Feb 27, 2014

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Paradoxalul Emil Cira

Iată un om cel puţin inaparent în privinţa esenţei sale, dacă nu chiar ascuns, unul care nu este deloc ceea ce pare că ar fi. Fiindcă poate părea multora banal, pe cînd, în fapt, în intimitatea sa ireductibilă, e un ins al normei desigur, dar unul de o sociabilitate rară, de o impecabilă bunăcuviinţă, cu o moralitate în exces, generos, afabil, stăruitor în toate cele bune, credincios în sensul credinţei pravoslavnice, iubitor de ţară, de neam. El care s-a născut în altă parte şi trăieşte de aproape o viaţă într-o a doua patrie, cea în care s-a născut, este plin de o devoţiune exemplară pentru prietenii dintîi, pentru cultura în care s-a format şi pentru limba română în care scrie magistral, deşi mînuieşte cu dezinvoltură cel puţin alte două idiomuri lingvistice, predarea şcolară a cărora i-a fost profesie pe durata unei vieţi, franceza mai întîi, germana mai apoi. Dar cum noi, toţi cei din jurul lui, nu ne ridicăm la nivelul vreuneia dintre calităţile enumerate şi în nici un caz la completitudinea de bine pe care o realizează, atunci lui nu îi rămîne decît să fie excepţia flagrantă, un unicat ca ins social, cel mai adesea totuşi insesizabil în calităţile sale. Împlinind norma morală la un atare nivel, cumulard al atîtor calităţi, el este altceva decît cei care i-am fost ori încă îi mai sîntem în preajmă, prin comparaţie cu el deficienţi dintr-un motiv sau din altul, şi astfel prin însumare noi cei defectivi, devenind majoritari, părem a fi norma, pe cînd el sub aparenţe de banalitate este o excepţie.

Cam aşa este omul Emil Cira, dar încă şi mai frapant altceva decît sîntem noi este scriitorul de sub acest nume. În primul rînd, trebuie luată în seamă această putere supraumană de a se menţine în anonimat, cunoscut mai degrabă numai prin amici, deşi este un scriitor de prima mînă şi un intelectual de anvergură. În legătură cu acest fapt, aş vrea să amintesc că întotdeauna cînd la vreo somitate literară locală, de pe undeva dintr-un oraş oarecare, am întîlnit plîngerea că se simte urgisită de situaţia de a-şi duce traiul în provincie şi nu în metropola bănuită că ar conferi cine-ştie-ce avantaje, atunci îmi aminteam cît de mult l-am invidiat pe Vasile Latiş despre care aflasem printr-un intermediar că trăia în Tîrgu Lăpuş ca profesor de latină şi că se delecta acolo citindu-l în original pe Horaţiu. Am regretat mult că nu am avut puterea să mă retrag şi eu undeva în provincie, unde să îi buchisesc pe autorii antici în greaca veche sau în latină, după cum ar fi fost cazul. Dar această postură, pentru mine ideală, nu ar fi fost decît rezultanta unui egoism prin comparaţie cu Emil Cira care s-a lăsat totdeauna deoparte pe sine, dedicîndu-se în exclusivitate promovării gloriei camarazilor săi. A fost pentru mulţi dintre noi întîiul cititor al productelor noastre încă de pe cînd ele se aflau în stadiul de simple ciorne, însoţind  lectura lor cu observaţii pertinente, şi le-a memorat la destui produsele lirice, recitîndu-le apoi în societatea pe care o frecventa, prin cafenele, prin redacţii de reviste literare sau de edituri, străduindu-se să-i convingă şi pe alţii de valoarea lor. Există cel puţin un caz, cel al regretatului Cezar Ivănescu, al cărui statut public de poet a fost în mare măsură creaţia eforturilor lui Emil Cira care i-a ştiut pe de rost primele poezii duse de el prin redacţii şi la edituri, implorîndu-i pe redactori să le publice. Pînă şi în posteritatea poetului, el îi este acestuia apărătorul intransigent, apologetul intratabil. E aceasta o devoţiune de-a dreptul legendară!

