Feb 27, 2014

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Semnale morse printre cuburi de gheață. Nicolae Spătaru

Nicolae Spătaru e, printre poeţii basarabeni, mai apropiat experimentului liric optzecist; el dă, poeziei de azi, semnale morse la care trebuie să luăm aminte; iată mesa­jul transmis: „sînt doar în trecere te scuzi în faţa pietrelor/ şi tă­cerea lor indulgentă/ pare pentru moment să-ţi facă bine/ sînt doar în trecere îmi beau cafeaua îmi sărut iubita/ îmi notez în grabă cîteva gînduri şi gata plec/ sînt doar în trecere/ sădesc acest pom îmi mîngîi copilul şi gata/ sînt doar în trecere (nu se vede?!)/ îmi fumez ţigara şi-aş dori (dacă se poate)/ să-mi trăiesc iluzia pînă la capăt/ pentru că este iluzia mea/ uitaţi-vă ce mult s-a ataşat de mine/ rămasă singură sînt sigur că se va pierde/ şi e păcat/ aşa le spui pietrelor” (Sunt doar în trecere): e (pe)trecerea unui actor grăbit care nu vrea decît să-şi trăiască iluzia (spectacolul) pînă la capăt. Deşi se întreabă, retoric, fireşte, şi într-un proiect abia schiţat, în răspăr, „care o mai fi conotaţia” cuvîntului inimă, pentru a despăr­ţi apele, îi rămîne să aleagă, desigur; din poemele sale izbucneşte, însă, un nou „război mondial” al celui aflat în miezul fierbinte al despărţirii paradigmelor literare şi de sensibilitate; „de mult n-ai mai fost la vreun spectacol/ de mult n-ai mai spus nimănui te iubesc/ de mult n-ai mai adunat în poemele tale/ fiinţele dragi/ doar cîinii vagabonzi se simt/ în siguranţă în poemele tale/ beţivii fac pipi după vocale/ metaforele tale au ajuns locuri rău famate/ unde se spun tot felul de bîrfe/ unde se pun la cale intrigi politice atentate crime/ în poemele tale/ îşi dau întîlnire hoţii şi cuţitarii/ nu mai e mult/ şi din poemele tale va izbucni/ un nou război mondial” (Din poemele tale).

