Feb 27, 2014

Posted by in Cartea de etnologie

Petru URSACHE – Fenomenologia invenției (III)

Versificatoarea Veronica Găbudean mimează cu pricepere stilul tradiţional şi-şi dovedeşte utilitatea, pe termen scurt, în perpetuarea formelor folclorice pe terenul configurat de peisajul alunecos sat-oraş. Autoarea micromonografiei, Ştefania Golopenţia, se arată încrezătoare în noua înfăţişare a liricii folclorice, inclusiv în substituire cîntăreţului cu poetul, care apelează la creion şi hîrtie şi-şi reglează poşta din bucătărie. Dar nu a fost confirmată şi era de aşteptat. Textele în cauză rămîn simple documente de arhivă, de interes social şi demografic, aşa cum scrisorile ostăşeşti, compuse în aceeaşi manieră vers-proză, arată drama rupturii şi, în ultimă instanţă, disoluţia doinei de înstrăinare.

Se pare că Ion Taloş a intenţionat să dea curs unei dorinţe neîmplinite a Ştefaniei Golopenţia: „În luna martie a aceluiaşi an m-am mutat din casa aceea. De atunci n-am mai văzut-o pe tînăra mea informatoare. Păstrez însă, pînă astăzi, convingerea de neşters că n-ar fi trebuit s-o pierd din vedere”.[1] Asta l-a făcut pe tînărul, pe atunci, cercetător clujean să pornească Pe urmele poetei populare Veronica Găbudean, cum stă scris în studiul cu acest titlu, publicat în Revista de Folclor din 1960, nr. 3-4. Se aciuase în satul natal, Şchiopi-Turda, într-o zonă, se pare, mîndră şi frumoasă, „în apropierea munţilor Gilăului şi Trascăului”.[2] A găsit-o n’eved’ind, adică o femeie aşezată şi cu grija treburilor casei. Nu-şi mai aducea bine aminte de Ştefania Golopenţia, dar păstra un album, „cam învechit”, cu fotografii pe care le arăta cui era dispus să le vadă. Cam atît.

Oricum, intreprinderea lui Ion Taloş, arhivată şi ea, cu vremea, îşi are rostul sigur: pentru destinul unui om al satului, hăituit de la sat la oraş şi invers, ca şi pentru destinul în cădere al doinei de înstrăinare. Mai nou, şi Constantin Eretescu l-a căutat pe un creator popular, Ambroze Moga, de aceeaşi generaţie şi destin  frămîntat ca şi Veronica Găbudean. L-a găsit prin Canada unde fusese muncitor prin diverse fabrici însă cu dor de casă şi cu pasiune pentru culegere de texte folclorice, multe alcătuite chiar de dînsul. Avea 73 de ani şi-şi găsea de lucru în grădina de zarzavat. Poate de aceea i-a inspirat lui Cobstantin Eretescu titlul micromonografiei sale: Un caz de creator popular:Ambroze Moga (Revista de Etnografie şi Folclor, 1974, nr. 2.). Şi Ambroze Moga avea ce să arate: un manuscris cuprinzînd 555 de texte versificate: „… – cele mai multe dintre ele reluări din mss. I – numerotate astfel: 1. (textul 1 este adnotat «1929 – şi pînă – 1939» în fruntea textului şi «Şi Pînă – 1939» la sfîrşit)-54 (la acest număr sunt cuprinse două texte diferite dactilografiate spaţiat); 54 – 254(probabil 255) – 291 (sub acelaşi număr sunt cuprinse spaţiat două texte diferite); 292 – 540; urmează  1 text purtînd indicaţia «[anul 1972] ultima poiezie» în fruntea textului şi numele autorului dactilografiat la sfîrşit; urmează 12 texte nenumerotate, dactilografiate spaţiat, aflate pe ultima filă, nenumerotat”.[3] Aşa arată documentul. Din păcate, un manuscris pregătit pentru arhivare.

