Feb 27, 2014

Posted by in Varia

Vasile DIACON – Patriarhul filologilor români s-a supus legii firii

Unul dintre marii lingvişti ai filologiei româneşti, eminentul profesor Gavril Istrate, mi-a fost dascăl în urmă cu peste 40 de ani, cînd, aspirant în litere, i-am urmat cursul de istoria limbii române literare, susţinînd cu domnia sa şi examenul la materia respectivă. Mai mult decît distant, profesorul mi-a lăsat impresia unui om intransigent cu păcatele studenţiei şi nu mici au fost emoţiile mele în momentul în care a trebuit să citesc subiectele de pe biletul ce mi-l hărăziseră sorţii. Dar cînd profesorul Ştefan Cuciureanu, îndrumătorul tezei mele de licenţă, mi-a spus că preşedintele Comisiei va fi domnul decan G. Istrate şi că în momentul susţinerii examenului va trebui să mă autodepăşesc, mai că mi-a îngheţat sîngele în vene. Pe prof. G. Istrate nu-l văzusem glumind vreodată cu vreun student, deşi nu se poate spune că nu a manifestat admiraţie faţă de merituoşi, ori compasiune şi căldură sufletească faţă de cei aflaţi în momente dificile.

Nu-mi amintesc ce mă va fi întrebat distinsul profesor, ce îi voi fi răspuns eu, dar aşteptînd rezultatul examenului, prof. Şt. Cuciureanu a venit şi m-a felicitat, spunîndu-mi că domnul G. Istrate a fost încîntat de modul cum mi-am susţinut teza şi că a catalogat subiectul ca fiind interesant. Mult mai tîrziu aveam să public teza într-un volum cu titlul Un moment din istoria limbii române literare. Eufrosin Poteca, fapt apreciat elogiativ de către G. Istrate.

Din momentul în care am încheiat dialogul în sala de examen, nu l-am mai întîlnit pe profesorul Gavril Istrate o foarte lungă perioadă de timp. Abia în toamna lui 2007, cu emoţie, cu o oarecare strîngere de inimă – oare mă va primi ori nu? – aveam să bat la uşa apartamentului său pe Aleea Garabet Ibrăileanu, situată în Iaşi, cam la mijlocul drumului dintre Universitate şi Biblioteca Centrală.

Cu o bucurie nedisimulată, m-a poftit să iau loc pe un scaun în sufocanta sa bibliotecă, unde cărţile păreau a se prăbuşi din toate părţile peste cel ce cutează a se aventura în Templul profesorului. Cîteva minute bune nu mi-am putut lua ochii de la vrafurile de cărţi, de la rafturile de pe toţi pereţii, ce gemeau de greutatea volumelor. O clipă, m-a fulgerat un gînd: „Aici a tezaurizat profesorul”. Şi mai tîrziu aveam să descopăr că într-adevăr aşa era.

O linişte adîncă, nefirească în astfel de împrejurări, mi-a permis să trec în revistă toate rafturile, „inventariind” majoritatea cărţilor. La un moment dat, am sesizat privirea-i pătrunzătoare examinîndu-mă curioasă. „Domnule profesor, v-am fost student. Promoţia 1974. Am făcut cu dumneavoastră Istoria limbii române literare… Intenţionez să realizez un volum omagial profesorului Ilie Dan. Aţi putea scrie ceva pentru acest volum?”

Bucuros, profesorul mi-a vorbit despre Ilie Dan, „incorigibilul boem”, doctorandul şi, pe deasupra, colaboratorul său la Facultatea de Filologie.

Dar despre cîte nu am vorbit, sau mai exact spus, nu am ascultat! Mi se părea un sacrilegiu să îl întrerup pe profesor, cu orice întrebare ce nu putea fi decît banală, în raport cu cele povestite de domnia sa. Nu ne-am dat seama cînd s-au scurs trei ceasuri.

Cînd am ieşit parcă pluteam, simţeam că primisem de la profesor o doză importantă de energie şi o bucurie imensă îmi inunda sufletul. Am revenit a doua zi, şi apoi aproape zi de zi, exceptînd sîmbetele şi duminicile, săptămînă de săptămînă şi lună de lună, ani în şir, cînd, sănătos şi plin de energie, şi cu mari planuri editoriale de viitor, se amuza, referindu-se la cei 99 de ani împliniţi anul trecut, cu convingerea că va rotunji şi cel de-al 20-lea lustru al vieţii sale. O vorbă spusă mai în glumă îi caracterizează tonusul: „Am mult de lucru, n-am timp să plec!”