Cărţile lui Nicolae Spătaru – Întoar­cerea zeilor (1992), Ion şi alte revoluţii (1996), Noaptea cînd soclu­rile îşi recrutează noile glorii (1998), Tristeţea recită din Rilke (2000), Citirea zidului (2013) – se scriu într-o joacă şi în orizontul unui joc totdeauna tragice; poetul îşi construieşte mesajul ca pe un ansamblu, avînd o logică, pornind, însă, de la cuvinte „aruncate” la facere (un cuvînt folosit des, într-un chip semnificativ): astfel: „mesajele tale pînă ajung la mine/ au aproape toate cuvintele şterse/ rămîn doar cîteva: piatră cuţit uitare şarpe…/ (ordinea e tot timpul alta)/ şi abia cînd le reciteşti observi consternat/ că şarpele/ după cîteva mişcări halucinante pe foaia albă/ cade mort şi doar în coadă îi mai zuruie o vreme/ ca un clopoţel/ sahara/ cuţitul se înfige adînc în pămînt şi imediat se sufocă/ în propria-i rugină/ piatra se sfarmă în zeci de bucăţi/ dar stupoare: părţile se fac mult mai mari/ decît piatra însăşi/ cuvîntul uitare…/ ce-am vrut să spun?” (Semne). Şi, în această grilă, cît e destinul poetului? Cît un oraş „sodoma şi gomora”, de exemplu, care exersează rolul unei „cetăţi dispărute”, cît un „oraş barbar”, valorificînd, liric, cuvinte precum buldo­zer, troleibuz, betonieră, tren, rugină, stîlp de telegraf: „ai desco­perit abia acum/ că dintre toţi prietenii/ doar stîlpul de telegraf/ mai ţine la tine/ ca pe vremuri”, scrie Nicolae Spătaru în Sentimente cu dobîndă. Pelerin rătăcit în propriul destin, cum îşi spune în Sin­gurătatea ta, poetul se (auto)portretizează, în chipul cel mai explicit,  în focarul labirintului de oglinzi din Nebunul cu o singură fereastră: „în ultima vreme/ cineva îţi fură răspunsurile/ la tot mai multe întrebări/ singurătatea îţi lustruieşte cu înverşunare/ întunericul din geam/ cărţile pe rafturi stau nonşalante/ sfidătoare chiar/ iubita-ţi doarme la o margine de cale lactee şi lucrurile se arată atît de tîrzii/ încît nu mai aştepţi nici un semn…/ abia atunci fiinţa ta ia cu asalt pietrele/ simte ca niciodată/ legătura de rudenie cu ste­lele/ trăieşte şi moare în acelaşi timp/ înjură şi visează lucruri su­blime/ mototoleşte cu oroare foaia albă/ o aruncă în hău/ şi tot pe ea mai apoi scrie poeme de dragoste/ tot mai des îşi uită viitorul/şi se crede nebunul/ cu o singură fereastră/ prin care/ poate privi marea moartă”. Deşi pare că e aproape de optzecişti (vîrsta, momentul debutului sînt argumente care pot fi luate în seamă), lirica lui Ni­colae Spătaru e, mai degrabă, în descendenţa lui Mircea Ivănescu; poezia lui se extrage dintr-o relaţie teatrală cu sine şi cu lumea. Spa­ţiul de joc (teatral) e viaţa/ poezia; în distribuţia spectacolului lui Nicolae Spătaru intră oraşul care, iată, are rolul „unei cetăţi dispărute uitate”, zidul citit are o mare experienţă de viaţă şi, în consecinţă, joacă în istorie; „rămas intact ca prin minune/ de-a lungul istoriei/ zidul din adîncul curţii/ îmi scrie biografia/ are o experienţă de viaţă grozavă/ stăpîneşte un orizont larg de cunoştin­ţe/ la o bere într-un moment de sinceritate/ mi-a mărturisit/ că unele dintre cărămizile lui/ au făcut sorbona/ că la începuturile cari­erei sale/ a ocupat posturi destul de importante/ că a avut şi mai are rude sus-puse/ iar de la o vreme/ fiind o persoană fără ambiţii mari/ a renunţat şi la body-guarzi/ neamul zidurilor (zicea el!)/ pe lîngă faptul că e foarte religios/ mai are şi cultul strămoşilor/ fiecare zid se simte obligat şi onorat/ să ţină la locul cel mai de cinste / efigia zidului chinezesc/ emoţionat pînă la lacrimi/ mi-a vorbit despre valul lui traian/ (sînt veri drepţi)/ despre ierihon hebron vatican/ şi despre alte ziduri/ care au modelat spre bine faţa lumii / (chipu-i radia o mîndrie de stîncă)/ discuţia devenea tot mai fas­cinantă/ dar la un moment dat – cerîndu-şi iertare –/ zidul mi-a zis că e ora/ cînd de obicei/ se retrage la masa de scris” (Citirea zidului).

