Jul 28, 2013

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Poeti din Basarabia. Voci feminine (II)

„Vin si aduc taina mea”

 

„SCHIMBAREA LA FATĂ” – VALERIA GROSU

 

Într-o viată literară zgomotoasă si vindicativă, cu orgolii în clocot, Valeria Grosu (n. 22 iunie 1950, la Sofia-Drochia) caută „împlinitoare tăceri”, cu o admirabilă discretie. Studiase la institutul „M. Gorki” din Moscova (1974-1979) unde si-a făcut si doctorantura, fusese redactor la diverse publicatii („Glasul”, „Columna”, „Sud-Est”) si coordonator de program (Artă si cultură) la Fundatia Soros. Debutase în presă în 1968, apoi în culegerea colectivă Dintre sute de catarge (1975) si cu volum individual peste patru ani, tipărind Chip si suflet, dovedind o „sensibilitate molcomă” (cf. A. Turcanu) si fiind asezată, prin viziunea antinomică, strecurînd si cîte o notă patetică (ca aspiratie recuperatoare) în vecinătatea/ trena Leonidei Lari. Ninsori cu privighetori (1988), într-o formulă deja decantată, nu părăseste această chemare; „sufletul călător” suportă „scîncetul înfundat al singurătătii”, împins către „muchia albei pustietăti”. Rîvnind însă, cu o tristete lucidă, nerevoltată, o altă fiintă si acceptînd, totusi, calmul singurătătii. Poeta a mai publicat volume pentru cei mici (Casa de miere, 1982;Mărul de aur, 1989) si alte două plachete care i-au consolidat statutul respectabil: Schimbarea la fată (1990) si Miere eretică (2002).
Nu e vorba doar de o „adîncire a viziunii”, cum bănuia, în 1987, A. Turcanu analizînd acest duet poetic (material/ spiritual), cu irizări de stranietate, oscilînd între intimismul catifelat-prudent, divulgîndu-si cu temperantă frămîntul si exploziile vitale, de cosmică ambitie, imediat surdinizate, zădărnicind, sub povara dispersiei, o himerică restitutie, acea sperată refacere a unitătii initiale/ primordiale. Ci chiar mai mult, virajul fiind cumva anuntat de un titlu „programatic”: Schimbarea la fată. Negresit, si această a doua Valerie „gustă” trecerea/ betia anotimpurilor, acea „îmbuibare de floare albă” (în aprilie, cînd înflorea livada), cînd – mai apoi – putrezeau ciresile ori veneau ninsorile. Ea trece prin anotimpuri „cu ochii deschisi” dar se leapădă de „povara de nestiintă”; caută „mustul primordial”, virginitatea lumii si descoperă insidios, cu asprimi biblice, gîndul disparitiei, potolind vria freneziei senzoriale. Altfel spus, face saltul de la singurătatea nestiutoare la divina singurătate.
În fond această „destrămare pînă la transparentă” se voia o „pregătire de zbor fără aripi”. Făcînd din stihiile lumii o „carte de căpătîi”, Valeria Grosu, lăudînd pacea sufletului si „pămîntul mărinimos”, se împărtea fiind de aflat pretutindeni. Această omniprezentă în univers, prin ubicuitatea sufletului călător o ajută să se regăsească, să recunoască fragilitatea „imperiilor de gîze” si propria-i fragilitate, la scară cosmică si să „deprindă” lectia echilibrului, împăcînd pornirile contrarii. Încît, deslusind alfabetul străvechi îndeamnă să ne tragem „mai lîngă vatră” pentru a ne împărtăsi din bucuria comuniunii. Schimbarea la fată înseamnă o deplasare de accent înspre spiritualizare visînd o zidire din „apă limpede”, scăldată în lumina divină, trecînd de la „ninsorile cu privighetori” înspre rugă si mîntuire. Este poeta scutită de îndoieli? Împacă ea calmul si angoasa, ascetismul si febra imaginativă, „urîta sfială de moarte” cu „mana cerească”? Chiar spiritualizată, temperată, conservînd taina, poezia din urmă nu-si poate reprima incandescenta dramatică si labilitatea trăirilor, în pofida ascetismului, observase cu temei Emilian Galaicu-Păun. Poezia ar fi chiar mierea „scursă de pe crucea de răstignire” iar actul poetic chiar o erezie; „păcătuind” asadar, panicată („rînjeste frica”), Valeria Grosu invocă, pe fundamentul unui lirism mai reflexiv, somnul-moarte si paradisul pierdut stiind prea bine că „va veni noaptea”. Va trage funia clopotului vestind un spectacol abrupt si redescoperind, iarăsi, că viata este o „infimă jucărie” (v. Requiem pentru tata). Cultivată, dezvoltînd rafinat-parcimonios o poezie meditativă si fiind, categoric, o voce competitivă, Valeria Grosu se complace într-o singurătate eretică (cf. Maria Sleahtitchi) si caută cu osîrdie „balanta cu talgere sclipitoare” (v. Episod cu apocalipsă). Încearcă, asadar, să ne învete lectia echilibrului, împăcînd, cum ne anunta chiar la start, chipul cu sufletul…