Iar acum cînd îşi publică în generosul Iaşi un volum solid de opera omnia cu titlul Trei sferturi din jumate, îndeosebi prin partea întîia a acestuia, cea inedită, căci în partea a doua este reluat un volumaş mai vechi ce se numea Inelul cu safir, culegere de scurte povestiri alchimice, deci îndeosebi prin partea inedită a cărţii recente mă duce cu gîndul la Ion Barbu şi la motto-ul acestuia din volumul Joc secund, semnificativa exprimare a lui Stéphane Mallarmé: „… ne fűt-ce que pour vous en donner l’idée…”. Poetul matematician şi-a însuşit de la maeştrii poeziei moderne franceze nu doar semnificaţia inclusă în citat, ci chiar modul operei lor de a fi laconică, sumară, de maximă economie a dimensiunilor ei materiale. Tot astfel despre Emil Cira, păstrînd proporţiile, putem spune că se rezumă la a arăta că este şi el capabil de realizări literare nu doar în una ci în chiar cîteva direcţii de originalitate, făcînd proba deplină a unor excelenţe, însă fără a se profesionaliza în vreuna dintre ele, fără a-şi împlini amplu proiectul vreuneia. Spun: profesionaliza într-un sens rău al cuvîntului şi am în vedere acea capacitate a unui autor de a se autopastişa previzibil pentru a-şi realiza o operă.

Măiestria lui Emil Cira ţine de extraordinara lui înzestrare lingvistică, arta lui fiind prin excelenţă o manevrare a cuvintelor, a căror proprietate de sens o are în mod exemplar. Scrie, întotdeauna, de parcă ar fi cu sufletul la gură – cum se spune, adică grăbit, în goană chiar, folosind propoziţii scurte care se succed într-un stil alert, ca răpăitul unor arme automate. Şi trebuie observat că în compunerile sale literare, cu toate aparenţele contrare, nu este vorba, nu în primul rînd, nici de realism, nici de mimesis. Ci doar de creaţie, fie şi doar în paralel cu o eventuală realitate de referinţă, în principal de o creaţie în cuvînt. Fiindcă, aşa cum se întîmplă şi în cele mai multe dintre poemele din volumul său Margină, aici adevărata referinţă a prozelor lui Emil Cira este mai de drept situată în precedenţele literare ale acestei opere. Bine instruit în istoria literaturii române, el scrie fiind în dialog cu ceea ce l-a precedat, nu doar recent ci de pe toată suprafaţa oricît de îndepărtată a respectivei literaturi. Avem astfel surpriza să descoperim în aceste texte, care au fost compuse după toate probabilităţile în anii şaizeci, şaptezeci din secolul trecut, procedeele postmodernismului, inclusiv citate din operele unor înaintaşi, autorul nostru dovedindu-se a fi el însuşi, ca estetică textualistă, un precursor cel puţin pentru spaţiu literar românesc. Pe de altă parte, aş spune că „neamţul” acesta pur-şi-simplu zburdă printre cuvintele limbii române, vizionată în diacronie, pe epoci istorice, în clivajele şi în nucleele ei de dezvoltare. El se joacă adesea trecînd cînd scrie fie într-o epocă istorică fie în alta, într-o zonă geografică sau în alta, şi aceasta exclusiv prin manevrarea abilă, ca de prestidigitator, a lexicului utilizat.

Spun că nu realismul este întîia performanţă a acestor texte, deşi autorul lor parcă pentru a preveni atari opinii a introdus în carte şi un amplu jurnal din chiar epoca în care ele au fost elaborate, jurnal ce excelează prin notaţiile directe, oarecum într-un stil sarcastic, caricatural, de adevărat Daumier al epocii ceauşiste. În acest fragment de cronică din comunismul defunct, e totul parcă numai un ţipăt şi un scrîşnet de disperare, de revoltă şi de spaimă, provocate de realităţile sinistrei epoci a dictaturii. Dar în cele trei proze artistice din carte cu adevărat nu realismul primează deşi subtextul lor este aceiaşi stare psihică de factură kafkiană, de parcă totul nu ar fi decît un urlet de deznădejde. Însă semnificaţia lor depăşeşte mult timpul istoric de referinţă, ridicîndu-se la un nivel metafizic de înţelegere a lumii şi a aventurii omului în viaţa ce ne-a fost dată, cea identificată de Emil Cira drept un ţinut monstruos al fricii.

