Feb 27, 2014

Posted by in CRITICA

Adrian TUDURACHI – Critica gesturilor

Lumea în care trăim nu ne vrea întregi, cu toată biografia noastră. Nimeni nu are chef să ne asculte povestea vieţii de la un capăt la celălalt. Şi cînd se spune că agenţiile internaţionale de supraveghere pătrund în intimitatea noastră nu trebuie să ne imaginăm că undeva într-un centru de culegere a informaţiilor cineva s-a apucat să citească tomuri dintr-o interminabilă cronică de familie. Maşinile nu aşteaptă decît să apăsăm pe butoane, aparatele tactile nu vor decît să ne jucăm cu degetele pe suprafaţa lor, consolele de joc – să dăm din mîini şi din picioare. Nu sîntem interesanţi nici prin identitatea noastră, nici prin lucrurile extraordinare care ni s-au întîmplat, nici prin ceea ce am trăit aseară, ci prin ceva mult mai mărunt, şi mai scurt: prin gest. Forma cea mai fragmentară a fiinţei noastre, care se poate desprinde cel mai uşor de identitatea noastră, forma migratoare prin excelenţă, simplu de imitat şi de reprodus, forma care nu ne caracterizează decît o clipă, această prezenţă provizorie a umanului e şi cea mai solicitată. Nu întîmplător manechinele din vitrinele magazinelor sînt surprinse gesticulînd: cu mîinile în şolduri, cu picioarele în aer, ameninţînd sau mimînd aroganţa. Gestul vinde. Se poate poza pe panouri publicitare, se poate prinde în clipuri video. Cu figura multiplicată a două degete în V, a unei mîini întinse în sus, sau a unui pantof agitat deasupra capului se pot face chiar şi războaie ori revoluţii. Dar în mod banal, cotidian, din gesturi se fac pur şi simplu bani. Internetul nu ne cere, cum ştim cu toţii, decît să facem click: „apasă aici”.

Or, în această imensă problemă de politică şi economie contemporană, literatura are ceva de spus. Giorgio Agamben, într-un eseu de la începutul anilor ’90 despre societatea spectacolului sublinia afinitatea gestului cu domeniul „frumosului”: „Fragment de viaţă sustras din contextul biografiei individuale şi fragment de artă sustras din contextul neutralităţii estetice”. În măsura în care priveşte arta, sîntem mai pricepuţi decît alţii. Gesturile nu se rezolvă satisfăcător prin fiziologie, calculînd cu precizie flexiunea braţului necesară salutului nazist, ci prin ştiinţele umane, şi mai mult, prin cele responsabile de forme şi de percepţia lor. Că literatura se va interesa de acest domeniu, nu e aşadar neaşteptat. Că o face acum, cînd i se cere cu insistenţă să îşi justifice importanţa socială – e de asemenea uşor de înţeles. Studiul clasic al lui Marcel Jousse, L’anthropologie du geste (1974) s-a reeditat în 2008 şi a devenit bibliografie curentă în studiile literare. Există deja o foarte importantă monografie a lui Guillemette Bolens, Le Style des gestes (2008). La asta se adaugă multe alte texte, interpretări, aplicaţii. Recent, chiar în 2013, Dominique Rabaté, cunoscut critic de poezie, a convertit o parte din reflecţiile lui mai vechi despre enunţare lirică în analize de gesticulaţie. Adică a luat ceea ce înainte citise ca acte de vorbire (promisiuni, interogaţii, chemări etc.) şi le-a spus Gestes lyriques.