Îmi amintesc că odată, discutînd despre vîrsta lui Iorgu Iordan, înzilit de Creator cu 98 de ani de viaţă, dar şi a altor filologi, m-a întrebat într-o doară ce cred, va sărbători la împlinirea a 100 de ani de viaţă? Am răspuns, în glumă, că sărbătoarea va trebui amînată. Evident, mirarea din priviri îi era accentuată şi de adîncirea unei cute între sprincene. M-a privit nedumerit, neştiind ce să zică. Eu am continuat, pe ton convingător, că această sărbătorire va avea loc la împlinirea vîrstei de 101 ani, deoarece trebuie pregătită pe îndelete. S-a amuzat copios de urarea mea implicită.

Cîte nu a povestit de-a lungul timpului! Dacă vreo doi ani l-am ascultat şi reascultat cu o deosebită sete de informaţie, refăcînd şi cu domnia sa, asemeni cu regretatul şi ilustrul romanist Şt. Cuciureanu, încă o „filologie”, eu cel care am trădat-o finalizîndu-mi studiile şi ca jurist, în ultima vreme am luat cu mine un reportofon şi să tot am vreo 50 de ore de înregistrări, pe care, cîndva, sper, le voi putea transcrie şi încredinţa tiparului. Sunt lucruri extraordinare.

Ardelean prin naştere şi moldovean prin adopţie, profesorul G. Istrate a ales pentru studii universitare, în 1933, Alma Mater Iassiensis, fiind cucerit de personalitatea culturală a lui G. Ibrăileanu şi avînd înainte-mergător un alt mare ardelean şi pisc al filologiei româneşti, pe Ovid Densusianu.

În cetatea culturală a Moldovei, doar după un an de studii, avea să-l cucerească pe profesorul său, pe I. Iordan, care îi prorocea în 1934 că va fi „unul dintre cei mai buni studenţi de la Filologia Română”.

Ceva mai tîrziu, în 1942, I. Iordan împreună cu Octav Botez, alt profesor al său, îl recomandau în următorii termeni: „De mulţi ani nu am mai avut un elev mai bun, mai studios şi mai pasionat pentru această disciplină. S-a remarcat, din capul locului, printr-o rară seriozitate şi cuminţenie, într-o vreme cînd majoritatea studenţilor se lăsau tîrîţi în sterile agitaţii extra-universitare. Suntem înclinaţi să atribuim această superioritate de ordin moral, cel puţin în parte, originii sale ardeleneşti (regiunea Năsăudului). Aşteptările noastre şi a celorlalţi profesori s-au dovedit a corespunde pe deplin realităţii. Cu fiece an, constatăm un progres simţitor pe toate raporturile în evoluţia sa sufletească”.

După o scurtă perioadă de profesorat la Liceul Naţional, a intrat, în 1945, ca asistent la Catedra de Limbi şi literaturi romanice a Facultăţii de Litere de la Universitatea ieşeană, iar din 1949 a fost numit decan al acestei facultăţi, funcţie deţinută pînă în 1968. O lungă perioadă (între 1950-1978) a fost şeful Catedrei de Limba română, iar între anii 1950-1964 a fost responsabilul Colectivului de lingvistică de la Filiala Iaşi a Academiei. Timp de 13 ani a fost responsabilul secţiunii lingvistice a „Analelor ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza» din Iaşi”.

În îndelungata sa activitate ştiinţifică şi didactică, avînd ca fundament opera lui Al. Philippide, Garabet Ibrăileanu şi Iorgu Iordan (l-a avut profesor şi pe G. Călinescu), şi-a pus o puternică amprentă asupra formării unor specialişti în domeniul filologiei, marcînd adesea destine universitare, precum lingviştii N.A. Ursu, Ecaterina şi Al. Teodorescu, V. Arvinte, Ilie Dan, Al. Andriescu, Viorica Florea, Vasile Ţâra, Stelian Dumistrăcel, Dumitru Irimia, P. Zugun, Eugen Munteanu, Ariton Vraciu, Gabriela Pamfil (cu care a reeditat operele lui Philippide), Ion Nuţă, Dragoş Moldovanu, Zamfira Mihail, Corneliu Dimitriu, M. Bordeianu şi alţii, ori o serie de istorici literari şi folclorişti precum Leonida Maniu, Liviu Leonte, Elvira Sorohan, M. Drăgan, Silvia şi I.H. Ciubotaru, I. Constantinescu, V. Adăscăliţei, P. Ursache, I. Sârbu, Dan Mănucă, I. Apetroaie, Remus Zăstroiu. Şcoala filologică ieşeană, avînd ca purtător de fanion pe G. Istrate, s-a impus de timpuriu, într-o vreme a negării unor valori, în lumea specialiştilor, ca fiind promotoarea reconsiderării contribuţiei „limbii vechi” din textele religioase, dar şi folclorului.