Poezia lui Nicolae Spătaru are şi diverse scenarii teatrale, sînt „texte de spectacol” numai bune pen­tru „lectura la masă” a actorilor înainte de a intra pe scenă, în decor; poetul înjghebează,  nu descrie, răsărituri, cînd se ivesc fantasmele, ca într-un teatru de umbre („ştiai să înnebuneşti atît de frumos/ ştiai să urci pe urletul lupilor la stele/ şi doar tu le pu­teai face/ să vorbească picurînd rouă/ din visele fetelor tinere/ înjghebai răsărituri/ moartea bănuitor de rar/ se încumeta să se oglindească/ în flăcările ochilor tăi/ privirile tale erau populate/ de sîni enigmatici/ de coapse ce vesteau amiaza/ şi aduceai la extaz/ umbrele lucrurilor…” – Lumea nu te mai ia în serios), născoceşte o stradă „a singurătăţii” în Ar avea şi un nume,/ înjghebează, iarăşi, un trecut „cît să-ţi ajungă să mori”, în Gloanţele din tinereţe ori „un mic creier” în Împăierea iluziei. Materia scenariilor din poezia lui Nicolae Spătaru se cuprinde, de pildă, în telegrama,trimisă nicăieri: „frig/ tăceri teri­fiante/ lucruri ieftine/ feţe bă-/trîne/ case de nebuni cu porţile vraişte/ gesturi/ fluctuante/ erori/ trădare/ ruine/ zei prăfuiţi/ cu­vinte devorate lipsite de vocale/ întrebări fără/ răspuns/ cărţi citi­te pînă la jumătate/ crime/ şomaj tehnic/ revoluţii portocalii/ şi printre toate acestea apari tu/ fascinată de toamna de afară/ şi eu care nici nu încerc măcar/ să te contrazic” (Telegramă trimisă nicăie­ri): din realul imaginar se naşte personajul, o nălucă, iar actorul e vizitat de biografii străine, cîte roluri joacă, dar şi textul însuşi, protagonistul liric din toată poezia lui Nicolae Spătaru: „de la o vre­me eşti vizitat de biografii străine/ biografii uitate/ insistă să lo­cuiască cu tine/ la început/ te opui vehement protestezi înjuri/ te dai peste cap/ dar pînă la urmă cedezi/ iar peste o vreme/ îţi dai seama c-ai procedat inspirat/ şi-ţi place la nebunie faptul/ că ele te menajează/ că sînt indulgente/ îţi fac ordine în fotografiile vechi de familie/ îţi pun semnele de punctuaţie în poemele noi/ aproa­pe că te-ai obişnuit cu ele/ suferi mult cînd vreuna dintre ele/ (din varii motive)/ te părăsesc/ şi doar felul lor ciudat/ de a-ţi orîndui pozele/ te enervează la culme/ te scoate de pe fix” (Te scoate de pe fix): poetul mai e şi „piosul” din Înţeleptul de dimineaţă, dar şi „ratatul” din E prea tîrziu să te sinucizi, cum, la fel, rămîne acto­rul care jinduieşte luminile de la Hollywood şi fiinţa care se amorezează de Emannuel; „tristeţea ta orgolioasă/ n-a deturnat încă nici o toamnă/ şi n-a-mbolnăvit de friguri zidul puşcăriei/ tristeţea asta e mereu cu tine/ cel din fotografii/ cel care se pierde salvator în mulţimi/ sau cel care rotunjeşte pentru fetele mari/ brăţări din urle­tul lupilor/ tristeţea ta recită din rilke/ moare uneori în locul ac­torilor/ pe platourile atît de jinduite de la hollywood/ sau se amorezează nebuneşte de emannuel/ tristeţea asta doarme fără vise/ cu la­cătele bastiliei sub cap” (Tristeţea recită din Rilke).