Prima dintre acestea, intitulată Jocuţul mieilor, este o fină compunere artistică cu un erou tînăr, dascăl care face naveta undeva la ţară, într-un sat izolat şi primitiv dintr-un Bărăgan fabulos şi aspru, îndeosebi primitiv prin oamenii săi, în care secvenţele rurale alternează cu altele dintr-un Bucurereşti imediat postbelic în care se mai păstrează ecouri răzleţe de civilitate şi franţuzism, specifice perioadei precomuniste. Pe de o parte e lumea din metropolă, amatoare de mici delicii ale vieţii hipercivilizate, evocată prin detalii de consum culinar dar şi de bunătăţi de-ale spiritului. Iar pe de altă parte sînt cei de la ţară, scufundaţi în elementar şi în ură. Între cele două realităţi sociale antagonice e nu doar suspiciunea, teama uneia de cealaltă, ci în final şi o secretă comuniune umană cînd autorul, vorbind din perspectiva naratorului, face o observaţie psihologică subtilă, de împăcare subterană a protagoniştilor adverşi. Duşmanul de pînă ieri nu mai este doar un depozit de ură şi persecuţii ci îl iniţiază pe protagonist în denumirea stelelor de pe cerul care nu poate fi văzut deloc din oraş ci numai în bezna bărăganelor, ca o compensaţie parcă, a vieţii urgisite de acolo, ca o binecuvîntare pentru cei oropsiţi.

Cum afirmam, Emil Cira descrie realistic o lume din contemporaneitatea sa doar în al doilea rînd pentru că în primul rînd el scrie în continuitate stilistică cu un Mateiu I. Caragiale sau cu un Matei Călinescu, cel din Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter. Nu am în vedere vreo pastişă, vreo anumită influenţă detectabilă în scrisul său ci doar un aer de familie cu aceştia într-un scris totuşi profund personal. Fiindcă găsim şi la noul autor ceva din rafinamentul levantin al Crailor de Curtea Veche, însă fără desfăşurarea de plocate bogat înflorate ale stilului matein. Jocuţul Mieilor excelează prin puterea de a realiza artisticitatea literară la un nivel mai profund, unul mai degrabă subteran. Aici nu găsim metafora, acest handicap al prozatorilor noştri, fiindcă Emil Cira este cum nu se poate mai depărtat de mania românească a medelenizării, acea atît de comună literalitate în exces, superficială, epidermică. Cu stilul său, mai degrabă metalic, opac, el se dovedeşte a fi modern prin excelenţă. Iar cît despre Zacharias Lichter, cîteva rînduri de subţire cinism par a-l aminti pe personajul legendar al lui Matei Călinescu.

