Jan 31, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

carteValentin Talpalaru, Poemele Cotnarului, Editura Opera Magna, Iaşi, 2013, 94 p.

De cele mai multe ori, o carte de poeme este mai mult decît o carte de poeme, dacă este scrisă cu har iar dacă este scrisă cu har, acea carte poate deveni o adevărată epopee. Această şansă i-a oferit Valentin Talpalaru cărţii Poemele Cotnarului: şansa de a deveni o epopee compusă dintr-o sumă de poeme, şansa de a împlini un destin, carte dedicată trudei dar şi bucuriei în egală măsură, plăcerii şi împlinirii. Scrisă într-un frumos şi armonios bucolism, nici că se putea altfel, avîndu-i drept magiştri pe celebrii înaintaşi Anton Pann şi Mihai Eminescu, dar şi pe anticul Virgiliu, Valentin Talpalaru construieşte un tablou, cînd zbuciumat cînd feeric, cînd tăinuit, cînd misterios, aşa cum este aroma sacră a vinului de Cotnari, tablou aplicat lumii din jurul rodului. De la Virgiliu, poetul a adus în aceste poeme ideea de bucurie a lucrului bine tocmit dar şi temeinic împlinit, şi anume, din „De re rustica (Asupra vieţii la ţară) şi din Georgicele, care aşa cum desigur ştim că înseamnă: ge = pămînt, ergo = lucrare, iar georgos = agricultor şi pentru că şi viticultorul este un agricultor, şi încă unul de stirpe nobilă, aşa cum sînt cotnărenii care se pot considera primii beneficiari ai acestor poeme. Atmosfera propusă de poetul Valentin Talpalaru, fără a fi una festivistă şi nici tradiţionalistă, este una de sărbătoare. Într-un limbaj savant cronicăresc, limbaj ce poate duce cititorul adesea spre lumea pigmentată, uşor colorată şi chiar, pe alocuri, pitorească a Fanarului, lume încărcată de crailîc şi veselie, în care: „Se-aud lăute şi dairale/ În seri de bragă şi şaşlîc” iar pe apele amintirilor şi uneori chiar pe apele ceriului „Trec luntile cu mangafale”, cînd prin podgoriile cotnărene, preschimbaţi în zei, „oameni de-o seamă cu secunda asta gri”, secundă infinită a răsfăţului, secundă în care „simţi bucuria-n cramă la Cotnari”, îşi fac peste tot simţită prezenţa. Spuneam de limbajul savant cronicăresc pe care îl foloseşte autorul, şi cititorul se va putea convinge că am dreptate, pentru faptul că multe dintre cuvintele sau expresiile utilizate aici au un acut caracter livresc, un caracter care înnobilează şi zisa dar şi poemul. O adevărată bucurie se simte în aerul acelor locuri, ceea ce îl face pe poet să exclame: „Trec chiuind pe coastele în flăcări/ Şi haiducind o sete cît oceanul/ Steaguri crăieşti cu fala la oblîncuri/ Din miez de secoli căutînd limanul// Prin viile din care-şi trag tăria/ Hrisoave şi peceţi de neuitare/ Şi lasă oase să îngraşe glia/ Spre slava vinurilor viitoare”. Plăcerea de a călători, de a fi acolo unde „Cu fir de toamnă timpurie/ Butucii au ţesut culcuş” îl face pe poet să exclame: „Eu încă navighez, vă spui,/ Sub ceruri fără interes” şi aici aş spune că nu e chiar de loc fără interes această navigare, ci chiar există un interes… să-l numim… gustativ, „Pe Jijia ori pe Bahlui/ Cum alţii-n Bosfor ori Efes”. La Valentin Talpalaru, tonul sărbătoresc nu este unul protocolar, ci este un ton de dăruire totală pentru că iarba este măiastră şi …un hamac de must întins e între dealuri,cînd „trec păsările toamnei bete/ Prin vămile văzduhului spre sud”, chiar dacă se mai întîmplă să vadă cum: „Curge tristeţea prin podgorii/ Ca lacrimile lui Iisus…”. Totuşi peste această întindere mirifică: „Seri blînde şi bogate-n rouă/ Se-aştern pe suflet iar şi iar/ Făcînd loc pentru viaţă nouă/ Şi vin în cramă la Cotnari”. Cu ştiinţă sau nu, sau poate rod al întîmplării, cartea Poemele Cotnarului de Valentin Talpalaru este o carte ciclică, o carte rotundă în sensul construcţiei. Iată cum îşi începe poetul această carte: „Cu horbotă şi adamante/ Sosesc veliţii la Cotnari/ De prin Efes ori Alicante/ Din Lemberg ori de la Fanar” şi cartea se încheie cu versurile: „Unde- nchinînd cucernice pocale/ Să aşteptăm în abur luminos/ Poeţi, mireni, prelaţi şi haimanale/ Să sune deşteptarea lui Christos!…”. Şi pentru a continua acest îndemn spre lecturarea unui volum îmbietor şi sub aspect tematic şi sub aspect grafic (şi aici se cuvine a spune cîteva rînduri despre poetul şi graficianul Vasilian Doboş, cel care a adus la lumină un asemenea obiect de artă, cum este această carte cît şi acea antologie intitulată Din poezia vinului) voi spune: „Eu încă navighez, vă spui,” şi mă bucur că „Înmoaie cerul un coltuc de pîine,” căci: „De sus, din urice şi herburi” asultînd sfatul „Prietene, încrede-te în clipa…”. Valentin Talpalaru a făcut în aşa fel încît şi pentru el, şi pentru noi, această clipă să capete dimensiuni speciale să depăşească măreţia unui „Castel crescut din boabe de nisip” chiar dacă „S-a scurs tot sîngele-n vioara veche” cînd „Melancolii de toamnă curg pe cer” noi ştim că „Stau viile cu rod bogat pe dealuri” pentru că „A despicat Cotnarul mersul vremii”. Această carte este un elogi binemeritat adus Cotnarului, viei, vinului, dar mai ales un elogiu adus oamenilor locurilor, acei oameni care au ştiut ca prin strădania şi truda lor să sfinţească şi să înnobileze aceste meleaguri moldave făcînd din nume un renume şi mai ales un mit.

