Feb 27, 2014

Posted by in EDITORIAL

„Zilele în care nu scriu sînt niște hiatusuri” – dialog cu scriitorul Arcadie SUCEVEANU

V-aţi visat îngerul, în copilărie? V-aţi întîlnit cu el, aveţi amintiri… „prenatale”?

Nu m-am întîlnit niciodată cu Îngerul meu. Dar m-am gîndit la el încă din copilărie, l-am visat, am încercat să mi-l imaginez. Şi ştiu că el mă însoţeşte tot timpul şi peste tot, încă de pe cînd, copil în casa părintească dintr-un sat românesc din Bucovina „detrunchiată”, mama mă învăţa să-l invoc: „Înger, Îngeraşul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,/ Eu sînt mic – tu fă-mă mare,/ Eu sînt slab – tu fă-mă tare…”. Atunci, gîndindu-mă la înfăţişarea şi forma lui, am avut primele intuiţii ale unei alte lumi, transcendentale, ale unei lumi de dincolo de ce văd ochii. Ajutat de înger, care este o formă concentrată de spirit, nu e greu să te transpui în alt timp, să te imaginezi pe tine însuţi, cel de pînă la existenţa pămînteană. Dar „amintiri prenatale”, în sensul trăirilor sau arătărilor „reale” de pînă la întrupare, în afara imaginarului nu pot spune că am avut.

 

Ce credeţi despre autodidaxie? Cîtă… şcoală (studiu) este în operă, cîtă experienţă, cîtă intuiţie (mă gîndesc la Ion Creangă, Panait Istrati, Marin Preda…)?

Instruirea autodidactă există în firea oricărui creator adevărat. Şi cînd zic creator adevărat, am în vedere persoana înzestrată cu talent nativ, purtătorul acelui „cod divin” ce îl ajută să pătrundă în mecanismul Facerii şi des-Facerii lumii, în ordinea secretă a lucrurilor. Acest cod presupune, în primul rînd, multă intuiţie şi iluminare iniţiatică. Studiul, experienţa, care sînt foarte necesare, indispensabile, vin doar să le dezvolte şi să le potenţeze. Se ştie bine că un om informat, cu multă ştiinţă de carte şi cu experienţă de viaţă, va putea scrie oricînd un text (chiar şi literar) onorabil, cît se poate de corect sub aspect lingvistic şi informaţional. Dar textul va fi plat şi irelevant, lipsit de virtuţi artistice, dacă nu va conţine acel suflu inefabil, acea energie secretă care să-l facă viu, colorat, miraculos. Şi invers, un scriitor înzestrat cu talent ori cu geniu, fără să aibă studii speciale şi aprofundate în vreun domeniu, dar fiind ghidat de intuiţie şi de iluminare iniţiatică, va putea face analize sau radiografii plauzibile. Să ne amintim de Balzac, care în romanele sale ne prezintă adevărate tratate economice şi reţete gastronomice de a căror autenticitate s-au mirat contemporanii săi. Sau de Eminescu, care, în viziunile sale cosmogonice, a intuit unele teorii ale fizicii (În Luceafărul, La steaua ş.a.).

În creaţie toate contează – şi experienţa, şi şcoala, şi intuiţia. Îmi face plăcere să reiau, în acest sens, afirmaţia lui Vasile Andru: „Lucrurile stau aşa: Un om talentat mizează pe şcoli multe; iar un om genial mizează pe iniţiere. Dar ambele – şi şcoala şi iniţierea – sînt absolut necesare în exprimarea talentului sau a geniului. Sau şcolire, sau iniţiere, sau amîndouă!”

 

Ce aţi descoperit deosebit în arborele genealogic personal?

