Feb 27, 2014

Posted by in Ex libris

Constantin COROIU – Scriitori vrînceni în dialog

     Scriitori contemporani din Vrancea este titlul unui volum de interviuri semnat de Culiţă Ioan Uşurelu şi apărut, cu sprijinul Primăriei oraşului Panciu, la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău. Cuprinde 60 de dialoguri cu tot atîţia oameni ai scrisului care trăiesc în Vrancea sau îşi au obîrşia în tărîmul Mioriţei. Detest obiceiul de a împărţi literatura română şi, pînă la un punct, chiar viaţa literară pe zone, judeţe şi provincii. Literatura română este una şi indivizibilă. O literatură mică, îi şoptea discret Călinescu lui Al. Rosetti („dar să nu mai spui la nimeni!”) într-o scrisoare expediată din Iaşi pe cînd lucra febril la monumentala Istorie, însă, cum cu fineţe nuanţa într-un eseu Magda Ursache, nu şi minoră. Oricum, o literatură unitară, de vreme ce genialului critic i se revela ca fiind cea mai clară hartă a sufletului românesc. O hartă completă şi, totodată, o legitimaţie a istoriei noastre. Făcînd această precizare, nu înseamnă că nu văd în demersul scriitorului şi profesorului de limba şi literatura română Culiţă Ioan Uşurelu unul demn de atenţie. Cu atît mai mult cu cît cartea are în cuprins destule nume importante, precum Irina Mavrodin, Liviu Ioan Stoiciu sau Varujan Vosganian. Dar şi altele pe care Nicolae Manolescu le-ar expedia, pe bună dreptate, la „autori de dicţionar”. Toţi cei intervievaţi şi fiecare în parte îşi au însă importanţa lor în literatură sau măcar în întreţinerea unui climat spiritual fecund într-una dintre cele mai dăruite provincii istorice româneşti. Culiţă Uşurelu lărgeşte sfera – şi bine face – abordîndu-i nu doar pe scriitorii mai mult sau mai puţin consacraţi ca atare, ci şi pe autorii de alte profesii, dar care au publicat remarcabile scrieri memorialistice, ca, de pildă, reputaţii oenologi Valeriu D. Cotea şi Ion Puşcă. Unii dintre cei cu care ne întîlnim în acest volum au părăsit scena vieţii, cea mai recentă plecare fiind a lui Mircea Dinutz. Culiţă Ioan Uşurelu aduce în dezbatere fapte, idei, evenimente, opere, teme ce interesează deopotrivă pe cel intervievat şi pe cititor. De pildă, o problemă pe care o pune în interviul cu Varujan Vosganian, şi anume cea a complexelor: al „culturii mici”, al „retardării”, al „inferiorităţii”. Autorul „Cărţii şoaptelor” pledează pentru autoevaluare lucidă, profundă: „…nu cred că există culturi mari şi culturi mici. Cu atît mai mult, nu cred că măreţia unei culturi se măsoară cu metrul de la Sevres, aşa cum sugerează orgolioasele comparaţii din interiorul Basilicii San Pietro. Statura unei culturi nu se măsoară în înălţimi, ca munţii, nici în suprafeţe, precum continentele. Măreţia unei culturi se măsoară în profunzimi, precum fîntînile. O cultură mare e limpede şi proaspătă, precum apa fîntînii, băută dintr-un chiup de piatră. Trebuie însă numai să ai răbdare să o guşti. Nu cred, de aceea, că trebuie să avem vreun complex în faţa nimănui. Fireşte, cultura are ritmurile ei, întinderile ei peste timp şi numele care o particularizează. Dar culturile nu pot fi comparate între ele, în acest fel. O cultură mai veche nu este superioară alteia, tot aşa cum o cultură mai răspîndită nu poate face din asta un ascendent de valoare”. Acute mi s-au părut şi observaţiile lui Varujan Vosganian privind cultura ca reflex al psihologiei unui popor, al mentalităţilor: „Prima este cultura sărăciei, marea noastră problemă nu este că sîntem săraci, marea noastră problemă este că trăim într-o cultură a sărăciei. Noi sîntem educaţi să fim săraci, simţim implacabilul că românul este blestemat să se nască şi să moară sărac… Sărăcia este pentru noi un fel de condiţie umană”.