Bun, există un efect de modă. Are însă şi o dimensiune culturală care merită să fie urmărită. O găsesc într-un eseu al lui Yves Citton, Gestes d’humanités. Anthropologie sauvage de nos expériences esthétiques, apărut în 2012 (Paris, Armand Colin, 313 p.). Volumul e util de la început prin voinţa de a delimita interesul şi competenţa literaturii în problema gesticulaţiei, pe care o anunţă chiar în titlu. „Gesturile de umanitate” sînt cele care privesc ştiinţele umane, care pot fi înţelese, dezvoltate şi difuzate cu ajutorul literaturii şi al artelor în general. Ceea ce deosebeşte aceste gesturi ţine de impredictibilitatea lor. Iau unul din exemplele lui Citton. Un bancomat implică o succesiune de gesturi şi ne solicită intens din punct de vedere postural: aplecaţi deasupra maşinii, cu mîna încordată, degetele pe tastele din dreapta ecranului, cu atenţia orientată la fereastra de dialog etc. Dar, oricît de mare ar fi implicarea corporală şi mentală, gesticulaţia noastră e preprogramată. Tot ce putem face e să răspundem solicitărilor aparatului. Domeniul artei începe acolo unde desfăşurarea procesului şi rezultatul lui nu sînt garantate. Acolo unde gesturile devin incontrolabile. Spune poetul: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund…”. Iar chemarea nu se rezolvă după aşteptări, fata nu vine, şi gestul rămîne suspendat în eternitate. Sau, chiar mai rău, ca într-un cîntec al Adei Milea, chemarea nu ratează, ci strică, provocînd nesfîrşite încurcături: „Mi-am uitat un pieptăn în păr/ cînd m-am pieptănat/ Fiindcă-am fugit după tine,/ cînd m-ai chemat”.

De ce se dereglează gesticulaţia? De ce un gest eşuează sau devine impredictibil? Citton o pune pe seama senzaţiei: atunci cînd ceea ce atingi, cînd felul în care resimţi obiectul contează, şi îţi influenţează mişcarea. Evident, e o mare diferenţă faţă de regimul maşinal al gesticulaţiei. Chiar dacă metalul bancomatului e rece sau mîna îţi tremură, succesiunea mişcărilor va fi aceeaşi. Indiferent ce simţi, gestul rămîne neschimbat. În schimb, dacă îl simţi pe cel căruia îi adresezi chemarea, dacă ai o percepţie sensibilă a celuilalt, oricît de diafană ar fi senzaţia, ceva din direcţia, intensitatea sau secvenţializarea gestului se modifică. Comitem gesturi cu atît mai umane cu cît ezităm, din prea multă atenţie la ceea ce ne înconjoară. Orice creşte participarea sensibilă, orice măreşte gradul de sensibilitate implicat în gest – deci, implicit, şi coeficientul de deviere – îi conferă acestuia umanitate. Se înţelege de ce arta (şi experienţele estetice) sînt importante pentru Citton. Ca disciplină a aisthesisului, ea e specializată în alcătuirea ţesutului de senzaţii din jurul operei: e menită nu numai să înfăţişeze gesturi sensibile, ci şi să le transmită, să organizeze în jurul lor afecţiunea cititorilor sau a spectatorilor. Nu numai îţi arată oameni care interacţionează complicat, ci te face, în plus, să simţi complicaţia, să intri în jocul subtil al retractărilor, al rezervelor – al gesturilor neterminate. Pentru Citton asta implică o opţiune fermă şi transparentă pentru tratarea gesticulaţiei în cadrul unei ştiinţe a efectului artistic. De altfel analiza gesturilor se confundă cu compartimentele unui tratat de estetică. Capitolul al treilea vorbeşte despre gesturi afective; al patrulea despre gesturi imersive; al cincilea despre gesturi critice. Ucenicia întru sensibilitate reface practic etapele unei experienţe estetice, de la reacţia afectivă, la imersiunea în ficţiune, pînă la distanţarea critică.