Pînă acum un an şi ceva nu-mi cunoşteam Arborele genealogic decît parţial şi sumar, avînd doar informaţia păstrată în memoria părinţilor şi bunicilor mei. În vara anului 2012, aflîndu-mă în vacanţă în satul de baştină Suceveni din Nordul Bucovinei (rebotezat de sovietici, în 1945, Şirokaia Poleana; revenit, în 1996, la vechea denumire de Suceveni), am avut acces la registrele găsite de consătenii mei în podul Bisericii, în timpul unor lucrări de reconstrucţie. A fost o enormă surpriză pentru mine să descopăr în cele 12 registre format mare întreaga arhivă a satului ce cuprinde naşterile, cununiile şi decesele începînd cu anul 1800 şi pînă la ocupaţia sovietică din 1945. Astfel, lucrînd mai multe zile cu aceste registre împreună cu profesorul de istorie din localitate Ioan Suceveanu, mi-am putut face Arborele genealogic. Datorită faptului că în dreptul numelui şi anului celor decedaţi este consemnată şi data naşterii lor, am putut coborî pe linia ramificaţiilor în timp pînă pe la 1730-1740. Pe ramurile acestui Arbore găseşti fel de fel de consemnări şi surprize, ce ar putea fi ţesute în pagini de proză. Astfel, am aflat că pînă pe la începutul sec. XIX satul Suceveni a avut altă denumire – Tomeşti; că din iulie pînă în septembrie 1848, pe parcursul a trei luni, în Suceveni au murit 31 de oameni de holeră; că pînă la începutul secolului XIX existau în sat două familii mari Mutu – a lui Dumitraş şi a lui Petrea, iar tata se trage, atît pe linie maternă cît şi pe linie paternă, din ambele; că aceste două familii Mutu figurau în documentele timpului cu numele dublu Sucevan Mutu, iar începînd cu anii 1900 – 1905, parohul bisericii a renunţat la înregistrarea familiilor duble, acestea rămînînd să figureze doar ca Sucevan/ Suceveanu; că bunicul pe linia tatei, Ioan al lui Vasile al lui Gavril, mort în Primul război mondial, pe 23 aprilie 1916, se află înmormîntat (fapt care nu fusese cunoscut de familie) în localitatea Cholin din Polonia. Etc.

 

Au nevoie elevii noştri de profesori de religie? Sau numai de… sport?

Nu ar fi deloc rău dacă în ciclul şcolar elevii ar fi familiarizaţi cu istoria religiilor, cu Biblia, cu normele religioase. Acest lucru se impune mai cu seamă azi, în epoca noastră post-postmodernă, atît de tehnicizată şi vidată de suflet, atît de despiritualizată. Orele de religie la care să li se vorbească elevilor despre spirit, putere divină, transcendenţă, credinţă, bunătate şi clemenţă etc. ar fi un timp cîştigat, alături de cel rezervat sportului, informaticii şi celorlalte.

 

Ce instrument de scris folosiţi/ aţi folosit (pană, creion, condei, stilou, pix, maşină de scris, calculator)?

Arcul meu de existenţă porneşte de la condei şi peniţă şi se încheie cu calculatorul. Am zis se încheie, dar nu sînt sigur, pentru că în epoca noastră lucrurile se schimbă atît de repede încît s-ar putea să mai prind şi alte invenţii ale minţii umane puse în slujba scrisului. Cine s-ar fi gîndit, încă acum 20 de ani, că maşina de scris va deveni în foarte scurt timp piesă de muzeu?

Aşadar, în „antichitatea” mea şcolară, pe cînd trimiteam la ziare şi reviste primele poezii şi articolaşe, am scris cu romanticul (totuşi!) condei cu peniţă. Apoi, în epoca studenţiei cernăuţene, care coincide cu debutul meu literar în periodicele din Cernăuţi şi Chişinău, unealta de scris mi-a fost stiloul. Dar foarte repede l-am schimbat cu pixul, cu care continuu şi azi să-mi scriu poeziile. Doar poeziile, căci alte texte le scriam odinioară la o maşină cu litere chirilice (pe care, prin 1991-1992 le-am schimbat cu litere latine), iar de vreo 8-10 ani încoace le scriu la calculator. Deci, atunci cînd îmi scriu poeziile, doar pixul îmi oferă o libertate deplină şi îmi asigură contactul cu pagina albă, ca un paratrăsnet prin care „fulgerele” se topesc în pămîntul hîrtiei…

 

În ce publicaţie culturală v-ar fi plăcut să debutaţi? Ce vă amintiţi (plăcut, neplăcut) de la debutul cu volum?

Aflîndu-mă în anii debutului la Cernăuţi, reuşeam să citesc „România literară” şi „Luceafărul”, pe care le primeam pe căi ocolite, tocmai de la Moscova sau Orenburg, căci nouă, românilor din Bucovina şi Basarabia, ne era interzisă abonarea la presa din România. În pofida interdicţiilor, trăiam într-un fel de „contumacie” cu realităţile literare din Ţară, eram la curent cu toate noutăţile editoriale, încercam să-mi sincronizez scrisul cu cel al colegilor mei de generaţie. O, cît aş fi fost de fericit dacă aş fi reuşit să-mi public poeziile şi eseurile în una din aceste două reviste sau în oricare altă revistă din Patria mea istorică! Deşi, n-aş putea spune că debutul din ziarul regional „Zorile Bucovinei” – unica publicaţie de limba română din Bucovina acelor ani – nu mi-a fost de bun augur…

