Feb 27, 2014

Posted by in Ex libris

Ștefan BORBÉLY – „Wendeliteratur” (1989 ca temă literară)

Craiovenii Cătălin şi Roxana Ghiţă reprezintă, în momentul de faţă, unul dintre cuplurile intelectuale cele mai redutabile din mediul academic autohton. S-au specializat, între altele, şi în Japonia, experienţă marcată prin volumul Darurile zeiţei Amaterasu, din 2008, foarte lucid şi nuanţat demers de aculturaţie al unui spaţiu social şi cultural căreia, foarte recent, braşoveanca Mihaela Haşu-Bălan i-a dedicat o lucrare de doctorat cu tentă diacronică, transformarea ei în carte aşteaptîndu-şi încă editorul. Obligată să-i adauge prenumelui deja consacrat şi pe acela de Andreea, pentru a se diferenţia de Roxana Elena Ghiţă, care lucrează la Timişoara, Roxana Andreea Ghiţă e, în esenţă, o fiinţă de extracţie hermeneutică, foarte şcolită şi infinit problematizantă, pentru care literatura – aici se vede cel mai bine metodologia teutonă din care se hrăneşte – e un ansamblu de concepte bine articulate, scrupulos verificate bibliografic şi impecabil definite. Dincolo de disciplina academică de înaltă clasă – care o face compatibilă cu orice grup de cercetare simandicos din Occident –, se află propensiunea pentru fineţe şi speculaţie, susţinută în principal de gustul pentru dinamica ideilor şi interesul obiectiv pentru psihanaliză, mai ales pe linie freudiană. Păcatul freneziei – fiindcă există şi aşa ceva… – se materializează pe alocuri în suprainterpretări, însă întotdeauna inteligente, elaborate. S-ar putea scrie un bun eseu despre modul în care Roxana Ghiţă trăieşte actul intelectual ca exces, fiind narcotizată adeseori de propriul ei demers. Însă prioritară mi se pare disciplina, dizolvată cîteodată – atunci cînd o ia valul – în efervescenţă. Din amalgamul acestor calităţi (multe) şi defecte (infime) s-a născut un volum sintetic excepţional, Poetica şi poietica Revoluţiei, de la romantismul german la anul 1989 din România şi din Germania (Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013), care finalizează superlativ o cercetare de grant, dedicată literaturii anului 1989 (al schimbării de regim), în regim comparativ, Germania şi România.

Interpretarea e focalizată pe două romane, Helden wie wir (Eroi ca noi), de Thomas Brussig (inaccesibil în limba română) şi Orbitor III (Aripa dreaptă), de Mircea Cărtărescu, comparatismul fiind, se pare, impus de rigorile grantului, fiindcă, altminteri, apropierile dintre cele două texte sunt destul de aproximative. Nici „momentul auctorial” nu prea explică alăturarea: pentru Brussig, Helden wie wir e un roman de apogeu, standard neatins, calitativ, de textele care vor veni, în vreme ce, la Cărtărescu, Aripa dreaptă e partea cea mai slabă a unei trilogii care începuse spectaculos şi memorabil cu Aripa stîngă, autorul gîfîind apoi exasperant pentru a duce construcţia la capăt. Putem discuta la infinit despre reprezentativitatea sa ca „roman al Revoluţiei”, primirea critică mai degrabă strepezită a cărţii demonstrînd că ne aflăm, cu ea, într-un moment de vitalitate crepusculară în economia de putere a autorului, care a încercat să salveze tematic senzaţionalist (Securitate, cuplul Ceauşescu, Revoluţie, Casa Poporului etc.) un proces de elaborare intrat, iremediabil, în deficit de idei şi de putere imaginativă.

Analiza literară „comparată” propriu-zisă, din masiva secţiune secundă a volumului, e precedată de un corp exegetiv de mare calibru, decantat în principal din exegeza germană privind anul 1989, căderea Zidului Berlinului şi unificare, pe care, după ştiinţa mea, nimeni nu a mai sintetizat-o la noi, motiv pentru care oferă revelaţii. Ne-am obişnuit cu sclipiri francofone în ceea ce priveşte analiza evenimentelor din 1989 şi a implicaţiilor lor socio-literare, modul în care germanii au trăit şi oglindit reunificarea intrînd, conceptual, doar aleatoriu în aria noastră de interes. Roxana Ghiţă face acum dreptate laturii nevăzute a dilemei, motiv pentru care volumul ar putea genera o discuţie colectivă incitantă, dacă facem abstracţie de inerentele lui excursii în spaţiul românesc – dictate de metodologie şi de temă – , din care se vede un singur lucru, şi anume că obsesiile noastre referitoare la ce am trăit pînă în 1989 şi la ce am fi putut trăi după (dacă n-ar fi venit peste noi coruptocraţia) sunt infinit mai simpliste decît cele, foarte elevate şi foarte bine articulate conceptual, germane. Ca ipoteză, critic vorbind culpabilă (deoarece nesocoteşte întregul metodologic al demonstraţiei), am recitit volumul făcînd abstracţie de toate inserţiile care ne trimit „acasă”: a ieşit o lectură de un folos incontestabil, în care se vede la tot pasul mîna intelectualului de vocaţie şi voinţa Roxanei Ghiţă de a construi sistemic şi de a explicita – cîteodată pedant – toate articulaţiile eşafodajului.

