Feb 27, 2014

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Dezonoarea preamăritei Revoluții Franceze din 1789: genocidul din Vadeea

„Vai de cei care numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric…” (Isaia, 5, 20)

Scuzele, mai mult, justificările cu pretenţii istoriografice, savante chiar, că revoluţionarul a ucis pentru „libertate, egalitate, fraternitate” sînt, de fapt, dovezi de cinism pur. Îmbrăcat în teorii, principii, sofisme. Prea-mult admirata Revoluţie franceză, declanşată la 14 iulie 1789 şi finalizată prin întronarea ca împărat a unui „parvenit al revoluţiei” (Jean Carpentier, François Lebrun, coordonatori ai Istoriei Europei, Editura Seuil, Paris, 1990), a cunoscut perioade extrem de sîngeroase, cu mii şi mii de victime din rîndul oamenilor nevinovaţi. Ani în care au fost lichidaţi (ghilotinaţi, împuşcaţi, înecaţi, arşi în flăcările unor răzbunări sălbatice) peste 240.000 de suflete: bărbaţi, femei, multe, gravide, copii. Fără alegere. Efectele criminale ale unei vendete necruţătoare. Teroarea iacobină, în cap cu idolatrizatul Robespierre (din scrieri encomiastice, aşadar lipsite de un elementar spirit critic), a făcut, în prima fază a dezlănţuitei răfuieli cu Vechiul Regim, 20.000 de victime, la care s-au adăugat aproximativ 200.000 de vieţi curmate, cu o cruzime incredibilă, în Vandeea, după izbucnirea răscoalei din această provincie (primăvara anului 1793). Deloc întîmplător, peste un secol şi mai bine, Lenin, Trotzki, promotorii criminalei revoluţii bolşevice, continuatorul lor ilustru, Stalin, alţi tirani ucigaşi au glorificat Teroarea din revoluţia franceză, s-au inspirat din fărădelegile ei, ca şi din Comuna din Paris, prima organizaţie statală comunistă din lume. „10 august 1792 a instaurat războiul civil în Revoluţie. Ceea ce nu mai este doar războiul dintre Revoluţie şi Vechiul Regim, dintre Revoluţie şi Contrarevoluţie, ci ceea ce revoluţionarul rus Bakunin denunţa din anii 1869, ca violenţă în revoluţie. O violenţă pe care Lenin şi Stalin au pus-o la loc de cinste, exterminîndu-i pe toţi concurenţii lor revoluţionari pentru a instaura, de data asta, o putere totalitară care doreşte nimicirea radicală a societăţii existente şi crearea Omului Nou”. Acest citat elocvent este din postfaţa la o lucrare foarte importantă, care a stîrnit destule discuţii, pro şi contra, în lumea istoriografilor francezi, semnată de Reynald Secher: Vandeea: de la genocid la memoricid (Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2013, editor – Traian Călin Uba, traducere din franceză – Ana Ciucan ?uţuianu). Lucrare dedicată „Sutelor de strămoşi ai mei exterminaţi în întreaga Vandee militară şi, mai simbolic, stră-stră-stră-stră străbunicii mele, Marie-Magdaleine Mercier de Rochettes (69 de ani), asasinată împreună cu cele două surori ale ei, Louise-Perrine (63 de ani) şi Charlotte-Marguerite (54 de ani), cu cumnata sa, Françoise-Bonne (55 de ani) şi cu cei 558 de locuitori din Petit-Luc, la 28 februarie 1794, dintre care 110 erau copii sub 7 ani, de către coloana infernală Cordelier. În amintirea acestei comune, leagănul familiei mele, ştearsă de pe harta Franţei din lipsă de locuitori”. Zguduitoare închinare, prin veracitatea sa, izvorîtă din documente de arhivă incontestabile.