 

Florin Dochia, Stare de lectură, Editura Premier, Ploieşti, 2013, 216 p.

 

Destul de rari sînt scriitorii dispuşi să-şi consume timpul scriind despre cărţile confraţilor, şi mai ales scriind cu multă aplicaţie, aşa cum face Florin Dochia, cel dedicat cu adevărat cărţilor sale dar şi preocupat de cărţile confraţilor. Am constatat cu bucurie, dar şi cu o mare amărăciune totodată, şi cu anumite semen de întrebare, toate acestea. Fireşti aş spune. Faptul că tot mai mulţi poeţi sînt preocupaţi şi de cărţile confraţilor, dar tot mai puţini prozatori sînt dispuşi să facă acest demers. Poeţii publică, din ce în ce mai des, comentarii, note, recenzii, uneori chiar studii, pe care la adună apoi în cărţi. Printre poeţii de o bună factură lirică, dornici să se arate cititorilor şi în asemenea ipostază, se numără şi poetul Florin Dochia, un generos cu cărţile confraţilor, mereu dispus să publice, fie în revistele pe care le coordonează, fie în alte reviste, şi desigur în cărţi, despre cărţile citite, cel care îşi creează o anume „Stare de lectură”, nu numai pentru a inventaria o parte dintre apariţiile editorial recente (poezie, proză, critic literară), ci şi pentru a fi o mărturie că aceste cărţi au apărut şi nu chiar în zadar. Dovedind o bună predispoziţie spre lectură, Florin Dochia nu se limitează numai la cartea pe care o comentează ci, face o adevărată trecere în revistă a activităţii literare a celui comentat. Aranjarea comentariilor în carte în ordine alfabetică, aşa cum cred că este şi firesc, îl fereşte pe Florin Dochia de a fi suspectat de anumite afinităţi neavenite, de aderarea la o grupare sau alta, de a face clasamente, aşa cum din nefericire se întîmplă, chiar în cazul criticilor cu pretenţii, mereu gata să inventeze cîte o scară de valori de care cititorul ar trebui să fie obligat să ţină cont, clasamente care se vor neapărat definitive şi irevocabile. Florin Dochia, citeşte şi comentează cu responsabilitate, îşi exprimă părerile despre ceea ce citeşte şi scrie cu aplicaţie. Eleganţa sa, de floretist veneţian, se simte în fiecare comentariu, pentru că Florin Dochia şi atunci cînd, la figurat spus, ia viaţa autorului, o face cu măiestrie, cu mănuşi de catifea, fandînd în stînga şi în dreapta să poată să-şi îmblînzească victima iar durerea să fie cît mai de suportat. Nu mai puţin de 39 de autori sînt „disecaţi” în cele 214 p. ale” Stării de lectură” şi sînt aşezaţi ca pe rafturile unei adevărate biblioteci. Romul Munteanu, Vasile Spiridon, Valeriu Bârgău, Ştefan Mitroi, Radu Voinescu, Theodor Codreanu, Daniel Corbu, George Vulturescu sau Constantin Trandafir, în Stare de lectură stau cu seninătate şi fără asperităţi lîngă Miruna Vlada, Adina Ungur, Florina Zaharia, Oana Orlea, Dan Liviu Bîftoi, Alin Ciupală şi Teia Lambă, pentru că fiecare carte are personalitatea ei şi Florin Dochia tocmai asta evidenţiază, personalitatea fiecărei cărţi. Cărţile celor comentaţi dar şi ale celor nemenţionaţi de mine aici dar care sînt în cartea lui Florin Dochia se bucură de „obiectivitatea a senzualităţii” aşa numeşte autorul în comentariu din deschiderea cărţii, el reuşind realizarea unei plăcute şi utile „conversaţii în bibliotecă”, un adevărat regal intelectual şi un deliciu de lectură care se împlinesc în această „stare…” propusă de autor.