Cea de-a doua compunere a cărţii, cea numită Mejda, este într-o primă, superficială instanţă o proză realistă ardelenească, inspirată din lumea rurală, prin mediul social descris amintind de literatura unor Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu şi Pavel Dan. Pe de altă parte, ea se individualizează ca o saga de familie, insistînd la început pe detaliile unui proces dintre protagonist şi preotul din sat. Primul dintre aceştia doi este descris cu atentă fineţe psihologică, fiindu-i urmărite etapele prin care alunecă în mrejele respectivului proces juridic ce vlăguieşte puterile economice ale familiei sale. Dar mai apoi autorul pare grăbit să încheie textul povestirii, resemnîndu-se la a da indicaţii sumare cu privire la destinul numeroaselor descendenţe ale eroului principal. În fond, Emil Cira nu pare a fi mulţumit să facă literatură în maniera iluştrilor săi precursori amintiţi mai sus, şi textul, atîta cît are răbdare să îl desfăşoare, şi atît de succint pe cît este în final, nu se dovedeşte a fi decît un suport, o canava, o ţesătură indiferentă pe cuprinsul căreia sînt prinşi nişte termeni dialectali, ca într-un insectar nişte fluturi străpunşi de acele unui colecţionar. Ceea ce surprinde este procedeul de a însoţi, între paranteze, acele provincialisme din cuprinderea textului cu unele explicaţii lexicologice, cel mai adesea inutile cîtă vreme este vorba de cuvinte care sînt destul de cunoscute dacă nu din uzul comun, cu siguranţă prin prezenţa acestora în cărţile clasicilor literaturii române. Dar fascinat de raritatea şi de eventuala ciudăţenie a cuvintelor, poate şi de bizareria lor sonoră, scriitorul nu ezită să le expliciteze sensurile, şi deşi o face oarecum superficial comite astfel o subliniere a prezenţei lor, şi comite această stratagemă începînd chiar cu titlul compunerii sale literare: mejda, căci pune îndată apoi în  paranteză explicaţia: „semn de hotar marcînd proprietatea ţăranului”. Ghicesc o voluptate secretă cu care sînt vînate aceste rarităţi lingvistice, ca de exemplu: mărhăile, draniţă, tăt dăraburi, ţîră, ţăbîcile, laibărul, boaldă, jăndar, dobaşul, casa mare dinainte, socăciţele, ţol, pacle, glăji, şvebele, bagău. Şi altele, şi altele, pe care nu le mai reproduc, considerîndu-le suficiente şi destul de semnificative pe acestea pentru a da o imagine a ceea ce Emil Cira găseşte a-i fi util pentru ca, prin aceste cuvinte şi îndeosebi prin sublinierea lor operată de explicaţiile destul de imprecise şi niciodată şi etimologice cu care le însoţeşte întotdeauna, să întrerupă firul epicii sale subminînd-o astfel, sugerînd puţinul preţ pe care îl pune pe ea. E încă o dată pariul pe cuvînt, însă nu chiar o preocupare de dialectologie, cum am putea crede văzînd atîta înregistrare în cascadă a unor regionalisme, cîtă vreme pedanteria scientistă lipseşte cu desăvîrşire. Autorul face literatură într-un mod special, printre şirele scrisului său făcîndu-ne semn cu ochiul să nu îl luăm prea mult în seamă, denunţînd convenţionalitatea a ceea ce întreprinde. Concordă cu această impresie faptul că la mari intervale el îşi întrerupe curgerea compunerii sale intercalînd scurte pasaje subliniate prin utilizarea unor caractere cursive,  intervenţii cam ironice ale unui demon personal situat în spatele celui care scrie şi care îi transmite aceluia ce trebuie să spună în scris. E încă o denunţare a caracterului artificial al artei literare.

Dar adevărata performanţă a lui Emil Cira în direcţia aceasta a prevalenţei şi a semnificaţiei cuvîntului este realizată în ceea ce aş presupune că este o nuvelă, să zicem nuvelă, care dă şi titlul acestei culegeri: Trei sferturi din jumate. De-a dreptul o monstruozitate literară dar de o terifiantă semnificaţie. Aici îşi dă autorul nostru întreaga măsură a înstăpînirii sale peste jocul cuvintelor limbii române. Pentru o clipă putem avea impresia că avem de-a face cu o satiră la adresa inculturii multora dintre conaţionalii noştri. În fapt, este vorba de ceva mult, mult mai grav, deşi umorul fie şi doar din subînţelesuri este pretutindeni prezent în text. Întîlnirea cu o lume nouă, identificată prin denumirile pe care aceasta le aduce în viaţa oamenilor, presupune un şoc lingvistic căruia respectivii îi fac cu greu faţă sau chiar deloc. I.L. Caragiale a observat fenomenul şi a dat mostre de tot hazul din aceste deformări lexicale. Putem admite că Emil Cira, în linia înaintaşului său, este şi el un atare observator care îşi scrutează semenii cu necruţare.