De fapt, eu am debutat în volum de două ori – o dată pe cînd mă aflam în Bucovina, la filiala de carte românească a Editurii Karpati din Ujgorod, cu placheta Mă cheamă cuvintele, în 1989, şi a doua oară la Chişinău, cu volumul Ţărmul de echilibru, apărut la Editura Literatura Artistică, în 1982. Şi primul debut, şi cel de-al doilea au fost cu probleme mari. Prima plachetă, scăpată abia vie de sub satîrul redactorului hipervigilent, a ajuns în reţeaua de comerţ într-un număr mult diminuat faţă de tirajul total de o mie de exemplare. Practic, punerea ei în vînzare a fost mimată, cea mai mare parte din tiraj fiind „pusă la păstrare” pentru mulţi ani înainte (despre acest lucru aveam să aflu mai tîrziu) sub nişte munţi de cărţi de la subsolurile reţelei de distribuţie a cărţii „Oblknigotorg” din Cernăuţi. Motivul? Unul foarte simplu: eram poet român, iar un poet care simţea şi scria româneşte în Bucovina sovietică, „eliberată de sub jugul cotropitorilor români”, nu putea fi decît „naţionalist” prin definiţie. Aproape la fel s-a întîmplat şi cu debutul de la Chişinău. Ajunsă la instituţiile „abilitate” înainte de a fi pusă în vînzare, cartea a fost stopată în subsolurile „Moldknigotorg”-ului de această dată, unde a fost ţinută ca într-un fel de arest mai bine de trei luni. Motivul? S-au detectat în ea „greşeli ideologice”. Ce fel de greşeli? Să vă dau doar un exemplu. În una din poezii „bomba” politică ce ar fi putut zdruncina (nu-i aşa?) sistemul, se ascundea în versul: „ … Sau poate vîntul toamnei venit din Himalaia/ Îmi scutură odaia de vise şi fereşti”. „De unde vine vîntul în poezia dumitale, dragă tovarăşe? Din Himalaia, aşa scrie aici… Dar ştii dumneata în ce ţară se află Himalaia? Într-o ţară capitalistă!”… Şi numai intervenţia autoritară a lui George Meniuc, Andrei Lupan şi Aureliu Busuioc, scriitori de notorietate şi cu mare pondere pe atunci, mi-a putut salva cartea de la ghilotinare.

 

Ce faceţi într-o zi în care nu scrieţi?

Zilele în care nu scriu sînt nişte hiatusuri. Din păcate, în biografia mea de creaţie sînt foarte multe asemenea semne nefaste. De cum am absolvit universitatea şi pînă în clipa de faţă am fost angajat în serviciu, am avut mereu legată de picior ghiuleaua funcţionărească. Aflîndu-mă mulţi ani în funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, iar din 2010 în cea de Preşedinte, nu a fost şi nu este zi în care să nu scriu… scrisori, cereri, rapoarte, apeluri…

Încerc, totuşi, să mă menţin pe linia de plutire. Iar atunci cînd nu reuşesc să scriu (şi) literatură, citesc. Ori, de multe ori, revin la cele scrise.

 

Ce înseamnă atitudine, implicare civică pentru un scriitor contemporan?

Pentru noi, scriitorii din Basarabia şi Bucovina, implicarea constituie o condiţie aproape obligatorie, dictată de circumstanţele în care ne ducem existenţa. Noi niciodată nu ne-am putut permite „luxul” de a fi doar oameni de creaţie, fiind nevoiţi în toate timpurile să ne implicăm atît prin scris, cît şi prin acţiuni civice concrete în miezul fierbinte al realităţii. De aceea, lira noastră a avut mai întotdeauna şi o coardă de bronz, care scoate sunete grave, chemătoare ori imperative. Dacă derulăm filmul evenimentelor din momentele cruciale ale istoriei noastre recente: decretarea limbii române ca limbă de stat, trecerea la alfabetul latin, desprinderea din burta Leviathanului şi declararea independenţei, legiferarea imnului de stat şi a tricolorului etc. – peste tot ne apare imaginea unor scriitori energizînd şi magnetizînd mulţimile adunate în pieţe şi pe stadioane, luînd atitudini ferme la microfoanele din Parlament, etc.

Aşadar, scriitorul basarabean cunoaşte cu prisosinţă starea de om al scrisului şi, deopotrivă, pe cea de om al agorei politice, purtător al conştiinţei naţionale.

Mă bucur că am făcut parte din generaţia rezistenţei şi renaşterii româneşti în Basarabia. O generaţie de scriitori care a făcut istorie. Şi, în acelaşi timp, mă bucur că nu am admis în scrisul meu „de atitudine” (aşa cred eu, cel puţin) compromisul estetic.

