s-a afirmat în ultimii ani un grup de tineri scriitori care abordează cu predilecţie destinul generaţiei lor, raportîndu-l la destinul vieţii cotidiene, ale timpului istoric pe care aceasta îl trăieşte. Elementele noi pe care le aduc volumele semnate de Mircea Nedelciu, Ioan Dan Nicolescu, Alexandru Papilian, Gabriela Adameşteanu, Florin Gabrea, Constantin Parascan, Teodor Parapiru, Ion Lilă, Areta Şandru, Apostol Gurău, Andrei Brezianu, Dumitru Radu Popa, Sorin Preda, Tudor Vlad, Ion Iovan, Stelian Tănase, Olimpiu Nuşfelean, Tudor Dumitru Savu, privesc atît materia prelucrată în naraţiune şi spaţiul din care este selectată aceasta, cît şi caracteristicile formulei epice folosite./ Două mi se par a fi direcţiile esenţiale de evoluţie ale opţiunilor prozatorilor tineri, din perspectiva celor trei „criterii” amintite mai înainte. Pe prima aş numi-o proza cotidianului; personajele din Pricini de iubire şi Micelii de Alexandru Papilian, Povestiri terminate înainte de a începe de Sorin Preda, Uşile nopţii de Constantin Parascan, Luxul melancoliei de Stelian Tănase, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă de Gabriela Adameşteanu, Copacii de cristal de Teodor Parapiru, Cascadorul şi Cu pieptul în bătaia vîntului de Ion Lilă, Jurnal de una singură de Areta Şandru, Comisia specială de Ion Iovan sînt tineri care traversează uneori experienţe existenţiale dure pentru a-şi descoperi adevărata identitate, locul potrivit în textura socială a etapei istorice pe care o parcurg. Formula narativă care pare a fi adoptată de majoritatea prozatorilor „cotidianului” este aceea a prozei de analiză ale cărei procedee specifice permit sondarea structurilor de adîncime ale fiinţei, relevarea resorturilor ascunse care determină opţiunile ei şi, de aici, delimitarea lucidă a reperelor propriului destin (…) Romanul Uşile nopţii reconstituie cîteva destine umane în toată autenticitatea lor şi, implicînd cititorul în destinul dramatic al lui Vasile Proca, reuşeşte să ofere măsura exactă a tensiunii faptului trăit, certificînd, în acelaşi timp, existenţa unui adevăr al iluziei care trebuie apărat.”

O surpriză neplăcută (dar ce spun eu… neplăcută, stupidă, alarmantă…) am avut în septembrie 1982. Sînt invitat prin telefon la Serviciul de Poştă şi Telecomunicaţii, cu sediul în Lăpuşneanu, la compartimentul Reclamaţii unde sînt întrebat dacă vreau într-adevăr să mi se verifice apelurile telefonice de acasă (post cu numărul 14382) şi-mi pune în faţă şi cererea pe care aş fi făcut-o eu. Fireşte că am cam rămas uluit. Nu cerusem aşa ceva, nu scrisesem o asemenea cerere, aşa încît am rugat-o pe lucrătoare să-mi „împrumute” cererea pentru 10-15 minute (cît mi-au trebuit să ajung la Institutul de Proiectări, vecin cu Casa Pogor, unde, prin cunoştinţe, mai făceam xeroxuri ale unor manuscrise ale scriitorilor pentru a le dărui), garantînd şi cu o ciocolată şi cu buletinul lăsat gaj, că o voi aduce înapoi. Astfel, păstrez şi azi o cerere semnată cu numele meu pe care nu o scrisesem eu, cu textul: Tov. Director (scrisul semăna oarecum cu al meu, dar erau şi elemente care arătau clar, cel puţin pentru mine, că aveam de-a face cu un plastograf, întîi că nu pusese virgulă după adresarea „Tov. Director”) / Subsemnatul (şi de aici lipsea virgula obligatorie!) Parascan C-tin, posesor al numărului de telefon 14382 vă aduc la cunoştinţă că pe factura primită pt. plata telefonului s-au înregistrat în perioada 15 iulie-15 august un număr mare de convorbiri adiţionale. Contest suma de convorbiri şi vă rog să verificaţi dacă este corect calculat şi înregistrat adiţionale/ 8 IX 1982/ C. Parascan”. E trecut de către oficiantă şi numărul 45760/ Muzeul unde m-a şi contactat.

Mi-am făcut două copii iar pe exemplarul original lăsat la Telefoane am scris textul (şi ca să se vadă scrisul meu adevărat şi ca să lămuresc chestiunea): „Subsemnatul, Parascan Constantin, notez aici că nu eu am scris această reclamaţie, iar cel care a executat acest fals şi s-a substituit persoanei mele este un neinspirat plastograf care ar trebui să suporte rigorile legii/ Constantin Parascan”. Din acel moment am înţeles că te poţi trezi cu cine ştie ce misivă, text scris de mînă şi trimis la cine ştie ce serviciu public sau secret.

Revista indexata EBSCO