„Nici o altă temă literară nu a polarizat atît de mult atenţia publicului german şi a criticilor ca acest topos al marelui roman al momentului 1989” – scrie autoarea la pag. 91. Definită, foarte doct, la pag. 86, prin recursul la o sinteză propusă de către Frank Thomas Grub, Wendeliteratur (literatura tranziţiei, a momentului ’89, a „schimbării”) include textele care se referă la actul ca atare al transferului de regim (căderea Zidului Berlinului, 9 nov.), textele cenzurate în RDG, documentele fostei Germanii comuniste, decopertate abia după căderea Zidului, textele critice la adresa fostului regim comunist, scrise pe timpul cît acesta încă exista şi textele „care prezintă viaţa din Germania de Est înainte de 1989 şi din Germania reunită, de după 1989, din perspectiva perioadei postcomuniste.” Factual, acest complex e susţinut de socio-psihoze diferenţiatoare specifice, pe care Germanii le-au trăit altfel de cum le-au experimentat fostele ţări socialiste din centrul şi estul Europei. Întîi, ceea ce s-a întîmplat în Germania a fost un fenomen de Entgrenzung („desgrăniţare”), jumătatea de est fiind – aşa cum s-a spus – „absorbită peste noapte”, printr-o „colonizare structurală” a Estului de către Vest (expresia îi aparţine lui Fritz Vilmar). Sub aspect mental şi ca psihologie de adîncime – arată foarte subtil autoarea – , „schimbarea” (Wende) a activat mecanisme funcţionale bine rodate, structurate după desprinderea postbelică a Germaniei de marasmul hitlerist. Fenomenul s-a numit, şi acum, Vergangenheitsbevältigung, „confruntarea cu trecutul” generînd complexe identitare specifice, cîteva dihotomizări strict tehnice (materializate în „reprezentarea pur negativă a RDG-ului”), chiar şi o „melancolie post-totalitară” în partea de Est a Germaniei (numită „Ostalgie”, prin calc de la substantivul direcţiei cardinale), însă, dincolo de toate, s-a aflat reactualizarea autenticităţii germane cristalizate în termenul de Kulturnation, prin care unificarea devenea un imperativ moral şi de stil, înţeles ca refacere benefică a legăturilor colective cu tradiţia.

Fenomenul explică motivul pentru care – sociologic vorbind – unificarea Germaniei a solicitat, foarte firesc, „sprijinul” literaturii şi al culturii. „Aşa se explică – scrie Roxana Ghiţă la pag. 61 – importanţa covîrşitoare pe care o are ideea de cultură în Germania”, şi care s-a menţinut intactă – ba mai mult, a devenit un factor de coeziune în 1989 – în ciuda traumei inerente generate de „eveniment”. „…insecurităţi[le] identitare şi geopolitice au fost compensate prin refugierea într-un mit al supremaţiei culturale şi prin constructul unei Kulturnation […], expresie a unei comuniuni de destin (Schicksalsgemeinschaft), pe care l-au elaborat romanticii germani.” În România, dimpotrivă, Revoluţia a generat o îndepărtare a literaturii de mase, consonantă cu un clivaj între intelectualitate şi marea masă a populaţiei, paradoxul fiind că, în comunism, ruptura fusese departe de a se produce. Discrepanţa merită discutată, dar eu m-aş opri doar la două aspecte ale ei, extrapolate din cartea pe care o analizez. Am admirat luciditatea critică obiectivă, detaşată, a Roxanei Ghiţă din aceste disocieri, chiar dacă unii, mai pătimaşi, s-ar delimita de ea. Astfel, de pildă, ea scrie la pag. 53-54: pentru „majoritatea populaţiei [din comunismul românesc], care nu s-a opus în mod deschis sistemului, «teroarea» nu era perceptibilă în viaţa de zi cu zi”. Cunosc vestale ale anticomunismului autohton care ar sări artemidic la auzul unei asemenea „blasfemii”. E limpede, astăzi – fiindcă fenomenul continuă – că intelectualitatea din România a „confiscat” comunismul după 1989, insistînd maniacal pe diabolizarea sa globală, intransigentă, în vreme ce populaţia, în ansamblul ei (care a beneficiat de case în timpul regimului totalitar, şi de alte beneficii ale paternalismului statal), s-a situat instinctiv pe o poziţie mai ponderată. Consecinţa e clivajul social, asociat unui fenomen de decredibilizare a actului intelectual ca atare.