Documentele cercetate de autorul acestui op, singular în felul său, după 200 de ani de tăcere vinovată, atestă că toată suflarea aşezării originare a lui Reynald Secher a fost trimisă în neant de trupele guvernului revoluţionar, în fruntea căruia se afla fanaticul Robespierre. Mult onoratul Robespierre. La fel de grăitoare sînt şi cuvintele prefaţatorului lucrării, Gilles – William Goldnadel, preşedintele asociaţiei Avocaţi fără frontiere, din care reproducem cîteva pasaje: „În 1986, la apariţia cărţii sale (e vorba, desigur, de Reynald Secher – n.m.) Le Genocide franco-français: Vendee-Venge, am fost şocat, bulversat de argumentele aduse pentru a repune în discuţie această muncă universitară incredibil de inovatoare. (…) Am citit şi recitit această carte. De fiecare dată, mi-am pus aceeaşi întrebare: pentru ce nimeni, înaintea lui Reynald Secher, nu şi-a pus problema în legătură cu ceea ce s-a petrecut cu adevărat în Vandeea?”. G.-W.G. scrie răspicat: Vandeea este cu adevărat un genocid, genocidul Revoluţiei franceze, sau mai exact, al Convenţiei, votat de către deputaţii care reprezentau, cică, suveranitatea poporului. În fapt, o minoritate radicală lua o decizie criminală. Foarte pe scurt, genocidul vizează distrugerea unui grup în întregul său, de la rădăcinile sale culturale/ spirituale colective pînă la genealogia lui de familie, distrugere care afectează total sau aproape total atît istoria personală, cît şi pe aceea colectivă, antecedenţa şi descendenţa supravieţuitorilor. Şi tragedia care a fost pusă la cale de Comitetul Salvării Publice (ironia istoriei să pui un asemenea nume unei organizaţii care s-a ocupat cu ghilotinarea, executarea, înecarea, hăituirea adversarilor revoluţiei) este, de netăgăduit, un genocid. Stupefiant, după apariţia acestei lucrări (pornită de la o cercetare pentru susţinerea doctoratului), care devoalează adevărul gol-goluţ despre genocidul din Vandeea, „viitorul universitar al lui Reynald Secher a fost făcut praf de multă vreme de către neo-robespierrieni”. Care sînt „plantaţi” în multe posturi cheie din învăţămîntul universitar francez şi în departamente de cercetare. Dar, vorba lui Stephane Courtois, autorul unor lucrări de referinţă despre adevărata faţă a comunismului (între ele, Communisme et totalitarisme, Paris, 2009), Reynald Secher „nu mai are nimic de pierdut; el îi zice pisicii pisică, genocidului genocid”. (Creatorul termenului juridic de genocid este Rafael Lemkin, în lucrarea sa din anul 1944, Regula de bază în Europa ocupată, care a fost introdus apoi în dreptul internaţional. În anul 1948, Adunarea generală a ONU adoptă în unanimitate o Convenţie pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, convenţie intrată în vigoare pe 12 ian. 1951.) Care este resortul adînc, dar străveziu, ale acestor reacţii venite din partea „specialiştilor” în Robespierre, în revoluţii bolşevice/comuniste, adulatori necondiţionaţi ai Revoluţiei franceze din 1789, implicit, ai Terorii iacobine, ai deciziilor criminale ale Convenţiei, justificîndu-le pînă în pînzele albe? Argumentele lor cu pretenţii academice/ universitare, nu o dată, puerile, dacă n-ar avea eticheta de ştiinţifice, sînt bazate pe parti-pris-uri ideologice. Mai toţi aceşti apărători ai Terorii sînt militanţi comunişti, marxişti îndîrjiţi, în orice caz, stîngişti puri şi duri. Şi atunci, la ce să te aştepţi? Atenţie: există, la Paris, şi o Societate de studii robespierriene, creată în 1907, de către Albert Mathiez, care i-a avut preşedinţi pe Lefebre – socialist guesdist, pe Soboul – militant comunist pînă la moarte, Mazauric – un practicant a la française al bolşevismului în universităţile de la Rouen, Dijon şi Clermond-Ferrand, ca şi în Comitetul Lucrărilor Istorice şi Ştiinţifice al C.N.S.R. (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică). Eiusdem furfuris. O paranteză: Vl. Jankelevich nu concepe decît un singur genocid pe planetă, acela al evreilor. „Acest front, fiind redus la tăcere cu consecinţe politice cunoscute (prăbuşirea puterii ideologiei şi a partidelor comuniste), neo-robespierrienii se retrag pînă la ultimul lor bastion, Republica iacobină. Aceasta este apărată de mai bine de un secol, printr-un dispozitiv strategic impresionant care se sprijină pe trei piloni”, afirmă, cu limpezime, Stephane Courtois. Care sînt cei trei piloni, evident, ideologici? Catedra de istorie a Revoluţiei franceze de la Sorbona, înfiinţată în 1885, şi astăzi viabilă, Societatea de studii robespierriene, recunoscută ca o instituţie de utilitate publică(!) şi revista „Analele istorice ale Revoluţiei franceze”, „mijloc de denunţare a oricărei voci disidente”. Aceştia, toţi, au „profitat pînă în anii 1990 de susţinerea presei şi a editurilor Partidului Comunist Francez şi bineînţeles că au controlat pe deplin discursul oficial la bicentenar”. Şi atunci, cum să accepte ei o lucrare ca aceasta, semnată de Reynald Secher? Şi să nu-l pună la zid pe autor? Toţi aceşti militanţi comunişti francezi – ca să vorbim numai de ei – au ranguri universitare, diriguiesc departamente importante ale statului francez şi practică, cînd mai vîrtos, cînd mai perfid, ceea ce Reynald Secher numeşte memoricid. Altfel, spus, se ocupă cu lichidarea memoriei. Crima împotriva memoriei este voită, conştientă, bine întreţinută. Ca să venim pe sol românesc, ştim că acelaşi lucru l-au făcut şi moştenitorii ideologiei comuniste, după decembrie 1989. Sloganul pervers „Să uităm trecutul!” e şi acum viu. Dar cum să construieşti un prezent şi un viitor sănătoase, normale, oneste, cînd vrei, mereu şi mereu, să bagi sub preş gunoiul ce dă să te sufoce prin mirosul său pestilenţial şi morbid? Fiinţele gregare şi ticăloase suportă orice miros fetid. Nu le pasă. Lor să le meargă bine.