 

Ce făceaţi pe 22 decembrie 1989? Ce aţi face acum în acel context?

Mă aflam în Casa editurilor din Chişinău, avînd pe atunci funcţia de redactor-şef al Editurii Hyperion. Aflînd ce se întîmplă în România, toţi angajaţii editurii (între care erau şi mulţi scriitori – Teo Chiriac, Ion Ciocanu, Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu, Constantin Dragomir, Aurel Scobioală, Zina Cenuşă, Gicu Chiriţă ş.a.) ne-am adunat pe culoarul de la etajul al 12-lea al edificiului în jurul unui aparat de radio şi sorbeam cu nesaţ orice informaţie transmisă de la Bucureşti. Apoi seara, după program, grupul nostru de prieteni ne-am adunat în atelierul unui amic, pictorul Andrei Ţurcanu, unde am sărbătorit victoria fraţilor noştri de sînge, ciocnind cîte un pahar cu vin şi stînd cu urechea lipită pe Radio România. Ne făceam griji pentru Mircea Dinescu, care cu un an înainte venise la Chişinău şi pe care eu personal îl cunoscusem, în acelaşi an 1988, la Bucureşti, ne temeam să nu i se întîmple ceva rău. Ne bucuram că a bătut ora astrală pentru poporul român, pe care îl vedeam acum într-o altă lumină, ridicat din genunchi, plin de curaj şi demnitate. Noi cei din Basarabia ne aflam în plină perestroika, la începutul luptei pentru revendicarea valorilor sociale şi naţionale, iar evenimentele din România ne-au însufleţit şi mai mult spiritul revendicativ şi revoluţionar.

Dacă m-aş pomeni din nou în acel context, aş începe poate scrierea unui jurnal: Jurnalul Marii (Dez)Iluzii…

 

Sînteţi colecţionar (de timbre, clopoţei, carte rară, artă plastică, manuscrise etc.)? Iubiţi pisicile, cîinii, păsările? Alte pasiuni?

Încă din studenţia cernăuţeană, colecţionez cărţi, dacă pot spune astfel. Ca orice om preocupat de lumea scrisului, probabil. Cărţi vechi şi noi, ediţii rare, ediţii miniaturale, albume de artă etc. De asemenea, îmi place să adun diverse portrete, insigne, statuete ale scriitorilor, compozitorilor, artiştilor.

Am avut mai multe pisici, cunosc starea ce ţi-o creează dependenţa de un animal şi cumplita suferinţă pricinuită de moartea sau dispariţia lui. Admir naturaleţea comportamentului fraţilor noştri necuvîntători, demnitatea şi corectitudinea lor, şi-i urmăresc ore în şir, cu nesfîrşită curiozitate şi dragoste, la emisiunile de la Animal planet. Comparînd comportamentul lor cu cel al oamenilor, imaginea atît de mitizată a lui homo sapiens apare de multe ori mai bicisnică, umbrită de o aură negativă…

 

Vă este teamă de globalizare? Ce vă nemulţumeşte în anii noştri „postmoderni”?

În ultimele două decenii am trăit schimbări capitale, dramatice şi spectaculoase în acelaşi timp. Lumea se schimbă „de cînd e lumea”, ştim acest lucru încă din anii de şcoală, dar ceea ce ni se întîmplă nouă azi nu sînt simple schimbări, sînt mutaţii, adevărate seisme sociale. Procesul fiind unul global şi ireversibil, convingerea mea e că nu are rost să-ţi fie teamă de ceea ce oricum nu poţi scăpa. Uneori însă, în momentele de criză, noţiunea de globalizare mă trimite cu gîndul la ideea „subversivă” a oamenilor care au pornit să înalţe spre cer Turnul Babel. Zidarii Turnului erau şi ei oarecum „globalizaţi”, nu?…

Ce mă nemulţumeşte? Deformarea morală a omului şi confuzia valorilor. Pragmatismul ne-a mîncat sufletul, ne-a vidat de moralitate. Aş vrea să citez un gînd al lui Adrian Popescu din răspunsul său la această întrebare, avînd în vedere în primul rînd ceea ce se întîmplă azi în literatură: „Piramida axiologică nu trebuie prefăcută în nisip unde-şi poate imprima oricine urmele”.

 

V-aţi dori o casă la ţară? Aveţi deja?

După plecarea la Domnul a Mamei, ne-a rămas, mie şi fraţilor mei, casa părintească. Dar ea se află departe, în Bucovina, la o distanţă de patru sute de kilometri. Stă pustiită şi ne aşteaptă, cu ferestrele stinse de îngeri…

Revista indexata EBSCO