Mircea Gheorghe, prefaţatorul sagace al cărţii, exprimă opinia că în această proză ar fi vorba de o anchetă cu privire la un cadavru găsit pe calea ferată şi în legătură cu care ar exista suspiciunea de crimă. Dar opinia aceasta  este valabilă, cred, doar într-o primă instanţă pentru că ulterior pe parcursul naraţiunii lucrurile se complică şi miliţianul anchetator pare a fi la rîndul lui anchetat de un superior, un colonel, poate de un ofiţer de securitate, detaliu ce nu poate fi precizat, faptul fiind prea teribil pentru a putea fi spus într-o atît de densă atmosferă de teroare şi de suspiciuni. După cum şi cealaltă presupunere a prefaţatorului, cum că am avea de-a face cu un raport redactat de anchetator, nu cred că se verifică chiar întru totul fiindcă aici s-ar putea să avem de-a face mai degrabă cu un monolog interior al cuiva a cărui identitate nu este precizată, deşi parcă despre ceva scris este totuşi vorba. Dar nu aceste detalii sînt importante şi semnificative ci faptul că Emil Cira descrie o lume primitivă, sălbatică, situată într-o a-culturaţie radicală, deloc imbecilă ci doar aflată într-un punct zero al civilizaţiei, în postura ingrată de a regîndi totul de la început, adică de la rădăcina ei în limbaj. Rare ori sau poate niciodată în literatura noastră nu s-a coborît atît de adînc în esenţa faptelor lingvistice. De parcă un fragment de umanitate ar fi fost izolat etanş, obligat să se dezvolte exclusiv de la sine, din sine. Întotdeauna revoluţiile produc în istorie atari monstruozităţi, ieşiri absolute şi abrupte din civilizaţie, un adamism. Epica propriu-zisă este oarecum indiferentă, deşi încîlcită. Nivelul lexical, doar el este important. Într-un atare mediu, insul oarecare trebuie să îşi creeze singur instrumentele de comunicare. Şi atunci este cum nu se poate mai normal şi într-un anumit fel chiar inteligent ca în loc de a observa, el să spună a ochiserva, pentru că observăm cu ochii – desigur, cei care se reclamă pe ei înşişi la anchetatorul presupus se declamă singuri, pentru că orice reclamaţie este în acelaşi timp o declamaţie, aşadar ei se declamă singuri. Pe un altul, se presupune că superiorii lui l-au jostituit, căci orice destituire presupune o decădere, o coborîre din ierarhiile sociale, dobiboul, probabil pentru că respectivul este nu doar dobitoc ci şi bou. Alteori avem de-a face doar cu mutilări gratuite ale cuvintelor: orbide pentru oribile, egzistenţă pentru existenţă, dicstracţia, egzageraţi. Şi altele, şi altele ca acestea, uimitor de multe, autorul dînd dovadă de o forţă de a crea în monstruos fără egal. Şi aceasta nu doar prin deformarea lexicului, prin ezitarea cu privire la forma corectă a cuvintelor, a exprimării, ci printr-un întreg mod de a comunica, de a gîndi. În acest sens, exemplele sînt copleşitor de numeroase. Protagonistul constată aproape chiar la începutul relatărilor: „Iarăşi îmi merge mintea ca un aparat…”, Sau:Recunoscători m-au dus la altă casă, pentru căci pregătiseră şi acolo un ospăţ elementar de slănină, pită, ceapă şi iaurt…, Sau: Femeile scoteau cartofi din trecutul negru al poporului obidit., Sau: Mergem la o bere? Lasă mortul să-şi aburească lui înşilui”. Sau:La mişloc erau cîteva pahare singurale, deşi că nu mi-era sete de ţuică.”, Sau:Nu, nu mi s-a ocazionat!”, Sau:Permiteţi să mă retrag mai aproape!”, Sau:Da! Cunosc de caz!”, Sau:…eu sînt de-o certitudine cu dumneavoastră!”, Sau:Eu nu-s obligator să vin!”, Sau: „Am adus contribuţia aportului şi-am pus-o pe masă”. Atîtea şi atîtea altele, la fel de demente, de groteşti.