Oamenii normali – observă cu deplină justeţe autorul – „nu-şi pot imagina că un genocid poate fi urmat de uciderea memoriei lor, de ceea ce eu numesc memoricid, memoricid care e parte integrantă a dispozitivului genocidar şi care nu trebuie confundat cu negaţionismul”. Analizînd genocidul armenilor (în anii 1915/ 1916, cînd mişcarea de emancipare naţională este reprimată sîngeros de armata turcă, sute de mii de armeni fiind masacraţi, alţii deportaţi), nerecunoscut de statul turc nici pînă în zilele noastre, Helene Piralian, într-o postfaţă densă, percutantă (Memoricidul: o crimă comisă neîncetat?), face o paralelă simptomatică cu genocidul din Vandeea. Şi concluzionează: „…penalizarea memoricidelor genocidelor şi ale crimelor contra umanităţii înseamnă recunoaşterea faptului că negarea lor nu este o simplă părere, ci continuarea unei crime, înseamnă recunoaşterea, odată cu existenţa acestora, a specificului atemporalităţii şi al imprescriptibilităţii şi totodată a efectelor psihice răvăşitoare pe care le produce memoricidul, dincolo de timpul genocidului, pentru toţi urmaşii protagoniştilor acestuia”. În legătură cu genocidul din Vandeea, sugerează statului francez ca măcar numele genocidarilor (între ei, desigur, Robespierre) să fie şterse de pe Arcul de Triumf! Măcar atît.

Vandeea: de la genocid la memoricid are două părţi, aşa-zicînd, îngemănate: Genocidul şi Memoricidul – de la imposibilul adevăr la mizele justei memorii. Deliberat, menţionăm cîteva subcapitole care ilustrează, numai şi prin enunţul lor, cuprinsul unei lucrări de aproape 500 de pagini, cu siguranţă, cel mai pertinent reper istoriografic – nu ideologic! – privind tragedia din Vandeea: Nici bandiţi, nici titani; Vandeea, un genocid pe cale legală; Vandeea, un genocid prin „mici bucăţele de hîrtie”; Planul Turrreau: Exterminarea vandeenilor din nordul Loarei; Exterminarea vandeenilor din sudul Loarei; Genocidul, o crimă imprescriptibilă; Memoricidul sau imposibila victimizare; Memoricidul sau imposibila justiţie; Mizele justei memorii: de la furtul morţii la sfîrşitul memoricidelor; Împotriva memoricidului: comemorarea locală a genocidului; Negarea de către stat.