Un spaţiu de joc interesant, ionescian şi, în altă ordine, urmuzian este cel trasat de nişte cuburi de gheaţă; „cuvintele-s prinse în cuburi mari de gheaţă/ şi tu te plimbi liniştit printre ele/ ţi-ai prins şi un zîmbet pe chip/ pentru a arăta şic/ şi pe care mereu îl flutură vîntul/ mai cade uneori/ sau se prin­de de un alt chip/ şi tu ai nevoie de un alt zîmbet/ pentru a-l prinde la loc/ şi iar şi iar pînă spre zori/ cînd subit chipul tău/ se stri­veşte de colţul străzii/ cuburile de gheaţă sînt atrase într-un dans nebun/ în jurul numelui tău/ prins şi el într-un cub de gheaţă” (Cubu­ri de gheaţă). Privirea protagonistului scenei lui Nicolae Spătaru rămîne „strînsă într-un cub de gheaţă”, cum scrie poetul în Şi din nou ştiri, coloana sonoră a spectacolului e o „melodie gri” care se furişează, adesea, într-un decor de dincolo de lume: în vis, într-un „coşmar frumos”, în care ziua de azi va fi totdeauna mîine, deturnînd păsările zburînd spre alte zări, poetul aşteptînd mereu „fragmente de vis, iluzii” şi o fantasmă, „femeia din visele tale”, cum spune în Femeia trece printre statui; poemul care tutelează acest etaj liric al poeziei lui Nicolae Spătaru e Onirică: „te visai într-o lume plină de candoare/ o lume ce nu învăţase/ încă nimic/ despre potop/ cerul era populat cu zei iubitori/ ca în vremurile de după facere/ do­rinţele ţi le scriai/ pe ochii lui dumnezeu/ cinai direct din calea lactee/ în orele tale de răgaz/ încercai să sălbăticeşti lupii/ iar ei/ mureau subit/ dădeai să confecţionezi/ pentru orice eventualita­te/ chipul lui iuda/ dar ţi se topeau uneltele în mînă/ dacă cineva ar fi îndrăznit/ să formuleze cele zece porunci/ fapta lui ar fi fost socotită/ drept o insolenţă/ ca de altfel/ şi dorinţa ta de a te tre­zi/ din acel coşmar frumos”. Nicolae Spătaru are ştiinţa, talentul şi meşteşugul de a (re)încărca liric diverse cuvinte, evident lipsite de poeticitate; între cele amintite mai înainte, se remarcă troleibuzul (ca la Valeriu Matei, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Vlad Zbârciog), ca într-o monodramă a poemului, fiinţa vie, devenită, acolo, „cutie de conserve” (Repetiţie generală), cum, altădată, poemul, care „în­cearcă să năucească apocalipsa”, e spart, bătut la maşina de scris, bucăţile zboară prin cameră, cuvinte şi imagini, asemeni pietrei din Semne care, spartă, creează bucăţi şi mai mari: „piatra se sfarmă în zeci de bucăţi/ dar stupoare părţile se fac mult mai mari/ decît piatra însăşi”. Şi, după acelaşi „model”, din fiecare cuvînt şi imagine ale poemului (răz)bătut va creşte un alt poem: „îmi bat poemul la maşina de scris/ şi bucăţi de cuvinte sar peste tot:/ pe pereţi pe birou peste cărţi/ precum sîngele dintr-un cocoş tăiat/ zvîrcolindu-se în jurul trunchiului/ îmi bat poemul la maşina de scris/ şi vocalele consoanele (ce bine că am/ renunţat la timp la semnele de punctua­ţie!)/ se depun în straturi groase/ pereţii tavanul abia se ghicesc/ / geamul nu se mai vede/ uşa abia se distinge/ camera devine din ce în ce mai mică/ tot mai mică/ îmi bat poemul la maşina de scris/ pî­nă lucrurile din jurul meu/ devin un tot întreg:/ pereţi cuvinte fe­reastră cuvinte uşă/ tavan cuvinte maşină de scris birou/ cuvinte cărţi cuvinte cuvinte/ acum în zadar ar încerca cineva/ să facă o delimitare/ între lucrurile din odaie/ şi mine” (Poemul singur).

Cel mai adesea, spaţiul de joc al „reprezentaţiilor” din poemele lui Nicolae Spătaru e pustiul; făcut din scene (cum se spune în Cei treizeci de arginţi), unde totul e ca şi cum, în convenţia jocului („camera ta fumegă ca o scrumieră” acesta e primul vers din Un ultim cuvînt fără sens) şi unde contează actorul şi improvizaţia sa („toamna în mîinile ei/ e o simplă jucărie”, scrie Nicolae Spătaru în Numărătoarea inversă), unde se montează diferite spectacole (cum ar fi acela din Mici insomnii pentru Europa, de pildă), avînd şi afişe unde se „retrag” autorul şi actorii (ca în Semne puncte gesturi ori Poveste), dar şi aplauze (de la stîlpul de telegraf, în Sentimente cu dobîndă), chiar frenetice, de la pietre, cu un sfîrşit al reprezentaţiei („noaptea tîrziu/ în vitrinele magazinelor/ manechinele se trîntesc/ rupte de oboseală/ pe jos/ lamentîndu-se/ îşi masează/ pulpele picioarelor atinse de varice” – Ca pe o broşă) şi într-un nesfîrşit joc cu iluzii împăiate („cine ar îndrăzni astăzi să susţină –/ cu mîna pe inimă –/ că împăierea unei iluzii/ e un lucru uşor?”, se întreabă, retoric, desigur, poetul în Împăierea iluziei), poemele lui Nicolae Spătaru încep şi sfîrşesc în pustia lui Cain: acolo se joacă viaţa şi moartea, lumi­na şi întunericul, privirea inimii (ca în Aş putea inventa un pustiu) şi gîndurile ca nişte dune mişcătoare (Drumurile mănîncă orice) şi tot acolo se aud tobele de nisip, iar păianjenii negri, „înnebuniţi”, deschid porţile fiinţei interioare, spre culisele întunecate ale vieţii de dincolo de bine şi de dincoace de rău.