A avut ca studenţi, – şi trebuie menţionaţi aici – oameni de litere ca Ion Istrati, Horia Zilieru, M.R. Iacoban, Grigore Ilisei, I. Chiriac, V. Andru, Lucian Vasiliu, V. Filip, Magda Ursachi, I. Cozmei, Valeriu Stancu şi multe alte nume sonore în lumea literară, începînd cu anii ’60 ai veacului trecut.

Cînd a poposit la universitatea ieşeană, tînărul G. Istrate purta în suflet pe corifeii Şcolii ardelene, despre a căror opere a scris studii de referinţă, contribuind în mod fundamental la valorificarea acestei moşteniri culturale.

Gena ardelenească l-a legat organic de operele lui G. Coşbuc, O. Goga, L. Blaga, L. Rebreanu şi ale altor mari creatori de sorginte transilvană.

G. Istrate, năsăudeanul care a ales Iaşul şi nu Clujul pentru studii superioare, cel care, în vara lui 2009, cînd amîndoi împărţeam o chilie la Mănăstirea Sihăstrie, în adînca linişte a nopţii, recita prin somn pe Coşbuc, Goga, Blaga ori Eminescu – pentru mine un extraordinar moment liric cu care nu cred că voi mai avea ocazia să mă întîlnesc – a fost omul care cunoştea toată literatura veche, monumentele pe care se sprijină limba română literară modernă şi iubea cu ardoare tot ce a fost important şi valoros în cultura românească, dovadă stînd studiile despre Psaltirea Şcheiană, Palia de la Orăştie, Cazania lui Varlaam, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Didahiile lui Antim Ivireanu ori Biblia lui Samuil Micu, dar şi despre operele lui I. Necule, D. Cantemir, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, B.P. Hasdeu, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă şi mulţi alţii, dovedind un cult deosebit pentru creaţia lui M. Sadoveanu, pe care l-a cunoscut foarte bine, fiind posesorul unui impresionant fişier lingvistic al scrierilor romancierului, conţinînd peste 40.000 de termeni, urmăriţi de la o ediţie la alta a respectivelor opere.

A fost de-a dreptul captivant să-l ascult vorbind cu patos despre faptul că Sadoveanu a utilizat un anumit neologism în Fraţii Jderi sau Nicoară Potcoavă ca apoi să revină, într-o ediţie ulterioară, şi să-l înlocuiască cu un termen specific epocii; despre Harap-Alb al lui Creangă, în ediţia de la Braşov, de la începutul veacului XX, cînd editorul ar fi avut ideea fărîmiţării povestirii în mai multe povestioare, mai acceptabile pentru copii, despre una sau alta dintre creaţiile eminesciene etc. Nu cunosc vreun român care să vorbească cu atîta patos despre corifeii Şcolii ardelene.

Interesat constant de raporturile dintre limba populară şi cea literară, a iniţiat primele anchete dialectale sistematice asupra graiurilor moldoveneşti cu echipe de studenţi, precum şi anchete folclorice. De remarcat este şi faptul că a fost primul care a reconstituit împreună cu un grup de studenţi, în toamna anului 1951, drumul Vitoriei Lipan, din Baltagul lui Sadoveanu, pentru „a pătrunde mai bine acest mister al duratei poporului român, reflectat în limbă”, după cum afirma profesorul Al. Andriescu.

Opera sa cuprinde pe lîngă cele peste 700 de studii şi articole, volumele Limba română literară (1970 şi 2010), Originea limbii române literare (1981), Studii eminesciene (1987), Transilvania în opera lui Sadoveanu (1999), George Coşbuc în ultimii 50 de ani (2001), Crăciunul de altă dată (2007) şi Studii şi porterete apărute în şase tomuri, între 2001 şi 2010. A fost recenzat favorabil, de mulţi dintre colaboratorii săi.