Definindu-şi originile – fiu al Vandeeii şi al Bretaniei –, Reynald Secher face un scurt istoric al elaborării cărţii pe care o comentăm aci. A pornit de la documentarea lucrării sale de doctorat: Anatomia unui sat vandeean – La Chapelle- Bass-Mer. Şi a constatat, într-o primă fază a cercetărilor, „că o importantă parte a populaţiei a dispărut în condiţii atroce legate de cele două masacre din 10 şi 17 martie 1794 şi că o parte importantă a patrimoniului ei imobiliar a fost distrusă”. Extinzîndu-şi, apoi, cercetările (în documente de arhivă niciodată date la lumină) la toate comunele din Vandeea, a constatat că ceea ce s-a întîmplat în satul pomenit (subiect al primei lucrări) – adică, un genocid în toată regula – s-a petrecut pe întreg teritoriul Vandeeii. A descoperit „un cadavru despre care nu trebuia să se vorbească”! Cadavrul acuzator împotriva revoluţionarilor Convenţiei şi a apărătorilor acestora. A revelat, cu tenacitate şi acribie de arhivist cercetător, că avem de a face cu un memoricid de proporţii, la perpetuarea căruia statul francez a contribuit şi contribuie din plin. Ca să nu păteze onoarea Revoluţiei franceze. Imaculată, nu-i aşa? Dar, ascuzîndu-i crimele, judecînd-o fără nuanţe, fără discernămînt ştiinţific, nu contribui la dezonoarea ei? Şi mai abitir? Orgoliile fără măsură, fie ele şi patriotice, dacă au consecinţe nefaste pentru omenire, dacă ştirbesc demnitatea umană, se plătesc scump. Mai devreme sau mai tîrziu. Dar, cum o crimă nu este niciodată perfectă, Convenţia termidoriană nu a distrus Arhivele Comitetului. Curios. Şi acele dosare cu „micile bucăţele de hîrtie” prin care Comitetul Salvării Publice, recte, Robespierre şi alţi membri marcanţi ai revoluţiei, ordona generalilor din Vandeea cum să organizeze, să planifice şi să ucidă populaţia, fără nici o milă, de la bătrîni, femei pînă la copii, acele dosare au fost regăsite şi puse sub lupa adevărului de către Reynald Secher.

Stephane Courtois relatează în postfaţa sa un episod pe cît de elocvent, pe atît de comic: în mai 2011, în mediul universitar francez dominat de neo-robespierrieni s-a declanşat o mare agitaţie, propagată rapid şi în rîndul unor oameni politici (neîndoielnic, de stînga bolşevică), în Partidul Comunist Francez, în Partidul Socialist, în Ministerul Culturii. Media franceză a reacţionat pe măsură. De ce această mare nelinişte? S-a anunţat vînzarea la licitaţie de către casa engleză Sotheby’s a 64 de bileţele scrise de mîna lui Robespierre între ianuarie 1792 şi iulie 1794. Toţi aceşti agitaţi se temeau – şi au avut de ce – ca aceste bileţele să nu fie cunoscute de către publicul larg, de istoricii oneşti, de presă. În „micile bucăţele de hîrtie” se află şi ordinele date de „călăul şef Maximilien Robespierre” pentru distrugerea Vandeeii. Un profesor de la Sorbona, director al Institutului de istorie a Revoluţiei franceze, Pierre Serna, a lansat un apel vibrant în „Le Monde” (unde altundeva), prin care cerea: „Robespierre trebuie salvat!” Cînd un anonim a făcut ultima ofertă şi licitatorul se pregătea să bată cu ciocănelul închiderea licitaţiei, lovitură de teatru: directorul Arhivelor Statului s-a ridicat şi a spus că statul are prioritate şi astfel onoarea Republicii iacobine a fost, a cîta oară, salvată! Aşadar, bileţelele călăului şef al Revoluţiei franceze au fost puse la păstrare. La fondul secret. Grăitor episod. Dar Reynald Secher scrisese ce avea de scris.