În altă ordine de idei, cititorul poate afla un interesant fapt de istorie literară, şi anume că Vosganian a scris Cartea şoaptelor, roman ce se bucură de un real succes pe diferite meridiane (europene şi hispano-americane), la îndemnul lui Nicolae Breban, care i-a fost şi primul „recenzor”. De unde se vede, încă o dată, că marii romancieri sînt uneori mai inspiraţi în a intui şi a descoperi valoarea decît criticii de profesie. Ca vrîncean, cîndva elev al Liceului „Unirea” din Focşani, oraşul atîtor visuri şi trăiri tulburi de neuitat ale adolescenţei, am citit cu emoţie această evocare înfiorată de o virilă nostalgie a fostului focşenean, elev al Liceului „Al.I. Cuza”, la fel de prestigios, Varujan Vosganian: „La noi, în Focşani, cînd începeau să se scuture frunzele castanilor, dintr-o parte într-alta a oraşului, de la Strada Gării şi pînă la şoseaua spre Adjud şi Tecuci, puteai trece călcînd numai pe frunze. Între timp, castanii au dispărut. Trunchiurile castanilor retezaţi s-au lăţit sub asfalt. Fiecare stradă e un fel de groapă comună a copacilor de odinioară. Clopotul Bisericii Domneşti, dărîmată după cutremurul cel mare din 1977, e întors, aşa cum mor clopotele,cu gura căscată către cer. La noi, în Focşani, pe vremea asta, oamenii nu mai ştiu cum păşi, unii spre alţii. Într-un fel, oamenii stau nemişcaţi, precum altădată copacii. Oamenii sînt statui ale copacilor. Dintr-o parte în alta, de la strada Gării pînă la bariera spre nord, oraşul meu a rămas un Erechteion al vechilor castani”.

E de apreciat în mod deosebit spiritul polemic care guvernează această voluminoasă carte de convorbiri. Un exemplu ilustrativ (şi) în această privinţă este interviul de 20 de pagini, cu Liviu Ioan Stoiciu, cel mai lung dintre toate cele 60. Iritat de o întrebare în care amfitrionul trimite la o veche opinie critică a lui Al. Piru, potrivit căreia LIS ar fi un poet „fără îndrăzneală, cuminte, proiectînd un tradiţionalism abia camuflat”, acesta se dezlănţuie: „Observ că vă face şi Dumneavoastră plăcere să o amintiţi aici, didactic, o dată ce n-aţi uitat-o – impresionat probabil de personalitatea «profesorului universitar» Al. Piru, care împărţea la Focşani titluri cam după cîte damigene i se mai cărau acasă (aşa era legenda)… Al. Piru, strălucit istoric al literaturii române scrise pînă la începutul secolului 20, n-avea «organ» pentru poezia contemporană, a recunoscut chiar el, era un băgător de seamă, pe cît de didacticist pe atît de arogant şi, din păcate, oportunist (cum e azi un Alex Ştefănescu). Au apărut atunci cronici cu adevărat importante la cărţile mele, care au minimalizat de la sine şi «caracterizarea» lui Al. Piru… Nicolae Manolescu atrăgea atenţia, răspunzîndu-i explicit lui Al. Piru, că poezia mea e dominată de memorie, de fapt, şi că sînt orientat către aşa-zisul retro al postmodernismului actual” (în „România literară” din 4 mai 1989). Mai vehement este LIS, şi aici îl aprob în totalitate, cînd vine vorba de Eminescu şi de efortul „mititeilor” care îl trag de pulpană într-un efort ridicol de a-l scoate din canon şi din orizontul estetic al noilor generaţii de poeţi, de critici şi de cititori: „Totul e trecător, Eminescu a avut mereu parte de contestatari (şmecheri nevoie mare, care-şi fac un nume contestîndu-l) şi a ieşit învingător, peren, nemuritor şi rece… Ce importanţă are ce crede o mînă de nou-veniţi chipurile nonconformişti (de fapt, nişte laşi iresponsabili în viaţa publică) despre Eminescu?”.