Iată cum începe Tony Brill relatarea despre O povestitoare din Haţeg, într- o micromonografie alcătuită după o schemă devenită aproape comună privind meşteşugarii artei folclorice sau despre cîntăreţi, povestitori, poeţi-versificatori; aceleaşi pe care le-am întîlnit la Ştefania Golopenţia (O poetă populară: Veronica Găbudean), Gh. Pavelescu (Un rapsod al cîntecului popular: Ion Hanzu din Gura Rîului), Al. I. Amzulescu (Elisabeta Ştefăniţă – povestitoare şi pictoriţă „cu acul”), A. Vicol (Un constructor muscelean de fluiere), Vasile Cărăbiş (Olăria din Arcani şi Stroeşti – Judeţul Gorj), Gottfried Habenicht (Un cimpoier bănăţean), Dumitru Lazăr Poeta populară Rozalia Cernea). Citim:

„Sînziana Ilona avea, cînd am cunoscut-o, 41 de ani. Mică de statură, slăbuţă, aparent timidă, cu o înfăţişare firavă, părea la prima vedere un om dezarmat pentru viaţă. Vioiciunea gesturilor şi a vorbirii ne-a dezvăluit curînd natura ei puternică, cu trăsături multiple; din toată fiinţa ei izbucnea aviditatea de-a cunoaşte şi învăţa tot ce e nou ţi interesant în jurul ei.

Ne-am apropiat mult de ea în timpul petrecut printre noi; am învăţat s-o cunoaştem, şi fiecare zi ne descoperea noi trăsături de caracter şi mari posibilităţi.

Am auzit-o povestind şi desfăşurînd, pentru a capta şi emoţiona, variate mijloace artistice. Am văzut-o trăind povestirile şi, în special, pe cele care-i plăceau mai mult. Am auzit-o bocind un om drag pierdut, cu o intensitate ce făcea prezentă durerea şi pentru cei din jur. Am simţit-o vibrînd ca o mamă sensibilă şi drăgăstoasă cînd cînta un cîntec de leagăn, am surprins-o întinerind cînd, cu ochi strălucitori, interpreta un cîntec de dragoste şi reuşind de asemena să redea cîntînd toată amărăciunea şi revolta ei, acumulate în viaţa grea şi nedreptatea pe care o trăise. Am preţuit-o pentru marea ei bogăţie sufletească; articolul de faţă este cel mai modest omagiu pe care i-l putem aduce”.[4]

„Omagiu”? „Elogiu”? Acelaşi lucru. Gh. Pavelescu publica Elogiul ţăranului zugrav (Revista de Etnografie şi Folclor, 1991, nr. 1-2), pe care îl avea în pregătire de prin 1936. Schema utilizată în alcătuirea micromonografiei: o schiţă de portret pe suport psihologic şi moral ca să iasă în evidenţă personalitatea puternică şi dinamică a intervievatului; cîteva secvenţe biografice semnificative pentru implicarea, cu răspundere, în momente grele ale vieţii de grup şi de familie; repertoriul de texte, cu atenţie asupra specificului zonal şi a ecourilor printre contemporani; comentarii succinte, la obiect vizînd oportunitatea compoziţiilor, moştenite-inventate, inclusiv calitatea lor estetică.

În faza muncii de teren specialiştii întîlnesc oameni ai locului, renumiţi în meserie, dar dublaţi în completare de cultură temeinică, umanistă, generoasă. Adesea, cum se constată din micromonografiile semnalate, oaspeţii de la oraş, trecuţi prin şcoli înalte sunt impresionaţi, chiar copleşiţi, de puterea de dăruire, de surplusul sufletesc al celor de pe plai, de pe deal, de la cîmpie. Îşi fac bine meseria: ca zugravi „de subţire”, cioplitori în lemn, cîntăreţi, povestitori. Nimic deosebit. Dar dincolo de firescul banal se remarcă dorinţa celor înzestraţi de a rămîne ceva de pe urma lor, un ceva de valoare, fără răsplată, cîntecul ca dar, lucrul bine făcut ca să se bucure cei din apropiere. Este un mod de împlinire şi de a exista al omului, mai de preţ decît orice agoniseală: Cu cît cînt, cu-atîta sînt; un vers pe care Ovidiu Papadima l-a selectat ca titlu pentru antologia sa de cîntece populare.

 



[1] Ştefania Golopenţia, Idem, p.99

[2] Ion Taloş, lucr. cit., p. 73

[3] Constantin Eretescu, lucr. cit., p. 157

[4] Tony Brill, Idem, p. 191

Revista indexata EBSCO