Revenind la prestigiul „identitar” al literaturii în Germania, o tensiune stilistică neprogramată nu putea fi evitată, ea fiind subtil analizată de către Roxana Ghiţă. În anul de graţie 1989 – şi după… -, plafonul sublim al mitului „naţiunii culturale” s-a lovit, inevitabil, de sarcasmul coroziv destructurant al postmodernismului, generînd dislocări de perspective şi licenţe de abordare specifice. Helden wie wir, Wenderoman-ul lui Brussig se naşte din această alchimie abstruză, unde accentele cad pe parodie, grotesc şi deriziune, ca să nu mai vorbim de faptul că în el se prezintă şi un „matricid”, prin intermediul „uciderii” intertextuale a Christei Wolf, cea mai faimoasă autoare a Estului german. Caricaturizarea comunismului reprezintă, fără îndoială, exorcizarea adolescentină a fascinaţiei excercitate de el – sau a incapacităţii de a-l înţelege. Iată, de pildă, reprezentarea STASI, consonantă cu reprezentări similare ale Securităţii de la noi: „o adunătură de jalnici incompetenţi, de bufoni ridicoli, produse în serie ale sistemului pe care aceştia îl perpetuează, identificîndu-se cu o mînă de clişee ideologice digerate pe jumătate.” (pag. 156) Roxana Ghiţă analizează conceptual întreaga sintaxă, se opreşte, preţ de cîte un citat, la nume celebre din istoria teoriei literaturii şi a filosofiei, dar evită o pistă, pe care m-am mirat să n-o găsesc printre sistemele culturale pe care le dezvoltă. E vorba de stereotipizare: de imensul bagaj de prejudecăţi şi clişee – unele dorite de public… – în care autorii care scriu despre comunism îşi sufocă textul, aducîndu-l pînă la ilizibil. Cam 80% din Helden wie wir, romanul lui Thomas Brussig, se compune din formule răsuflate: tineri care-şi culpabilizează părinţii că au „întreţinut” socialismul, supereroi imberbi care s-au opus, activişti de partid imbecili şi securişti inepţi, vecini cu prostia, penisuri în erecţie sub greutatea cărora Zidul Berlinului se destramă ca o şandrama instabilă. Triste sau ridicole, aceste licenţe teribiliste se cuvin analizate motivaţional – nu doar ca exemple de precaritate literară -, fiindcă ele traumatizează prin retroactivare, transformîndu-i pe toţi cei care au trăit în comunism în homunculi gregari, incapabili de ripostă sau demnitate. Multe romane „anticomuniste” scrise de tineri se împărtăşeşc din această mistificare.

Stereotipizarea ar fi fost şi calea cea mai potrivită pentru abordarea Orbitorului III, al lui Cărtărescu. Volumul e plin de clişee: Casa Poporului, Ceauşescu, Revoluţia furată, deturnată, Securitatea etc. Dimpotrivă, înălţimea la care îl ridică Roxana Ghiţă e ameţitoare. La pag. 235, „Cărtărescu nu este (numai) baudrillardian, ci (şi) flusserian”, fiindcă prezintă realitatea ca simulacru şi o ficţionalizează. La pag. 262, între „Mircea” şi Adrian Leverkühn (din Doctor Faustus, de Thomas Mann) nu e nici o diferenţă (!!!): ei „sunt doi artişti consumaţi de arta lor, care resping lumea exterioară [?] şi îşi asumă un ascetism al creaţiei [??]”. În 60 de pagini, hiperbola Orbitorului III  atinge intensităţi epopeice, din care – cenzurînd zborul avîntat al imaginaţiei critice prin surdina indispensabilă a lucidităţii – putem reţine trei perspective de lucru: cea referitoare la intenţia gnostică a scrisului cărtărescian (nu întotdeauna susţinută de reuşită în plan imediat, epic), cea referitoare la mutarea accentului de pe tată pe mamă în progresia celor trei volume ale Orbitorului şi cea referitoare la simbologia grotescă a statuilor din Orbitor. În rest, apoteoza cărtăresciană contrastează ciudat şi surprinzător cu ţinuta critică obiectivă, detaşată a paginilor dedicate Germaniei, confirmînd butada că despre alţii putem scrie avizat şi echilibrat, în timp ce călimara în care ne înmuiem peniţa atunci cînd scriem despre noi conţine doar cerneală incandescentă, inflamată, clocotitoare.

Revista indexata EBSCO