    Ceea ce face foarte interesantă lectura masivului volum de interviuri Scriitori contemporani din Vrancea este tocmai spiritul polemic. Din păcate, uneori e mai degrabă harţă măruntă, resentimentară, provincială. Un nemulţumit pare-se incurabil este, între alţii, prozatorul Ionel Bandrabur. Nonagenarul scriitor, trăitor în oraşul Panciu, pendulează între nefericirea de a nu fi apreciat, în opinia sa, aşa cum se cuvine, şi satisfacţia pe care i-o dă propria operă, de valoarea şi originalitatea căreia nu se îndoieşte. Întrebat dacă „este mulţumit cu destinul său literar”, Ionel Bandrabur răspunde vădit frustrat de critică, de modul cum aceasta l-a receptat: „Nu numai că nu sînt mulţumit, dar sînt indignat şi scîrbit de neseriozitatea comentatorilor de cărţi de la jurnale şi reviste. Nu se ia în seamă valoarea, ci sînt citite şi ridicate în slăvi cărţile prietenilor de pahar şi de gaşcă… Volumele mele de reflecţii şi aforisme au fost în întregime ignorate, deşi toate originale, dense, îndelung şlefuite, constituind, mi s-a spus, partea cea mai rezistentă a scrierilor mele. Mă întreb: cu asemenea moravuri, ce destin literar ar fi avut Emil Cioran, dacă rămînea în ţară şi ar fi continuat să scrie şi să publice aforisme în limba română…”

Ziarist şi autor al unor admirabile cărţi de călătorie, Mircea Novac, care a străbătut în lung şi lat mările şi oceanele globului, este unul dintre personajele cele mai agreabile. Călătorul încercat îşi aminteşte: „Şansa călătoriilor pe mări şi oceane? Parcă o văd pe mama în serile calde de vară, cum ne strîngea lîngă ea, pe prispă, şi ne citea dintr-un ziar pe care îl cumpăra de cîteva ori pe săptămînă. Era vorba acolo despre nişte familii de negri care munceau pe plantaţii, zbătîndu-se şi ei cu durerile vieţii… era un roman foileton, poate o fi fost Coliba unchiului Tom. La depărtarea de azi nu sînt sigur, dar ştiu precis că nu trecea nici un număr fără să nu fim aproape de personajele acelea care ne deveniseră familiare. De atunci, din anii aceia, în mintea mea încolţise ideea că rîndurile tipărite cuprind acolo oameni şi întîmplări depărtate, cu suferinţe şi doruri, cu bucurii. Pentru mine se deschidea o lume!” Urmează un elogiu al lecturii ca  principal factor modelator îndeosebi la vîrsta copilăriei şi a adolescenţei şi un îndemn ca tinerii să citească şi „să-şi facă din lectură un crez pentru a trăi întreaga complexitate a vieţii”. Intră apoi într-o logică perfectă o observaţie mai mult decît îngrijorată: „Dacă privim presa sau media în general, dacă citim sau ascultăm ceea ce spune, ar trebui să recunoaştem că prin aceste mijloace se stimulează formarea şi dezvoltarea unui public submediocru. Se vorbeşte mult prea mult dar se comunică mult prea puţin. Ideile apar foarte rar… Ar trebui revigorată, relansată şi ridicată la loc de cinste responsabilitatea… pentru ceea ce spui, pentru ceea ce scrii în calitate de jurnalist, de scriitor“.

