Feb 27, 2014

Posted by in Panoramic editorial

I. HOLBAN – Impozit pe alb și candoare

„Rătăcirile” prin haiku, preţ de cîţiva ani şi cîteva cărţi – cele mai reprezentativa sînt Fugă în haiku şi Nuntă pe firul ploii –, ca şi încercările, cu naivitatea, îndoielile şi, uneori, stîngăciile primei vîrste a liricii, din Via­ţa mea cu lună, de exemplu, au fost de folos Rafilei Radu care, iată, cel puţin în ultimele două cărţi, Altarul de pelin şi Katinul furni­cilor de culoare roz, se maturizează în orizontul expresiei poetice; a învăţat, „fugind” în haiku, pericolul discursivităţii, dar şi modul distilării trăirilor, sentimentelor, stărilor, ieşind din „ornamental” şi nemaicăutînd metafora cu orice preţ. Într-un cuvînt, Rafila Radu promite chiar să fie un poet adevărat, ca în acest „carusel” un­de se mai simt încă stările înfloririi din haiku: „l-au inventat şi pe acesta!/ eu, deja, sunt printre cei care/ cred şi simt/ pămîntul învîrte –/ blestemul de pe coarda viorii/ cînd sus cînd jos/ cu in­tuiţie/ din frînturi, din amintiri refac –/ ca un amurg, în gol, rea­lul/ latră în noapte cîinii a neputinţă/ ecoul se plimbă-n munţi ne­risipit/ clopote de azur/ clinchet lin prin aerul rarefiat/ dansul de umbre/ viaţă a unui trup de lacrimă albă –/ far pentru gîndul ce-apare de nicăieri/ ce accident!/ drumul ierbii se termină, doar, în ver­de!/ şi vara moare arsă de flacăra propriului trup/ punţi ce se des­tramă în corole/ vin stele-n nopţile firii/ drumul alb văzut pe fugă!/ văzduh încremenit vibrîndu-i cilii/ înspăimîntaţi copacii îşi strîng din ramuri/ devorînd stările-nfloririi” (Caruselul).

După titlul ultimei cărţi, ai crede că urmează un măcel, asemeni celui comis de sovietici în pădurea Katyn din Polonia cîndva vecină cu noi; în fond e „măcel” de imagini suave, înfiorate de „sporii spaimei” şi de un astru mort „la balul înfloririi”, iar poemul emblematic – o „artă poetică”, în fapt – al noii vîrste lirice e Somnul muzei, în care poetul „naiv” de altădată se smereşte astfel: „m-am minţit, minţindu-mă mereu/ doar, pentru alţii în mii de versuri/ vifor, ger, ninsori şi ploi/ furtuni ce ridicau gunoaiele la cer/ pentru mine/ tăcerile dintre cuvinte –/ sfiala unui înger/ ocrotindu-mă în somn”. Sînt în Katinul furnicilor de culoare roz titluri ca nişte poeme (Ţipătul ultimului cocor, Nimic despre complexul furnicii, Nuntă în răcoarea zborului de fluturi, Aripi frînte în lumină mov, Să nu uiţi de zahăr la cafea, Copacul la ca­re primăvara nu vine. Prin cenuşa dialogului mut etc.), poeme intens simbolice (precum acesta, unde extincţia fiinţei este asociată imagi­nii cerbului mort: „închide ochii tristeţii!/ cum ţine trează clipa! în aura stelei fără loc/ sîngerează, la finaluri, bolta/ soarele şi cerbul mort./ voi veni curînd/ mireasă cum ţi-am promis/ pînă şi copacii vor înflori/ gătiţi de-aceeaşi nuntă./ în poarta ei/ netrăitele ierni,/ somnul atîtor primăveri” – Ca o iarnă, nunta), poezii de dra­goste frumoase (ca în Iarăşi: „tu nu mai vrei să întreţii focul/ mă uit la mîinile mele/ arse/ la fel gîndul, inima/ dacă totul cu totul se nunteşte/ unde-i atunci mireasa/ şi care-i mirele?/ tu nu mai vrei/ privighetoarea/ şi-a început, iarăşi, trilul/ adică, bucuria”), dar şi”ocazionale”, dedicate Doinei Deleanu, actriţă (re)cunoscută a Tea­trului Naţional din Iaşi (Dezlegări de nevăzut) ori unor poeţi tineri după „aprinse dezbateri radiofonice”: e o schimbare de paradigmă aici, apărată pe baricade, în ironie demolatoare şi sarcasm: „- luaţi-vă sentimentele/ plecaţi şi voi toţi!/ suntem noul val/ şi zeii să plece/ să se spînzure-n Olimpul lor/ vrem poezie fără trăirism şi ajuto­rul sfînt de la roboţi!” (Sinucideri în Olimp).

Într-o altă ordine, poezia Rafilei Radu din Katinul furnicilor de culoare roz se extrage din înţelesuri­le simbolice pe care le au oglinda lui Baltrušaitis (reflectare, minciună, iluzie, poartă spre dincolo etc), ca în Oglinda cu profun­zimi, cireşul înflorit din haiku-ul de import japonez („a-nflorit ne­bun cireşul/ într-un mai ruşinat/ obrazul fecioarei”, scrie Rafila Radu în poemul Cireşul, noaptea), nimbul, un cuvînt frecvent în car­tea poetului, desemnînd aureola sacrală a copilăriei, cu vîrsta sa de aur şi spaţiul de identificare dintre stele (Zeiţă de peşteră) şi mama-matricea dintr-un lung şir de poeme A murit mama, Doliu, Grădina fără mama, Calmul dimineţilor nestinse, Ţipătul ultimului cocor); şi tot astfel, se simte, uneori, în poezia Rafilei Radu, tăişul sub­ţire al cuţitului de argint pe care îl arăta, altădată, Denisa Comănescu, în poeme despre răzvrătirea fiinţei împotriva unei istorii duşmănoase (Katinul furnicilor de culoare roz), despre „poporul meu nehotărît” (Oglinda cu profunzimi), despre destinul „cerşetorului sărman”, ca o rugă, ca un plînset (Surplusul de candoare) ori despre surparea lumii odată cu tăierea cireşului „crescut în faţa casei ta­le” (Fals în inele). Poezia Rafilei Radu e o continuă confruntare cu miezul şi coaja cuvintelor, astfel: „cuvintele/ cînd albe, cînd scurte/ sincere, profunde/ ca nişte dangăte de clopot/ de alamă, bronz, argint şi înalt” (Aceeaşi revărsare-n salt).

Revista indexata EBSCO