Feb 27, 2014

Posted by in EDITORIAL, MOZAIC

Ioana COSTA – Despre cărți, la persoana întîi

Orazio Flacco, Le satire. Le epistole, testo latino e traduzione in versi italiani di Ettore Romagnoli, Bologna, Nicola Zanichelli Editore, 1937.

Mihail Eminescu, Poesii, Bucureşti, Socecu & comp., 1884.

Între cărţile rămase din biblioteca fabuloasă a tatălui meu, strînsă cu eforturi de nespus într-o viaţă întreagă, sînt multe ale căror poveşti le ştiu, şi mai multe, a căror istorie subiectivă mi-a rămas cu totul sau în parte necunoscută. Un mic volum horaţian a intrat în casă ca dar pe care i-l făcusem în anul cînd apăruse Horatius, Opera omnia (Univers, 1980, editată de Traian Costa şi Mihai Nichita). Cumpărasem atunci, cu 70 de lei puşi deoparte dintr-o bursă studenţească, o ediţie a Satirelor şi Epistolelor din 1937. Pagina de gardă avea o dedicaţie cu un scris elegant, cum tot mai rar vedem: „Lui. N. I. Herescu, Un semn de prietenie din Roma eternă de la Em. Panaitescu. Iulie 1937”. Cartea ajunsese în anticariat purtînd ca ex libris „Din Biblioteca N. I. Herescu. Eliza I. Herescu”. Ştiam în ce se va transforma bucuria întîlnirii cu autorul latin la care ţinea cel mai mult şi, deopotrivă, cu o carte din biblioteca celui ce îi fusese profesor: paginile pe care le citea primeau, întotdeauna, semnele lecturii, ritmate de datarea întîmplărilor cotidiene şi a aniversărilor pe care le înregistra fără greş, cu o preocupare inflexibilă pentru curgerea timpului.

Într-un raft învecinat stă un volum preţios: ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu, din 1884; acolo a notat, cu un semn de întrebare, emendarea la versul 22 din Floare albastră: „Lîngă balta cea senină”, faţă de „Lîngă bolta cea senină”, cum apăruse în Convorbiri literare (Limba română, X, 5, Bucureşti 1962). Emendarea, acceptată de Perpessicius şi preluată apoi de ediţiile curente, fără să i se mai indice autorul, este de o simplitate care descinde direct din principiile criticii de text, aşa cum fusese ea creată pentru recuperarea textelor antice.

Două mici poveşti despre două cărţi ale unui profesor care a rămas, ca foarte mulţi, din păcate, aproape numai în amintirea celor ce l-au cunoscut şi prea puţin ca autor-traducător-editor. Ar fi împlinit optzeci şi opt de ani în ianuarie – o lună, cîndva, a aniversării clasiciştilor de la Universitatea din Bucureşti (în ordinea zilelor, nu a anilor: Traian Costa, Mihai Nichita, Petru Creţia). Nu l-am putut sărbători însă nici ca septuagenar.

Revista indexata EBSCO