Feb 27, 2014

Posted by in MOZAIC

Constantin DRAM – Timpul trece… Nicolae Breban rămîne!

Pe vremea studenţiei mele se citea cu mare frenezie Breban: Francisca, Animale bolnave, În absenţa stăpînilor,  Îngerul de ghips. În 1977 la Junimea apăruse  Bunavestire iar mitul brebanian prindea o consistenţă de a cărei vigoare te convingi şi mai mult acum, cînd, după trecerea unor decenii, dincolo de unele discuţii, e relativ dificil să identifici prozatori de valoare apropiată, în contexte în care libertatea de creaţie/ expresie are, astăzi, alte cote.

Tot pe vremea apariţiei cunoscutului roman brebanian Bunavestire, apărea în echivalare românească o carte cu multe implicaţii la nivel de interpretare a textului literar, Poetica. Gramatica Decameronului a lui Tzvetan Todorov, carte ce se încheia cu un apendice intitulat Oamenii-povestiri. Se discuta acolo despre un anume tip de personaje (modelul fiind 1001 de nopţi) a căror existenţă este determinată doar de ştiinţa lor de a spune povestiri. Povestirea în sine era egalată cu viaţa sau, altfel spus, viaţa nu există decît prin povestire.

Recitind, recent, a doua ediţie din Demonii mărunţi (volum ce făcea parte din marele proiect Amfitrionii) am simţit necesitatea refacerii unei legături în timp, pornind de la relaţia narator-personaj, atît de autarhic exprimată de Nicolae Breban într-o parafrază flaubertiană: „Grobei c`estmoi!” Desigur, dincolo de emfaza specifică, identificăm în asemenea afirmaţie o puternică marcă narativă, aplicabilă într-un sens mai larg al scriiturii brebaniene ce vine, aşa cum şi mărturiseşte prozatorul în Confesiuni violente, şi se concretizează în acea dorinţă expresă a naratorului de a se potrivi, de a încerca în mod cinic pielea personajului, gîndind, acţionînd, vorbind precum un Farca sau un Grobei sau un oricare altul din galeria posibilă de personaje. În acel Apendice din cartea lui Todorov se spunea despre personaj că trimite spre o poveste virtuală, care nu era a vieţii sale, el avînd rolul de a determina o nouă intrigă, motiv pentru care se ajungea la concluzia formării unei „împărăţii a oamenilor-povestiri”. În romanele brebaniene, desigur, e vorba de o altă consistenţă şi finalitate: practic, se edifică un veritabil mit social-politic-cultural (într-o replică posibil şi balzaciană), cu foarte interesanta acoladă brebaniană ce statuează inedita relaţie „stăpîn-servitor” (un exemplu de forţă fiind acelaşi Grobei, cel care, cucerindu-şi „stăpînii”, de fapt, îşi impune forţa şi autoritate, prin metodele atît de cunoscute de cititorii lui Nicolae Breban).

Nu mă voi opri asupra intrigii romanului, cunoscută cititorilor împătimiţi întru Breban; discuţia se va referi la aspecte ce privesc existenţa personajelor din Demonii mărunţi, aspecte ce reiterează  metoda expusă mai sus, conferindu-i însă şi adăogiri neaşteptate, într-o proză de maximă respiraţie epică, tăind astfel orice alte posibile interpretări. Pe fundalul descris de ultimii ani comunişti este creată aici o adevărată galerie de personaje „dintotdeauna în lume”, adică burgheze, personaje prinse ca într-o reţea uriaşă după o schemă îndrăgită de autor, după cum spuneam, aceea a relaţiei dintre „amfitrion” şi musafiri. Cel care se erijează în această generoasă postură este personajul cel mai brebanian de aici, adică avocatul Marchievici, o realizare complexă, depăşind cu mult, ca anvergură, pe celelalte personaje. De altfel, în casa sa primitoare se petrec multe întîlniri, sindrofii, reuniuni, grupări de personaje, toate gîndite, planificate de un amfitrion ce se bucură de o anume simpatie naratorială: el e, păstrînd ce-i de păstrat, un căutător/ pescar de oameni, un om fascinat de noutate, de relaţionări multiple, de tinereţe, de povestirile altora, de companie feminină, fără a reuşi să pară libidinos insuportabil, ştiind să se implice pozitiv în destinul altora şi avînd şi o autoironie cu care reuşeşte să cureţe mult din eventualele excese. Interesant devine modul în care casa acestuia se transformă într-un „semn” distinct, catalizînd dezvoltări epice de anvergură şi complinind, seducător-profitabil, acţiunile inteligente ale avocatului. Marea artă continuă însă în toate secvenţele narative, începînd chiar cu cele iniţiale în care apare un personaj ignobil, dizgraţios, inapetent, transpirat, gras, cu darul vorbirii nesfîrşite, care, spunînd istorii unei doamne (spre a-i ţine de urît la o petrecere) şi care face  o probă de virtuozitate a discursivităţii: el spune, cu mare neruşinare, aproape obscenă, istorii amoroase de care pare a se excita singur, lăsînd apoi însă drumul spre povestirea ce se naşte în interiorul ramei şi tot aşa, creînd posibila idee că romanul s-ar putea dilua doar în povestiri după faimoasa reţetă orientală.