Dacă luăm în seamă numai aceste exprimări fantaste, atunci avem de-a face doar cu o nouă, mică Ţiganiadă, excelentă prin creaţia în cuvînt, dar textul lui Emil Cira nu doar descrie o lume hidoasă, ci cu multă precauţie sugerează că sub această haină funambulescă există o realitate umană de o teribilă ferocitate. În stilul său concis, autorul o denunţă, deşi discret totuşi vehement ca atitudine faţă de ea. Precum în citatul pe care îl dă protagonistul acestei scrieri din zicerile „toarşu’ colonel unui eroului poporului: – Dacă ai ştofă de erou, opune-te, coboară în arenă! Şi mori. Nu se va afla nimic. Îngrijesc eu de asta. Dar poate nu vrei să cobori. Atunci trăieşte dragostea mea ca o rîmă şi ţineţi gura! Desigur, vei suferi niţel, pentru că asta-i sub demnitatea ta”. Iar mai apoi se adaugă conclusiv, ca şi cum s-ar pune o lespede peste mormîntul oricărei demnităţi: „…îi razi un picior în fund şi cu nemărginită compasiune îl mîngîi pe obraz şoptindu-i duios: Vierme! Marş acu dincolo în gloata murdară! pentru căci tuturor vor să trăiască. Şi as’fel toată viaţa el va trebui să găsească soluţia imposibilă. Dar dacă-i prost, atunci vrea să moară şi nici nu-i vina ta şi nici a poporului, pentru căci aşa a vrut el. Altfel devenea un prieten, de care ai grijă supravieţuind pînă la proba contrarie. Iată de ce toate-s uşoare şi mai curg”. Un adevărat filozof acest raisonneur al scrierii lui Emil Cira, iar nouă, cititorilor săi, ne este cel mai la îndemînă ca în faţa unor astfel de replici să ne amintim de Fenomenul Piteşti, despre cum ne-am trăit viaţa ca nişte viermi, sub presiunea mortală a instituţiei represive din comunism, odioasa securitate, despre cum am supravieţuit, asemeni personajului din carte, cu speranţa că „toate-s uşoare şi mai curg”! Dar procedînd astfel ar fi să expediem cu superficialitate o situaţie de o gravitate cu adevărat metafizică, tot aşa cum s-au întîmplat lucrurile şi în cazul lui Caragiale atunci cînd s-a presupus că, societatea românească evoluînd, mahalaua va dispărea iar opera marelui clasic, inspirată de mediul social al acesteia, se va dovedi caducă, perimată. Nu, I.L. Caragiale nu este deloc perimat ci veşnic dimpreună cu toată lumea sa. După cum umanitatea descrisă de Emil Cira nu îşi leagă monstruozitatea doar de comunism, deşi cu siguranţă a fost modelată de acesta. Fiindcă atari insule de a-culturaţie, de agramatism nu al scrierii ci al minţii, au mai existat şi vor mai exista pretutindeni. Ceea ce nu exonerează cu nimic faptele pe care le-am trăit noi în dictatură. Scriindu-şi literatura acest autor se dovedeşte dur cu lumea descrisă şi abia uneori foarte rar pare a-şi ieşi de încruntarea severă pentru a schiţa şi un vag zîmbet de amuzament, ca de exemplu atunci cînd notează cuvintele anchetatorului despre unul dintre cei anchetaţi: „Mă-ncrunt creţ. Toţi au împietrit. A băut. E absolut de beat. Îzbucnesc în rîs uimitor şi rîd cu toţii atîta de tare, încît mă gîndesc pe loc că dacă mai fac un humor îi tîmpesc ezagerat. Dau ordin: – Să se bea toţi pînă la sfîrşitul lumii total!”