Concluziile operei sale cu privire la apariţia şi consolidarea limbii române literare, fenomene pe care le-a studiat cu pasiune şi dăruire exemplară, sunt raportate la teoriile conturate în literatura de specialitate, şi anume: a) limba română literară a luat naştere odată cu apariţia tipăriturilor lui Coresi, localizate în spaţiul Tîrgovişte – Braşov, pe baza graiului muntenesc; b) limba română literară a apărut odată cu textele rotacizante în nordul Transilvaniei şi în Maramureş pe baza graiului nord-ardelean-maramureşean; c) limba română literară are la bază contribuţia tuturor graiurilor româneşti; şi d) limba română literară îşi are originea în limba literaturii populare orale, fiind mai veche decît textele noastre scrise.

G. Istrate a considerat că limba română literară s-a constituit şi consolidat în cursul unei perioade îndelungate, de cîteva secole şi nu într-un moment anume, avînd la bază contribuţia tuturor graiurilor nord – dunărene, adică la baza limbii literare stă dialectul dacoromân, traducerile noastre religioase vechi fiind, în cea mai mare parte, opere colective.

Pentru perioada de început a evoluţiei limbii române literare, G. Istrate a susţinut, pe bază de argumente solide că Transilvania este „vatra limbii noastre literare”, localizînd traducerile vechi, nu atît între Tîrgovişte şi Braşov, cît între Braşov şi Orăştie.

A polemizat, cu succes, cu Ion Gheţie şi alţi mari lingvişti.

În sufletul său şi în amintirile sale s-au regăsit o parte însemnată a istoriei noastre culturale ce aparţine veacului trecut. S-a bucurat de a-i fi cunoscut, iar mai tîrziu i-a evocat, pe G. Ibrăileanu, N. Drăgan, C. Bogdan Duică, N. Iorga, I. Breazu, I. Petrovici, Sextil Puşcariu, Theofil Simenschy, L. Blaga, Şt. Paşca, T. Vianu, G. Călinescu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, E. Petrovici, Sever Pop, Gh. Ivănescu, D. Gafiţeanu, Mario Ruffini, Şt. Cuciureanu, Al. Husar şi alţii.

Om al Cetăţii, cu o viaţă exemplar dăruită învăţămîntului universitar, lingvisticii şi culturii româneşti, s-a implicat direct în ridicarea prestigiului instituţiilor a căror destine le-a diriguit (a fost, pentru o vreme, şi preşedintele Comitetului Regional pentru Cultură şi Artă), a îndrumat 33 de doctori în filologie, cel mai cunoscut, poate, fiind N.A. Ursu, iar într-o epocă tulbure şi grea a reuşit, asumîndu-şi adesea riscuri mari, să salveze mulţi oameni de valoare, cum a fost cazul cu Ştefan Cuciureanu, Theofil Simenschy, N.I. Popa ori G. Ivănescu. Tot lui îi datorăm aducerea la Iaşi regretatului profesor Al. Husar, această mare personalitate a mediului nostru universitar.

O contribuţie deosebită a avut în restabilirea şi consolidarea unor punţi spirituale între Iaşii lui Creangă şi Eminescu, şi ai lui Garabet Ibrăileanu ori Sadoveanu şi importante centre culturale ale Basarabiei, prin susţinerea unor remarcabile şi indimenticabile conferinţe despre mari creatori ai neamului nostru la Chişinău, Bălţi, Orhei, Cahul, Soroca, Criuleni, după 1990, dar şi cele din 1964, de la Chişinău şi Bălţi.

Bibliofilia a fost una dintre pasiunile care l-au însoţit o viaţă întreagă, publicînd, în semn de recunoştinţă, călduroase evocări ale unor anticari de altădată. În biblioteca sa se află multe incunabule, ediţii princeps rare, toate ediţiile operelor lui Eminescu şi ale lui M. Sadoveanu.

Conştiinţă a epocii străbătute, profesorul Gavril Istrate s-a ridicat ferm în apărarea ortografiei încetăţenită pînă în 1990, publicînd o Scrisoare deschisă adresată domnului Mihail Drăgănescu, preşedintele Academiei Române (1993) şi revenind ulterior o argumentată susţinere a lui î şi sunt, în locul reformaţilor â şi sunt, în articolul cu titlul sugestiv Ortografia a compromis Academia (1996), recomandînd înaltului forum ştiinţific abandonarea sistemului Drăgănescu şi întoarcerea la ortografia adevărată, considerînd că doar aşa se va putea ajunge la „unitatea scrierii în limba naţională”.