Dar Nicolae Breban îşi conduce construcţia prin felurite meandre, neuitînd nicicum de alte reguli romaneşti, păstrînd însă unei infinite plăceri jocul de personaje de care ne şi ocupăm. Fără să intrăm în detaliile ce ar merita ele în sine cîte o cronică, trimitem către cele două personaje feminine, Ştefania, cunoscută într-un episod prea puţin pozitiv ca imagine pentru un bărbat, personaj dezvoltat apoi ca tipul ideal al femeii ce mai degrabă respinge decît atrage, păstrînd însă o aură tainică, respectiv prietena ei Mia-Mimi, diferită prin gestualitate excesivă, vorbărie, pragmatism, superficialitate: e interesant că jonglînd cu un asemenea „cuplu” feminin, cel care cîştigă în construcţie este tot Marchievici, aparent fragil, destinat parazitării sociale etc. Aici e marea capcană narativă ce trimite potenţialităţi în toate direcţiile: casa, banii, puterea ascunsă a avocatului, farmecul său de provincial stabilit de două decenii la Bucureşti, oscilaţia între bărbat decăzut şi bărbat încă în putere, eventual chiar o posibilă partidă pentru o fată foarte tînără fac ca personajul să fie mereu „disponibil”, adică un „amfitrion ireproşabil”, aşa cum îl defineşte romanul brebanian.

Desigur, forţa comentariului, a analizei, a aprecierii cu valoare de maximă reprezintă liantul permanent ce îl relaţionează obiectiv pe narator (altminteri„indecent” de apropiat de personajele sale) de acei „demoni mărunţi” ce apar ca piese de neuitat într-un roman ce vizează un conglomerat socio-uman mitizat: „Există indivizi ce nu se pot consola cu ideea de mediocritate, de fapt inşi vanitoşi deoarece păstrează doar furia ratării fără a avea calităţile unei ambiţii deosebite” sau „e mai comod şi chiar mai moral, dintr-un anumit punct de vedere, să pui pe alţii să facă note informative decît să le faci tu, e mai comod să creezi, să proliferezi diavoli, mici diavoli, mulţi şi mărunţi diavoli…” Ar fi o cale lungă de parcurs pe această direcţie: credincioşi însă formulei de la care am pornit, ne mulţumim să trimitem la personajul cumva replică inestetică şi de nedigerat a lui Marchievici, acel Chiţu descins dintr-un atotcuprinzător Grobei. Prin personaje poţi spune uneori mai multe decît printr-o suită de comentarii: iar Chiţu e inestetic, profitor, scandalos, dubios, cu relaţii de nepronunţat şi cu toate acestea păstrat, temut, căutat, într-o nebunie socială pe care (poate…) numai o lume nu demult trecută a ştiut să le înţeleagă. În jurul său(mai precis: şi în jurul său!) se mişcă o lume: studenţi, profesori, ingineri, fete tinere, tineri incerţi, într-o promiscuitate existenţială greu de decelat. Imaginea unora e trecută în revistă cumva în viteză, cumva în registrul caricaturii, naratorul păstrînd o anume rîcă faţă de belferi, mulţi dintre demitizaţi, dezbrăcaţi precum regele din poveste, în diatribe ce ar merita ele în sine comentarii distincte.

Dar romanul merge pe formula sa, cu multă portretistică (chiar de la început, Horaţiu vorbeşte de „mahalagioaica prin care respira Caragiale bătrînul, cel din schiţe”, de „femeia în armură”, de „cretina” sau de „nud îmbrăcat”) , cu scheme de comentarii încrucişate, cu povestiri ale unora ce se pierd în ale altora, cu descrieri de reuniuni ce se risipesc în divagaţii, de parcă (iar aici e marea orfevrărie brebaniană) s-ar pierde pe undeva şi sămînţa epicului, mereu renăscută însă, cu şi mai mare putere.

Într-o galerie plină de personaje, peste tot, ca într-o piesă a lui Evgheni Şvarţ, planează umbra unui macro-personaj, mereu simţit, bănuit, cîrcotit, blestemat în şoaptă, un demon care macină societatea de mult, Securitatea. Mai există, tot într-un joc al antiteticului, un demon mărunt al „realizării”, anume acel inginer Armeanu dinspre final, ajuns altfel decît era: „nu se mai îngrijea ca înainte, privirea se făcu rea, întunecată, fixă, vocabularul abrupt, grosolan, un zîmbet dispreţuitor îi flutura pe buze, la adresa lumii întregi, dar şi a micii lumi, cea care se freca indiferentă şi neimaginativă de el şi de drama pe care o conţinea”.

Dar opus tuturor personajelor din Demonii mărunţi e acel ins misterios, după aprecierea lui Chiţu, cel care face o interpretare sui-generis a Mioriţei, declanşînd observaţia ce se include în absurdul ce încheie apoteotic romanul că Securitatea nu poate fi decît… „oiţa bîrsană, oiţa năzdrăvană”. E personajul care le întăreşte pe toate celelalte, tocmai prin inconsistenţa sa şi prin rolul bizar, absurd, demolator.

Şi astfel se întăreşte schema construcţiei de personaje într-o relaţie privilegiată cu narator/ naraţiune, personaje nu determinate în şi prin acţiune ca în schema clasicizată, personaje cu potenţial discursiv, personaje în pielea cărora naratorul pare a se strecura cu mare rafinament, personaje ce amintesc de marea paradă a personajelor de teatru interbelic, aspect spre care poate trimite şi încheierea romanului, cea care accentuează infinitatea proiectului de ficţiune literară: „…parcă se afla într-o piesă de teatru, o piesă înscenată de un amator ce avea ambiţia lui, cu trupa lui, o trupă naivă, de strînsură, să joace un text mare şi nu pe un oarecare: un text de Plaut sau de Moličre”.

Şi uite aşa, analogia dintre Marele Teatru al Lumii şi teatrul în sine, cel în care personajele pot fi mai purtătoare de poveste decît unele din insipide povestiri şi romane se susţine, seducător şi profitabil.

Iar Demonii mărunţi, ca oricare alt text al unui mare romancier care de puţină vreme a împlinit 80 de ani, demonstrează ce era de demonstrat: Timpul trece, Breban rămîne!

Revista indexata EBSCO