De ce s-au răsculat vandeeanii împotriva revoluţiei care proclamase drepturile fundamentale ale omului: libertate, egalitate, fraternitate?, se întreabă autorul. Sintetic spus, pentru că „noii conducători au trădat şi s-au trădat pe ei înşişi”. De unde, ruptura dintre cetăţenii acestei provincii cu un acut simţ al libertăţii, dar şi din alte provincii ale Franţei, şi statul întruchipat de nişte revoluţionari fanatici, autorii unor răzbunări asasine, care făcuseră bucăţele contractul iniţial afişat. François Furet a demonstrat convingător că „noii politicieni au confiscat revoluţia în curs, doar în beneficiul lor, acordîndu-şi privilegii exorbitante şi impunînd prin forţă noi principii purtătoare de ură şi de divizare…” (La Revolution – 1770-1880). Unde s-au mai petrecut asemenea abominabile evenimente, parcă, trase la indigo? Cunoaştem: în revoluţia bolşevică rusă – aceasta, de facto, lovitură de stat –, în revoluţia chineză, în revoluţia cubaneză, în revoluţia română din decembrie 1989 şi în toate revoluţiile confiscate de „avortonii” ei. O situaţie asemănătoare – să nu uităm – e întîlnită şi în Spania republicană, între 1931 şi 1936. O altă realitate pusă pe hîrtie: „Insurecţia vandeenilor şi a două treimi din populaţia franceză este cu adevărat spontană şi populară. Nici un nobil nu s-a pus în fruntea insurgenţilor din proprie iniţiativă”.