În paginile de jurnal la care am făcut referire mai sus ca fiind tipărite alături de ficţiunile literare, pagini aşezate sub titlul: Noaptea obrăzarelor, autorul îşi aminteşte la un moment dat, cu o caldă duioşie, că în copilărie, aflat fiind în Şieuţ, satul originilor părintelui său, a participat împreună cu o verişoară a sa la un ritual din sărbătorile de iarnă, cînd fiind mascat a colindat pe la casele consătenilor. Aceea fusese noaptea obrăzarelor. Obrăzarul, masca – creează accesul în realitatea misterului, mai adevărată, mult mai adevărată decît realitatea noastră cotidiană. Literatura este la rîndul ei şi doar într-un sens figurat un obrăzat providenţial prin care vedem cum cuvintele lumii se dovedesc a fi veşnice în comparaţie cu fiinţele şi lucrurile pe care le denumesc.

Cît despre povestirile alchimice din ciclul Inelul cu safir, mici bijuterii epice, aşa sumare cum sînt, ele se situează în linia prozei lui Mircea Eliade sau a lui V. Voiculescu, despre care s-a afirmat că ar aparţine genului literaturii fantastice, deşi cele ale lui Emil Cira îşi au originalitatea lor deplină. De fapt, aici nu despre fantasticul propriu-zis este vorba, ci mai degrabă despre o lume pe care autorul, asemeni unui scamator iscusit, o biciuieşte cu ajutorul cuvintelor pînă cînd îi înmoaie conturele, o topeşte, o fluidifică, scoţînd-o de sub imperiul oricărei rigidităţi raţionaliste. Rezultatul este un univers de iluzii, fantomatic dar extrem de real, de veridic. Ceea ce domină aici este ambiguitatea ca regim absolut. Cu aceste pagini autorul iese din spaţiul cultural românesc, plonjînd într-o lume cosmopolită, universală, încît de la un punct încolo nici măcar de analogii cu Mircea Eliade nu mai poate fi vorba ci mai degrabă de Karl Gustav Jung şi despre marile cărţi ale Extremului Orient, din China îndeosebi. Astfel povestirile alchimice fac trecerea la un alt domeniu de preocupări al lui Emil Cira, domeniu al temerarei lui tentative de a studia religiile precreştine pe baza folclorului, a colindelor laice, pare-mi-se din Maramureş, puse în relaţie cu hermeneutica unor imagini plastice rămase în principal din civilizaţia cretano-miceniană.

Acest compartiment al operei lui Emil Cira, de istorie a credinţelor religioase, încă inedit, rămîne de văzut dacă va fi sau nu validat ştiinţific, dar frumuseţea lui este indiscutabilă, un apogeu al unei opere importante.

 

P. S. Numele acesta: Cira sună oarecum exotic în context românesc, de parcă ar fi de provenienţă sudică, italiană sau armînă. Dar este în fapt unul strict românesc. L-am găsit menţionat într-o monografie George Coşbuc, ca aparţinînd unor vechi familii din Hordoul marelui năsăudean.

 

P. P. S. În paginile de jurnal tipărite acum, autorul transcrie cîteva anecdote din viaţa literară românească din secolul trecut. Ele circulau în epocă, cu anumite variante. Astfel, nu exclud  faptul că Zaharia Stancu, neica Zaharia – cum e alintat caragialeşte în text, ar fi utilizat faimoasa replică cu privire la faptul că scriitorii români din comunism una scriau şi alta fumau, dar de drept ea aparţine lui Tudor Arghezi, pe cînd acesta era interzis şi cînd a primit la Mărţişor vizita lui Titus Popovici, pe atunci foarte tînăr autor al două romane de enorm succes şi în consecinţă şi foarte bogat. Aşezaţi fiind la taifas în jurul unor ceşti cu cafea, vizitatorul îi oferi poetului, aflat într-o situaţie de gravă indigenţă, ţigări Kent de negăsit în magazinele din ţară, procurate din cele cu circuit închis în care aveau acces numai membrii nomenclaturii de partid. Poetul lua ţigara oferită, o aprindea, trăgea cîteva fumuri şi o stingea repede punînd-o discret lîngă scrumieră şi apoi după scurt timp îşi lua alta şi alta, repetînd procedura. Îşi făcea o rezervă de ţigări scumpe pentru mai tîrziu. Sesizînd manevra şi amuzat de situaţie, romancierul îl apostrofă pe poet: Ce, maestre, nu vă plac ţigările mele? Surprins în nu tocmai cea mai elegantă postură, poetul, după o scurtă ezitare, îi dădu scriitorului replica despre ţigările americane, mult rîvnite în comunism: Titus, Titus, una scrii şi alta fumezi!