*

                                                                             „Printre amintiri mă misc”

 

MARCELA BENEA – PRIN „DESISUL MEMORIEI”

 

Doar insistentele lui Liviu Damian si, mai apoi, pe front editorial, ale lui Boris Movilă au făcut ca în 1974, cu o prefată semnată de Grigore Vieru, să apară volumul Zestre apartinînd Marcelei Benea. Poeta (n. 4 iunie 1948, la Văratic-Râscani), licentiată în filologie la USM, profesoară de limbă română si redactor, debutase în revista „Cultura” (1966); dura experientă cu un manuscris măcelărit, amînat si, finalmente, refuzat, a îndemnat-o să se refugieze într-o „tăcere suspectă” (cf. A. Turcanu), alegînd scufundarea în anonimat. Parcimonioasă cu zestrea sa lirică ea va mai tipări abia în 1988 un alt volum (Poveste neterminată, prefatat de Eugen Lungu, încîntat de poetica mirajului cotidian) si, peste alte două decenii, Evadare din frescă. Aducînd un aer proaspăt în peisajul liric moldav, redescoperind firescul, refuzînd inertia cliseistică, cea „închisă în asteptare” va produce o „spargere” (cf. M. Cimpoi) tocmai în orizontul de asteptare al epocii. Chiar dacă legătura ombilicală cu satul patriarhal, seva rustică irigînd incantatoriu textele într-o atmosferă baladescă, conditia de tărancă (impusă ca blazon) nu puteau fi noutăti socante ci, dimpotrivă, o cale bătătorită de congeneri. Veghind „la căpătîiul semintei” pentru a-i proteja germinarea (acel firav „colte de grîu”), atinsă de o „tristete stătută”, aflînd în lumină „o soră de viată si de moarte”, poeta – un suflet ce „n-a stiut păcatul si minciuna” – va rememora „tînara lumină de iunie”. Va invoca, trecînd hotarul altei vîrste, despărtindu-se de tineretea perpetuă, „stafia pistruiată a copilăriei”, rătăcind „pe pajisti de basm”; si se va întreba, cu ingenuitate (necontrafăcută): „A cui e oare privirea aceasta duioasă,/ mlădiosul trup, glasul sfios”? Descoperind „a doua fată a luminii”, Marcela Benea nu se va lăsa sedusă de amăgirile clipei. Frumusetea stranie a acestor trăiri, anuntînd pîrgul, dăruirea etc. poartă nostalgii fulgurante; dar nu e vorba de o suferintă a memoriei care, pe fundalul inflexiunilor confesive, ar înscena si vizualiza dramatic-cosmaresc o poezie concretistă, în limbaj plebeic. Ci de o împăcare, conservînd fiorii adolescentei (nu în sens de relicvariu).
Exigentele poetei sînt de aplaudat. Boala autorlîcului face azi ravagii si, iată, Marcela Benea, beneficiind la start de o primire entuziastă, tradusă masiv, e convinsă că „poezia e în cărtile altora”. Ea crede însă în magia cuvîntului poetic, în forta sa demiurgică, în puterea tămăduitoare a descîntecului. De unde, poate, reverberatiile folclorice (eresuri, descîntece) si ecourile ancestrale, încercînd recuperarea unei lumi care a fost. Si în care „gura lui Dumnezeu” vorbea întotdeauna în versuri. Volumul din urmă propune si variante, ceea ce întăreste supozitia noastră; si infirmă, categoric, ipoteza că odată cu revenirea (si ea silentioasă) în actualitatea literară aventura lirică a Marcelei Benea, însotind un ciudat exil interior, ar putea sfîrsi sub lespedea anonimatului.
Totusi, deznădejdea o vizitează. Locuită de neliniste, acuzînd tragismul asteptării, dezolarea, poeta va recunoaste: „Ce vuier îmi spintecă siguranta?” Cu „degete de scrum” îsi palpează amintirile si îsi poartă suferinta, „potopind pajistile visului”. Stie însă că si deznădejdea „te ajută să ajungi unde esti asteptat”.
Poetă remarcabilă, Marcela Benea – „un suflet toată viata stingher” – a ajuns unde trebuia. Timpul „se scutură”, înaintăm în moarte hălăduind prin „desisul memoriei”. Poeta poartă în suflet satul copilăriei (v. Niste ani), evocă acum „labirintul sărat” (locuind „între lacrimi”) si află în adolescenta pierdută o „cheie vrăjită”, asigurîndu-ne: „acum stiu că sînt vie”. Lăsată, surprinzător, pe dinafară în colectia de antologii Literatura din Basarabia în secolul XX (vol. Poezie, fireste), Marcela Benea, desi promitătoare la debut, e considerată o poetă fără o „evolutie semnificativă” (cf. N. Leahu), nereceptivă la „mutatiile de stil” si viziune, refuzînd racordul optzecist. În fond, ea rămîne credincioasă „temelor promotiei”, ilustrîndu-le merituos-competitiv, credem, cercetînd lumea „cu a inimii neadormită ureche”.