Într-o epocă profund proletcultistă, s-a ridicat împotriva celor care criticau, în mod aberant, Dicţionarul limbii române, ediţia lui Sextil Puşcariu, înverşunîndu-se în a nu cita, în scrierile sale, autori sovietici.

Dar ce luptă a dus, luîndu-l ca martor pe Arghezi cu textul Iaşii, pentru a apăra Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza”, pe care a condus-o, ca decan, o lungă perioadă de timp, şi în ultimă instanţă cultura ieşeană, în raport cu politrucii bucureşteni instalaţi prin diferite funcţii ministeriale. A scos mereu în evidenţă contribuţia Iaşilor şi a moldovenilor, în general, la cultura naţională. Şi de-ar fi să cităm doar Marii ierarhi moldoveni şi limba literară şi tot ar fi de ajuns.

Eu, cel care scriu aceste rînduri, sunt bucovinean. Şi profesorul a iubit Bucovina ca şi pe propriile-i plaiuri natale. L-a admirat în mod deosebit pe bucovineanul Dumitru Florea Rarişte, poet singuratic în lumea poeziei. Poate aceasta motivează faptul că şi eu, bucovinean cu originile în Ardeal, cu străbunii veniţi în Bucovina în 1762, m-am apropiat atît de mult de sufletul marelui meu profesor, care, prin tot ce a făcut, a dovedit că simţea ca un moldovean sadea.

Într-o minunată şi tîrzie seară a verii lui 2009, în umbra răcoroasă a zidurilor Mănăstirii Sihăstria Neamţului, vorbeam cu profesorul G. Istrate, la cei 95 de ani ai săi, despre lumea filologilor ieşeni, cînd discuţia a „alunecat” la volumul omagial închinat profesorului Ilie Dan, Lingvistică şi cultură, pe care l-am coordonat, unde avea şi Domnia Sa două contribuţii, şi cînd a făcut o remarcă, cu o uşoară notă de regret în glas: „Este admirabilă solidaritatea dintre voi, bucovinenii. Şi noi, năsăudenii, suntem solidari, dar parcă voi, bucovinenii, ne întreceţi”. (Şi eu, şi profesorul Ilie Dan suntem bucovineni!). La această notă de regret m-am tot gîndit, pînă cînd, într-o zi din toamna aceluiaşi an, în biblioteca din apartamentul său, ascultîndu-i interesantele relatări despre trecerea şi petrecerea elitelor culturii ieşene care i-au fost contemporane, privirea mi s-a oprit pe volumul său Limba română literară, şi atunci mi-a venit gîndul că aş putea să alung nota de regret din afirmaţia făcută cu ceva timp în urmă, la Sihăstrie, şi, pe loc, l-am întrebat dacă nu ar dori să reediteze lucrarea respectivă într-o formă revizuită şi augmentată. Brusc a întinerit. O frenezie debordantă l-a acaparat: ce texte trebuie adăugate, care va fi ordinea lor, ce îndreptări ar fi necesar de făcut? Despre toate aveam să discutăm în zilele care urmau.

După o muncă asiduă, mai ales în timpul liber şi multe nopţi albe, căci obligaţiile mele profesionale, ca jurist, nu-mi permiteau altfel, am reuşit, după vreo cinci luni, să finalizez lucrarea. Bucuria mea a fost mare cînd am văzut satisfacţia sinceră a profesorului meu în momentul în care a avut în mînă tirajul.

L-am ascultat nu cu mult timp în urmă conferenţiind despre Limba Bibliei lui Samuil Micu (Biblia de la Blaj), 1795. Fundamentarea ei pe graiurile populare din Transilvania. A fost din nou magnific, aşa cum a dovedit-o cu puţin timp înainte, cînd a însufleţit, ca nimeni altul, o sală arhiplină, vorbind despre Poezia ardeleană şi Marea Unire, demonstrînd încă o dată că marile spirite ale lumii ştiinţifice nu se „pensionează” nici la venerabila vîrstă pe care abia o împlinise.

Acum, cînd ne pregăteam de aniversarea profesorului G. Istrate, acesta s-a supus tăcut legii firii şi s-a retras în linişte, în amintire, cu doar 23 de zile înainte de a fi rotunjit un secol de viaţă (s-a născut la 23 februarie 1914, în Nepos, vechiul ţinut grăniceresc năsăudean). Cu pioşenie, mă alătur şi eu celor care îl vor păstra mereu în inimă pe venerabilul Profesor.

Adio, iubitul meu Profesor de ieri, de azi şi dintotdeauna!

2 februarie 4014

Revista indexata EBSCO