Cum spuneam, Culiţă Uşurelu a abordat şi personalităţi care nu au ca îndeletnicire principală literatura, dar care au scris cărţi remarcabile. Numele cel mai sonor în această privinţă este al reputatului oenolog Valeriu D. Cotea, un savant şi un Om, cu majusculă, care toată viaţa s-a ţinut „lipit” cu fapta şi cu sufletul de Vrancea natală, de nobila sa obîrşie. S-a născut la 11 mai 1926, în satul Căliman-Vidra. Pe lîngă lucrări ştiinţifice de anvergură, între care Tratatul de Oenologie în două volume, academicianul Cotea este şi autorul unor admirabile cărţi de memorialistică, de evocări şi portrete, de scrieri monografice scrise cu o pană vibrantă, povestitorul şi portretistul fiind dublaţi de un bun psiholog cu  o profundă cunoaştere a oamenilor şi a omenescului. Magistru a numeroase promoţii de ingineri horticultori la prestigioasa Universitate de Ştiinţe Agricole „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, Valeriu D. Cotea are simţul şi cultul valorii. Şi nu doar valoarea  consacrată, recunoscută, ci şi cea aflată de multe ori dincolo de luminile rampei, într-un, nu o dată, (nemeritat) cvasianonimat. Iar pentru profesioniştii scrisului admiraţia sa e fără margini. Asta şi fiindcă, aşa cum mărturiseşte – „pentru mine a tăcea nu este uşor, a vorbi este greu, a scrie este cumplit. Şi cu toate acestea am scris… am scris gîndindu-mă că vine o vreme cînd trebuie să te întrebi, cînd eşti obligat să te întrebi ce laşi în urmă, care este mesajul pe care îl laşi celor ce urmează. Recunosc că pe lîngă noroc mi-a dat Dumnezeu şi puţină minte căci «norocul fără minte nu păşeşte înainte» şi ca atare nu mai aştept altceva de la viaţă, întrucît am avut deja mai mult decît aş fi putut nădăjdui. N-am gîndit la locuri mai în faţă, dar nici n-am făcut acel ou de aur. Aşa că de-o fi să mor, să mor de tot“. Şi totuşi! Din dorinţa de a lăsa ceva în urmă s-au născut tratate, dar şi cîteva cărţi cu incontestabile virtuţi literare: Omagiul Înaintaşilor, Profiluri în timp, Vidra-Poarta Vrancei sau monumentala monografie a Cotnarului în care, bine observă Culiţă Uşurelu, autorul „îmbină poezia şi povestirea cu ştiinţa”. În acest sens, capitolul Rezonanţe istorice şi culturale din monografia amintită este pe deplin ilustrativ, deşi cu umor şi cu modestia-i binecunoscută Valeriu D. Cotea spune că n-a încercat să îmbine ştiinţa oenologică cu poezia „fiindcă dacă la vin mă mai pricep, la poezie n-am nici pricepere şi nici talent”. A cunoscut însă oameni „peste care s-au revărsat asemenea haruri divine”, de pildă pe Păstorel Teodoreanu, pe care îl consideră „cel mai mare scriitor între oenologi şi cel mai mare oenolog între scriitori”.

Cît despre Vrancea natală, ţară de răzeşi, despre oamenii, istoria şi spiritualitatea ei, academicianul Valeriu D. Cotea ar mai putea scrie multe cărţi pline de miez şi de poezie. Am sentimentul că domnia sa răspunde cu brio exigenţei pe care o exprima înaintaşul său, vrînceanul Simion Mehedinţi: „Ca să vorbeşti despre Vrancea, trebuie să ai o anumită pregătire şi harul de a te îmbrăca frumos, aşa cum preotul îşi pune odăjdiile înainte de a începe slujba”.

Revista indexata EBSCO