Semnificativă pentru viaţa scriitorilor români în comunism este şi anecdota cu Nichita Stănescu şi Fănuş Neagu care s-au îmbătat atît de tare într-o călătorie prin Veneţia încît mult timp după eveniment se certau între ei incapabili să stabilească dacă au fost sau nu turişti prin faimosul oraş italian. Dar povestirea aceasta transcrisă de Emil Cira în jurnalul său îmi aminteşte de una scrisă sau doar relatată oral de Gheorghe Tomozei, care evoca un moment cînd fiind cu Nichita Stănescu la o masă dintr-un restaurant îşi comparau veseli, ca într-o competiţie, lungile voiajuri făcute de ei pe aproape toate continentele. La aceiaşi masă stătea tăcut şi neluat în seamă marele Emil Botta. La un moment dat cei doi poeţi voiajori bagă de seamă că actorul plîngea şi atunci ei se precipită grijulii şi îl întreabă: Ce s-a întîmplat maestre? Printre suspine, acesta le-a explicat că o singură dată s-a ivit ocazia să plece şi el în străinătate, la Sofia, cu un spectacol de teatru în care era unul dintre interpreţi, dar autorităţile comuniste, decît să îi dea un paşaport, au preferat să anuleze turneul teatral şi să-l oprească să iasă din ţară, fie şi doar pînă în Bulgaria vecină! Aceasta era realitatea culturală în comunism, unii făcînd înconjurul lumii, aşa îmbibaţi cu alcool cum erau, iar alţii arestaţi la figurat sau chiar la propriu, la Canal ori prin închisori.

În paginile aceluiaşi jurnal sînt pomenite şi trei cazuri tragice: Daniel Turcea, mort ca un Christos la treizeci şi trei de ani, Virgil Mazilescu – sfîrşit şi el prematur, învins de alcool, şi Kraşa. Kraşa era arhitectul Krasovski, fratele prozatorului Lae (Nicolae) Krasovski, căruia îi este pomenit volumul de debut, Aplauze, iar acesta este autor la încă cel puţin unul, pe lîngă o întreagă operă de pictură, gravuri în metal şi picturi murale. O familie de un tragic incredibil, mult şi peste ceea ce se întîmpla în epoca deloc bucolică! Kraşa a murit în chip misterios tocmai la Bistriţa, unde l-a întîlnit Emil Cira. Ca tînăr absolvent, fusese repartizat arhitect al oraşului respectiv. A fost găsit mort, pe lîngă calea ferată. A căzut din tren, s-a sinucis, a fost aruncat din vagon? Se şoptea că la mijloc fusese braţul lung al instituţiei funeste. Tocmai se căsătorise, iar soţia la data morţii sale era gravidă şi i-a născut postum o fiică pe care îndată după revoluţie am văzut-o la televizor predînd limba italiană. Cît despre Lae, acesta fusese căsătorit cu o pictoriţă, originară dintr-o comună din preajma Clujului, cu care avu un băiat, Iliuţă, probabil încă în viaţă la data la care scriu aceste rînduri. Mama lui Iliuţă, acea pictoriţă frumoasă şi talentată, la puţin timp după ce l-a născut, şi-a curmat viaţa aruncîndu-se de la etajul la care locuia. Nae, soţul ei, avu manifestări de piroman încît pentru a scăpa de închisoare se interna în spital după tentativele destul de grave de a incendia blocul în care îşi avea şi el locuinţa. În final, bău dintr-o sticlă de bere nişte otravă, un insecticid, fără a se putea stabili dacă a făcut-o conştient, ştiind ce bea, sau doar din greşeală.

Revista indexata EBSCO