*

                                                                   „Nu pot ajunge timpu-n care esti”

LUDMILA SOBIETCHI SAU CONFESIVITATEA CENZURATĂ

          Încrezător că „adîncimea si maturitatea” vor fi cîstigate în timp, V. Coroban gira debutul Ludmilei Sobietchi (n. 24 ianuarie 1952, la Beriozovo-Kurgan, Federatia Rusă), iesind în lume cu volumul Naiul ploii (1974); placheta, desi precară esteticeste, colectiona adieri puberale si lăsa să se întrevadă posibilitatea saltului. Poeta, licentiată a Facultătii de filologie a USM (1976) a fost consultant si secretar literar, textieră, redactor la „Florile dalbe” (1990-2003). A publicat la intervale rezonabile alte volume, si ele onorabile, inclusiv literatură pentru copii (Paznic la comori, 1982; În toamna uitării de sine, 1988; Corăbioare sburătoare, 1988) fără a confirma sperata „explozie”. Dacă V. Coroban descoperea si urme simboliste, A. Turcanu denunta ferm infantilitatea artistică. O atmosferă basmică se înstăpîneste, poeta – la „răscruce de toamnă si vise” – invocă rîvnite castele, se vrea pasăre, cheamă eroii vechilor mituri. Singurătatea devine însă „unica stăpînă” iar volumul din 1993 (Spatiu fără timp) dezvoltă, în pofida titlului, acest balans trecut/ prezent sugerînd alunecarea: „Si sorb iluzia de-un secol, de o clipă”. Umbra, tristetea provoacă o confesivitate cenzurată; „încoltit” de omături, iubitul întîrzie dar asteptarea, speranta, putinta regăsirii nu sînt decapitate: „Cînd ai să vii de unde-ai rătăcit/ Mă vei găsi pe-un fulg de nea sculptată”.
Mixînd sentimentul istoriei cu aura basmică, aducînd la rampă figuri reale sau legendare, poeta vibrează si pledează, de fapt, pentru statornicie (desi trecutul se năruie), cîntă „iubirea mea de fiecare zi”, învingînd timpul, propune ca simbol coagulant o regăsire visată, desferecînd – străină de orice vitalism incendiar – izvoarele unui lirism stagnant, din păcate.

shared on wplocker.com