Feb 27, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Leopold de LUIS

Leopoldo de Luis este prin excelenţă un poet al ambianţei de cultură. Despre peisajele sale s-a spus că amintesc de Salvador Dalí, iar despre referirile mitologice, că descind din Góngora. În universul său poetic ajung astfel compatibile sugestiile suprarealismului şi formele clasice.

A fost unul dintre admiratorii şi prietenii compatriotului nostru Alexandru Busuioceanu, în anii cincizeci, cînd acesta devenise un important poet de limbă spaniolă.

 

Poem de iarnă

I. Vîntul

Roib nărăvaş, nechezi, din frîu scăpat,

în ropot de galop bătînd cîmpia,

te suie-n cerul nalt năzdrăvănia,

vîlvoi ţi-e coama, greabănu-nspumat.

 

Cerb de hăţiş, ogarii urma-ţi luară

în goană repeziţi să te sfîşie.

Val uriaş, năpraznică urgie.

Mistreţi cu colţi de-argint te înconjoară.

 

Centaur nevăzut. Şi Polifem

scoţînd din fluier cîntecul vrăjit,

din nai şi din chimvalul măiestrit.

 

Înghite, sorb, pămîntul-n lung şi-n lat.

De-a valma-s răsărit şi scăpătat,

iar miazănoaptea-i miazăzi. Blestem.

II. Gheaţa

Mi-e inima în piept întemniţată.

Se-aşterne strai de chiciură în zori.

E-un ger cumplit, de te cuprind fiori.

E ţurţuri rîul. Lunca e-îngheţată.

 

Cercel de lună, candidă statuie

ce-a fost cîndva domniţă-îndrăgostită,

de zeul Iernii aspru pedepsită

pe piedestalul rece să se suie.

 

Lîngă izvor, de-argint fin giuvaer.

De spadă teacă de-împietrit cleştar

ce-a fost cîndva un pîrîiaş zglobiu.

 

Şi marmoră în care chipul viu

al iernii de viforniţă şi ger

să-l sapi. S-a pogorît un frig barbar.

 

III. Neaua

Curat şi rece, trandafir de nea,

cunună albă şi începătură

de lung şirag cu fină cioplitură

de lună şi sidef se-mpodobea.

 

 

Virtute uniformă: geografie

exactă şi compactă şi egală,

ascunsă sub albeaţa virginală

de iscusită meteorologie.

 

Ghirlandă argintie de cristale

vădind mari biruinţe boreale

de brad frumos şi verde aninată.

 

A lunii strălucire îngheţată

sortită-a fost să fie preschimbată:

euritmie de sonet arată.

IV. Ploaia

Iubită veche-n seri autumnale

stam la fereastra ta eu oarecînd,

în şoaptă melodia-ţi fredonînd

brodată-n clavicordiu de cristale.

 

În tulburi, azi, anunţuri hibernale

te-aud cîntînd cu grea monotonie,

în seara asta rece, cenuşie,

departe de alinturi maternale.

 

Fîşii de ploaie, care se perindă

şi numără lungi ceasuri nevăzute,

ce-agale se petrec şi lenevoase.

 

În ce intime piane vor să prindă

neostoite doruri neştiute

a tale mîini de gheaţă, lunecoase?

Revista indexata EBSCO