Frapantă în cărţile lui Nicolae Spătaru este diversitatea tipurilor de mesaj; sînt cel „codifi­cat” morse, dar şi acela des-cifrat, al plictisului, al spleen-ului baudelairian din La ce număr mai poate fi găsită revoluţia? ori al des-cifrării fiinţei „pînă la ultima clipă de nesomn”, telegrama (din Telegramă trimisă nicăieri), strigătul („te opreşti apoi în faţa geamurilor întunecate/ ca în faţa unor altare şi strigi:/ uitaţi-vă a venit primăvara!”, strigă poetul în Nu iese nimeni la fereastră), o avertizare a textului, fiinţă vie, cum s-a văzut („e caşi cum acest text te-ar opri pe stradă/ sau în ceaţa barurilor de noapte/ şi ţi-ar spune: nu e nimic personal/ dar fii atent e o învăl­măşeală de ore/ în interiorul tău şi acele ceasornicului…/ te uiţi cu teamă în jur/ lumea se uită la tine îţi zîmbeşte/ şi parcă ţi-ar spune:/ totul va fi bine/ ai să vezi” – Textul te opreşte şi-ţi spu­ne), o melodie gri şi urletul lupului, liniştea unei nopţi triste, de după apocalipsă şi şoapta care naşte întunericul şi umbra, zgomo­tul primului tramvai care se aude „ca o rugăciune” şi sînii iubitei, care „nechează nebuni”, o scrisoare şi melodia „coborîtoare din ceruri” a orbului cîntînd la vioară, cu toba, prin Europa, strigînd semne, puncte, gesturi, Don Quijote visînd, cumpărînd într-o strălu­citoare iluzie: atît e poetul şi atît e poezia sa: „mileniul trei îşi spală picioarele străvezii/ în lacrimile noastre (de bucurie? de durere?)/ îşi bea apoi în linişte cafeaua cu cimbru/ şi aşteaptă veş­ti îmbucurătoare/ de la secţia de reanimare/ în acest haos dintre mi­lenii/ ceasornicele defecte îşi fac de cap/ ne invadează/ o mulţime de ore şi minute false/ şi rup din noi ca dintr-o pradă uşoară/ e timpul prieteni/ să-mi schimb părerea despre lume/ şi despre tot/ europa nu mai vrea să ţină cont/ de visele şi concepţiile mele/ prietenul nostru grig chi./ încearcă să ne convingă/ că în armata a 14-a/ asemenea erori sînt pedepsite/ feroce/ va trebui pînă la urmă/ să iau o, tobă mare/ şi bătînd în ea pînă la uitare de sine/ să trec ţanţoş prin europa/ făcînd abstracţie de culorile semafoarelor/ de priviri­le împăienjenite ale prostituatelor/ de larma vînzătorilor de ziare/ să bat toba şi să strig:/ vînd ore! cumpăraţi ore!/ ore din mileniul trei!/ iar la gît să-mi fluture nebuneşte/ ca o cravată/ strălucitoa­rea iluzie a lui don quijote/ sînt sigur/ că va fi o afacere profitabilă!/ vînd ore!/ cumpăraţi ore din mileniul trei!/ sancho bătrîne/ dă-le rest!” (Strălucitoarea iluzie a lui Don Quijote).

În strălucitoarea iluzie a lui Don Quijote citeşte spectacolul poeziei sale Nicolae Spătaru, unul din poeţii importanţi ai literaturii noastre de azi.

Revista indexata EBSCO