Autorul departajează în trei perioade cele 10 luni de război franco-francez: de la începutul lui martie pînă în 29 iunie 1793, caracterizată prin succesele insurecţiei; a doua, după înfrîngerea de la Nantes, pe 17 oct. 1793, cînd forţele potrivnice se reechilibrează; şi de la 23 şi 24 dec. 1793, cînd republicanii traversează, victorioase, Loara şi trec la masacre. „Albaştrii se comportă cu o cruzime incredibilă”. Nu sînt iertaţi nici bătrînii, nici femeile, nici copiii, nici răniţii. Nimeni. În faţa atîtor atrocităţi, Vandeea cere iertare Convenţiei. Nu i se acceptă. Masacrele continuă. Aşa-zişii revoluţionari au uitat de ultimul dram de omenie. Cuvîntul fraternitate e scos din dicţionarul lor. Genocidul e catalogat „justă pedeapsă”. Calificativ pe care îl găsim şi în cărţile şi articolele porecliţilor istorici şi gazetari francezi, filoxeraţi, iremediabil, de ideologia comunistă. Terifiantă este, de pildă, şi mărturia unui deputat care vrea să rămînă anonim, din motive uşor de înţeles, publicată în „Le Moniteur”, din 2 oct. 1794: „E bine să ştiţi, cetăţeni, că un reprezentant al poporului, după ce promisese o amnistie locuitorilor acestui ţinut, dacă depun armele, i-a împuşcat după ce i-a dezarmat. Acesta este Carrier (unul dintre oamenii de încredere şi de execuţie ai lui Robespierre – n.m.). I s-a adus o femeie; a fost împuşcată. Această femeie avea doi copii, unul de trei ani, celălalt de douăzeci de luni. După ce a fost omorîtă, s-a discutat ce se va face cu cei doi copii ai ei: Dacă sînt lăsaţi să trăiască, îşi vor aminti de tratamentul la care a fost supusă mama lor, vor fi şerpi pe care Republica îi va hrăni la sînul ei. Să piară!” Asemenea decizii criminale, genocidare, au fost date pretutindeni în Vandeea. „Oroarea, groaza şi uluirea sînt atît de mari, încît supravieţuitorii sînt înfricoşaţi, dezorientaţi, încremeniţi, panicaţi, stupefiaţi de această sălbăticie şi de această dezlănţuire de violenţe gratuite, după cum povesteşte Marie Trichet, una dintre supravieţuitoarele masacrului din Petits şi Grands Luc: După o clipă, domnul Preot revine spre noi. Era palid, plîngea în hohote: Ah! Mizerabilii! striga el. Ah! Nefericiţii! Dumnezeule, ai milă! Găsise tocmai cadavrul fetei bătrîne Biron. După ce au bătut-o măr, au dus-o, înfăşurată în cuvertura ei, pe mica pajişte de alături. Apoi, cu lovituri de sabie, i-au tăiat un picior, celălalt, pe urmă, mîinile, gîtul, după care au străpuns-o cu baionetele. (…) Iată că bărbaţii sosesc în aceeaşi clipă. Aduceau trupul unui micuţ de patru ani, pe care nefericita lui mamă îl abandonase în fuga ei. Albaştrii îl prinseseră: îi străpunseseră gîtul cu o sabie şi-i băgaseră un lemn în gură, apoi îl puseseră în chip de barieră la marginea drumului. În mîna lui mică, crispată din cauza torturilor morţii, avea o hîrtie mică pe care scriseseră: Trăiască Republica!” Dar republicanii nu se mulţumeau cu măcelărirea populaţiei; dădeau foc şi caselor, lăsînd în urma lor scrum. În acest infern, mai istoriseşte supravieţuitoarea carnagiului, preotul a avut grijă să strîngă trupurile ciopîrţite şi să le pună într-o ladă, străjuită de o cruce improvizată. Şi cu două fete scăpate prin fugă de urmăritori au început să cerceteze ruinele incendiului. Să mai recupereze cîte ceva. Satul fusese integral pîrjolit. Scene decupate, parcă, din bolgiile danteşti. Deviza revoluţionarilor: după ei, potopul. Este unul din terifiantele momente descrise de Reynald Secher (p. 171), bazate, cum se vede, pe mărturii din arhive. „Franţa este prima ţară care a conceput, a organizat şi a planificat distrugerea şi exterminarea unei părţi din ea însăşi, în numele ideologiei omului nou, afirmă răspicat autorul. Ea este în acelaşi timp prima ţară care a conceput şi a pus în aplicare un memoricid cu scopul de a ascunde această crimă contra umanităţii. În acest sens, Franţa este un dublu laborator şi un model pentru regimurile genocidare” (p. 315). (De altminteri, cele mai multe republici, indiferent sub ce deviză au defilat, s-au instalat prin crime. Istoria instaurării republicii populare în România regală e cea mai elocventă mărturie pentru noi, românii.) Dacă Republica franceză se menţine, vedem, şi în timpurile noastre, în poziţia de a oculta genocidul din Vandeea, adoptînd, cel puţin, politica manipulării negaţioniste, onorînd călăii genocidului şi dezonorînd victimele acestui măcel, prin a menţine pe Arcul de Triumf numele, gravate, ale deputaţilor care au făcut parte din Convenţie (Lazare, Carnot, Robespierre etc.), ale generalilor care au executat ordinele criminale ale acelor deputaţi (Turreau, Amey etc.), dacă numele acestor călăi sînt pe frontispiciul unor licee, colegii, a altor instituţii publice, pe tăbliţele ce numesc străzi, pieţe etc., cum poate fi definită această atitudine? Nu e şi aici o mare doză de cinism? „De altfel, această glorificare a călăilor nu este caracteristică numai Franţei, pentru că o regăsim, de exemplu, în Rusia, unde statuia tovarăşului Stalin a fost reintrodusă într-o staţie de metrou de la Moscova, şi în China, unde Marele Cîrmaci Mao este încă obiect de adoraţie” (p. 318). Dar Franţa a dat tonul acestor adoraţii. Reynald Secher nu ocoleşte un alt adevăr, privit de unii ca un atentat la glorioasa istorie a Franţei, la opera unor iluştri istorici. El demonstrează convingător că primul istoric francez care a negat istoria reală a tragediei din Vandeea a fost Jules Michelet, considerat părintele memoricidului. În Istoria Revoluţiei franceze (Paris, 1850), acest istoric oficial, titular al catedrei de istorie de la College de France, scrie, între altele: „Ce le pasă vandeenilor? (…) Să moară Franţa, să moară lumea! (…) Discordia vandeeană înseamnă moartea naţională. Acestea fiind spuse, totul e judecat. Noi ştim unde se află adevărul. Putem acum să povestim…” Şi istoricul s-a pus pe povestit: că robespierrienii nu puteau să joace rolul de îngăduitori la Nantes,că masacrele nu sînt datorate decît „inconsecvenţelor” lui Carrier, care trebuia să controleze evenimentele, că preoţii au fost vinovaţi de fanatismul şi primitivismul populaţiei răsculate. Şi de aceea, mii de prelaţi au fost măcelăriţi, dar asta n-o mai zice Jules Michelet. Dar scrie că s-a ucis şi „din motive de …salubritate”! Doamne, ce istorie s-a mai întocmit şi se mai alcătuieşte şi prin alte părţi ale Europei…Că la noi, vreme de vreo patru decenii şi ceva, ştim, de la Roller citire… Despre părintele fondator al unei anumite istorii „oficiale” a Revoluţiei franceze, promotor al negării genocidului vandeean, Jules Michelet, scrie pe larg Stephane Courtois.

