Feb 28, 2014

Posted by in Panoramic editorial

C. DRAM – Un fel de a vedea viața

De o vreme, cel care era cunoscut prin picturile sale naive, a început să convertească  în proză şi în versuri  imagini ce-i cutreieră mintea şi sufletul, păstrînd, e drept, aceeaşi manieră ce îl face original, de înţelegere a lumii satului. De această dată, ne referim la o carte de proză intitulată Oameni plîngînd, apărută la editura Timpul; e un volum  ce cuprinde două povestiri inspirate de puternice trăiri, povestiri redactate în două registre distincte.

Şi în ipostaza de prozator Gheorghe Boancă păstrează caracteristicile artistice ce-i fuseseră consacrate prin pictură: nu va fi preocupat de „zone abisale” explicite, preferînd contururi simple, adesea în poziţionări ce par nefireşti; acestora li se adaugă o mulţime de detalii folclorice, mai cu seamă la nivel de idiomatisme, paremiologie, cîntece vechi, filosofii bătrîneşti, toate însăilate într-un gen de povestire deliberat atipic, deoarece naraţiunea este lipsită de acumulări capabile să genereze tensiuni marcante, chiar dacă faptele se înscriu în registrul tragicului existenţial. De altfel, se poate spune că povestirile sale devoalează cruzimi ale vieţii cu aceeaşi naturaleţe cu care pînzele sale surprind oameni  mai înalţi decît pomii sau casele în care locuiesc, oameni traşi în culori tari, uneori nefireşti, în drum spre biserică, în preajma animalelor, lîngă măsuţa ţărănească din bucătărie sau, adesea, pe un fel de drum virtual, spre un rai al lor, de bună seamă necunoscut celor de la oraş.

Prima povestire din Oameni plîngînd se intitulează simplu, fără interesul titlului căutat metaforic sau deliberat aleatoriu, Familii îndurerate. E o poveste construită fără prea multe artificii, avînd ca principală axă de surprindere a cititorului rapida şi neaşteptata trecere de la o acumulare de imagini pozitive spre cealaltă parte a existenţei, în care imaginea morţii devine atotstăpînitoare. Cu un limbaj prin care personajele îşi atestă legătura strînsă cu lumea pe care o reprezintă, povestirea prezintă o întîmplare care, la început, pare să fie generică pentru universul sătesc: doi tineri, Ionel şi Maria, prinşi în procedurile tradiţionale ale „aranjamentelor” pentru o căsătorie. Se detaşează imaginea tatălui lui Ionel (cel care, după căsătorie, urma să fie preoţit în satul natal), moş Bulmete, personaj care ştie să vorbească cu tîlc: „ – Atunci rămîne pe sîmbătă, să venim cu staroste şi cu Neculai cel ghebos, că tare mai cîntă frumos. Îl aduc pe Şchiopu lui Vasile, care ţopăie trei zile, şi pe Ileana cea surdă, cînd vorbim să nu ne-audă, pe Ciolan, cu cobza lui, să dăm drum rachiului. I-ar acum rămîneţi cu sănătate pînă sîmbătă. Pe înserate, pupa-v-ar moşul pe toate”. Sau „– Toarnă, Lenţo, toarnă, că s-a dus vinul pe goarnă şi a rămas paharul gol şi mireasa fără ţol, şi i-a face mirele cînd a tunde cîinele”. Textul abundă într-un adevărat spectacol de asemenea rostiri iar povestirea pare să redea o viziune paradisiacă asupra vieţii la ţară, mai cu seamă că proaspătul preot şi soţia sa se vor bucura de apariţia pe lume a doi gemeni. Partea a doua a naraţiunii ne introduce însă într-o lume a tragicului adus de război: satul devine dezolant, însuşi părintele a plecat pe front, oamenii mor pe capete, atît pe front, cît şi acasă. Întors incognito acasă, Ion surprinde tangenţial cumplita tragedie ce îi va marca, personal, familia, pe lîngă atrocităţile colective: soţia este violată de un soldat rus, acesta va fi, la rîndu-i găsit ucis, bănuit ca făptaş, Ion intră într-un soi de relaţionări/ comunicări paranormale, totul este acum, mai degrabă, un paradis devastat, cum ar spune Sadoveanu. Finalul, prezentat din perspectiva unui personaj feminin de mai tîrziu, actualizează destinul gemenilor rămaşi fără tată, fără mamă, apoi fără bunici, rătăciţi prin lume şi reîntîlniţi, miraculos, într-o seară de Crăciun.

Celălalt text, Pustnicul, reia, dintr-o altă perspectivă, cumva hagiografică, destinul împlinit al unui personaj în care îl ghicim pe tînărul preot Ion din prima naraţiune. Visul, ca modalitate de comunicare revelatorie, iniţiatică, apare frecvent în această povestire ce arată o posibilă formulă de împăcare cu sine, cu lumea, cu divinitatea. Sunt inserturi specifice unui asemenea tip de imaginar, cu vulturul, corbul, ursul care vieţuiesc şi îl ajută pe pustnicul ce reuşeşte, în final, să ofere o re-ordonare a liniştii iniţiale, în altă paradigmă, e drept: „După ce s-a îmbrăcat, toate păsările au tăcut.// Ursul a făcut o plecăciune pînă la pămînt, semn de mulţumire. Corbul şi vulturul s-au aşezat în faţa lui plecîndu-şi capetele pînă la pămînt, în semn de mulţumire.// Apoi au plecat într-o mică plimbare în jurul lăcuşorului”.

Prin literatură, aşa cum o tălmăceşte el în imagini originale, Gheorghe Boancă nu face altceva decît să-şi complinească mai vechile înclinaţii artistice.

Revista indexata EBSCO