Însă, în esenţă, fenomenul despre care vorbeşte Citton nu seamănă cu ceea ce ni se întîmplă zi de zi şi considerăm în mod banal ca fiind „un gest”. Nu se poate recunoaşte. Nimic din actul determinat cu care sîntem obişnuiţi şi pe care îl comitem într-o situaţie dată pentru că vrem, considerîndu-ne responsabili pentru el şi pentru succesul lui. Gestul sensibil e unul precar, riscat, deturnat, asupra căruia subiectul şi-a pierdut controlul. Citton propune o reprezentare abstractă, a unui gest care se realizează dincolo de subiect – deasupra lui, în cadrul unei interacţiuni complexe, ca rezultat al unei serii de coliziuni şi de atingeri în context. De altfel, nici nu mai vorbeşte despre un gest propriu-zis corporal: înclinarea capului pentru salut, braţele deschise, pumnul ridicat ameninţător… Nu la asta se referă Citton, ci la o realitate mentală transindividuală, generată de suma acţiunilor şi reacţiunilor. Ca şi în prozele psihologice ale lui Caragiale, în care niciodată personajul nu reuşeşte să facă un gest „curat”, pentru că geometria socială e prea complexă, pentru că sînt prea mulţi ochi care privesc, prea multe prezenţe, şi ceva nelămurit rămîne întotdeauna să răstoarne sensul iniţiativei. Mai degrabă decît o articulaţie fizică, gestul e substanţa aeriană care pluteşte deasupra unei scene. Aproape o atmosferă. Citton vrea să ne dezobişnuiască de reprezentarea comună asupra gestului, să ne deruteze chiar – să ne facă să ne pierdem puţin reperele. Sau, cu cuvintele lui, să ne „defamiliarizeze”.

Cu asta revin la ceea ce mi s-a părut că merită să fie discutat la noi. Eseul aplică, intenţionat, o tehnică de înstrăinare. La ea se referă subtitlul lung al cărţii: „Antropologia sălbatică a experienţelor estetice”. „Sălbatică”, la fel ca în „gîndirea sălbatică” a lui Lévi-Strauss. Citton se prevalează de posibilitatea de a privi gesturile, toate gesturile, de la distanţă egală, fără valorizarea unei interpretări, sau a unei serii privilegiate de practici. Toate gesticulaţiile aparţin unor „triburi”, fie că se produc în culturile majore sau în cele minore. Gesturile sînt date pretutindeni şi s-ar putea lucra în orice literatură; cartea lui Citton e decorată cu siluetele lui Michaux; dar la fel de bine ar putea fi dezarticulaţii lui Urmuz. „Defamiliarizarea” are aici rolul de a demonta o poziţie centrată de norma europeană şi, de fapt, franceză. Fapt notabil, fără îndoială. Pentru că, deşi se putea vedea că redescoperirea recentă a experienţelor estetice ţine de o atmosferă democratizată a teoriei literare, că noile teme împrumutate de studiile literare din antropologie au o deschidere fără precedent spre culturile mici – totuşi explicitarea, argumentul politic, întîrziau. E un lucru bun că Citton se întreabă cine sîntem „noi” cei care reflectăm asupra gesturilor noastre. Evident, gesturi avem şi „noi” în România, şi „noi” în Franţa. Însă cam aici se şi opresc întrebările dificile ale cărţii. Oricît de entuziast aş fi în faţa unei reflecţii asupra formelor care se îndreaptă spre materia culturilor mici, nu pot să îmi reprim dezamăgirea. Deschiderea culturală e direcţia cea mai îndrăzneaţă dar şi cea mai ceţoasă a raţionamentului lui Citton. Mai întîi, pentru că oscilează între o interpretare general umană a gesturilor (toţi gesticulăm la fel) şi una culturală (fiecare gesticulează diferit); or, dacă e posibilă o reflecţie universalizantă asupra gesturilor nu e greu de ghicit unde îşi va instala cartierul general. Apoi, pentru că exemplele „exotice” sînt suspect de rare. Într-un cîmp atît de generos cum e acela al gesturilor, în care aproape orice poezie în traducere poate să furnizeze ilustrări, atît Citton, dar şi Rabaté de pildă, se dovedesc dintr-o dată foarte conservatori, ataşaţi de cîteva lecturi ultrafrecventate (Citton începe cu Cinna lui Corneille), din canonul didactic al literaturii franceze.

Şi apoi, chiar dacă ar fi vorba de culturi diferenţiate ale gesticulaţiei, cine garantează că ele nu se vor înregistra după un protocol etnografic: cu echipe care culeg gesturile din fiecare bordei – dar rezervă elaborarea categoriilor tot pentru marea capitală…

Revista indexata EBSCO