Ecourile lucrării Vandeea: de la genocid la memoricid au fost şi sînt salutare. Două din ele: acad. Jean-François Revel a publicat, la scurt timp după susţinerea tezei de către Reynald Secher, un articol în „Le Point”, cu titlul Vandeea, chestiunea genocidului şi, mai recent, un deputat din Alpii Maritimi, Lionel Luca, a depus la Adunarea Naţională, pe biroul preşedintelui, un proiect de lege cu articol unic: „Republica Franceză recunoaşte genocidul vandeean din 1793-1794”. Însă, deloc surprinzător pentru orgolioşii patrioţi din Hexagon, această propunere nu a fost înaintată nici pînă în zilele noastre unei comisii parlamentare. Adoptă statul francez aceeaşi atitudine ca Turcia în cazul genocidului armenilor? Cînd Hitler a trecut la planul de lichidare a evreilor, a rostit o frază care trebuie să nu fie niciodată uitată: „Cine îşi mai aminteşte de exterminarea armenilor?” Miza, desigur, pe aceeaşi impunitate de care au beneficiat genocidarii turci.

În finalul amplului studiu, Reynald Secher subliniază că, dacă Franţa cantonează, în continuare, în negarea adevărului privind genocidul din Vandeea, se situează, certamente, în poziţia de actor principal al memoricidului. Cu consecinţe multiple, între altele, psihice şi culturale, iar descendenţii acelui genocid, chiar şi după mai bine de două secole, au toate motivele să se simtă frustraţi şi umiliţi în demnitatea lor umană. Mai mult, Republica franceză „îi cauţionează pe negaţionişti, printre alţii pe cei ai genocidului armenilor şi al evreilor a cărui organizare a fost cea mai structurată şi al cărui proiect cel mai reuşit…” Se acceptă, bunăoară, părerea unui Georges Soria (din lucrarea „Marea Istorie a Revoluţiei franceze”, 1987-1989, 9 vol.) că în Vandeea a fost a fost doar un război civil? Autor care insistă numai asupra masacrării „albaştrilor” de către „bandiţii vandeeni”, în rîndul cărora, la loc de frunte, se aflau femeile şi preoţii refractari! Cine e G. Soria? Ne spune Stephane Courtois: potrivit arhivelor de la Moscova, acesta, „membru al Partidului Comunist Francez, aparţinea în anii 1930-1940, în Spania, apoi, în Franţa – fără îndoială că şi în Mexic şi în Statele Unite – unei echipe a NKVD-ului, poliţia politică a lui Stalin, mai cunoscută după 1945 sub numele de KGB. Mari profesionişti ai genocidului şi ai memoricidului”. Acelaşi Soria a scris numeroase articole în ziarul comuniştilor francezi, „L’Humanité”, în care elogia Marile Procese de la Moscova din anii 1936-1938, beneficiind, între alte stipendii, de organizarea turneelor trupelor artistice din URSS şi din ţările de „democraţie populară” în Franţa.

Apropo de marii criminali ai istoriei, autori principali ai actelor genocidare, Gilles-William Goldnadel arată dubla măsură aplicată acestora: „Dacă Hitler a fost judecat şi condamnat, dacă locotenenţii lui Pol Pot sînt în curs de judecare chiar pe locurile crimelor înfăptuite de ei, Robespierre, Talaat Paşa, Lenin, Stalin, Mao etc. nu sînt atinşi de nici o judecată şi beneficiază de o anumită indulgenţă, chiar de simpatie în mediile noastre de intelectuali şi de oameni politici”. Parafrazînd uşor un proverb românesc, cu variante şi la alte popoare, zicem şi noi: Spune cu cine ţii, ca să-ţi spun cine eşti.

Revista indexata EBSCO