 

Vasile Mic, Naşterea aurorei, Editura Eikon, Cluj-napoca, 2013, 168 p

Cuun cuvînt de reverenţă pe coperta a patra semnat de criticul şi istoricul literar Petru Poantă.

 

Regretatul critic şi istoric literar Petru Poantă, poate printre ultimele sale texte critice despre o carte de poezie, cel atît de brusc plecat în lumea stelelor pentru a ne arăta de acolo care este cu adevărat „poziţia astrelor”, spunea despre poezia lui Vasile Mic următoarele: „De la celebrarea solemn, uşor emfatică, a iubirii pînă la evocarea cantabilă şi luminoasă a unui fel de procesiune funebră, poetul parcurge un itinerar mereu invizibil, cu alternanţe între un fantezism jubiliar şi unul ironic sau, în ordine stilistică, între imaginea plastic şi limbajul abstract”. Şi cred că nu se poate face o mai corectă şi mai pertinentă analiză a poeziei lui Vasile Mic, cel care, cu discreţie, îşi duce veacul creator, undeva în satul Coca din Oaş şi uneori în oraşul Satu Mare, din satul cel mic, poetul Vasile Mic merge în satul cel mare unde îşi scrie, cu răbdare şi tenacitate poezia. Citind cele cîteva note bio-bibliografice de pe manşeta copertei a doua, am constatat că un anume fapt ne leagă încă din fragedă tinereţe. Am debutat în acelaşi an, 1974, şi la aceeaşi revistă, Familia, şi asta nu e deloc puţin lucru. Evoluţia sa poetică a fost apoi legată, în primul rînd, de revistele şi editurile ardelene, acolo unde şi-a desăvîrşit studiile, la universitatea clujeană, în compania generaţiei de aur a echinoxiştilor, deveniţi demult mari personalităţi ale literaturii române. Vis în pădurea de mesteceni, Fereastra din vis, Scara de lumină Dispariţia din context, Copacul de argint sau Povara comorilor sînt cîteva dintre volumele de poezie ale lui Vasile Mic, volume care preced pe acesta intitulat Naşterea aurorei, volume care conturează un univers liric puternic, distinct, rod al unei elaborări lucide şi nu „a spontaneităţii naturale „ aşa cum remarca şi Petru Poantă. „Ţăranul/ îşi va căuta/ în sine/ Puterea.// Pămîntul,/ Din cînd în cînd,/ Sigur va reveni/ în visele sale”. Meditaţiile despre viaţă, cum s-ar fi putut altfel, îl bîntuie şi îl fortifică cînd spune: „Asta înseamnă/ Să trăieşti/ Ca un o m obişnuit.// Nici o dimineaţă/ Fără zîmbetul tău,/ Nici un anotimp/ Indiferent ţie.// Femeia/ Şi patria/ Ochii albaştri…/ Chiar m-au trezit/ Din visare”. Limbajul laconic, esopic uneori, conturează în cele mai multe dintre poemele sale, metafore subtile, metafore care deschid porţi spre o lume încărcată de simboluri, o lume pe care Vasile Mic o trăieşte din plin. Adeseori se remarcă entuziasmul şi efuziunea care îl cuprind pe poet atunci cînd se apropie de lumea satului, de lumea patriei şi de lumea cuvîntului.

Ion Paranici, Din cele cîte au fost, Editura Muşatinii, Suceava, 2013, 172 p. Cuvînt înainte (O voce) semnat de poetul Marcel Mureşeanu.

O voce şi o conştiinţă de ziarist, de om al cetăţii dar şi un prieten adevărat este poetul şi ziaristul Ion Paranici, care, prin truda sa de o viaţă asupra cuvîntului a ştiut să modeleze, întru frumos caracterul uman, de a evidenţia relaţia inter-umană, pînă la devoţiune. „Un ziarist exemplar, înzestrat cu stil, morală şi temeritate, Ion Paranici, urcă la bord (într-o corabie în marea vîltoare a timpului) alături de noi” spune poetul Marcel Mureşeanu, cel care ani la rînd a fost luptător, umăr la umăr, în tranşeele literare, alături de autorul pe care îl prefaţează. Şi Marcel Mureşeanu, şi Ion Paranici,dar şi alţi literaţi şi nu numai, pe unii îi evidenţiază autorul în această carte, au trudit, şi nu a fost deloc uşoară această trudă, să contureze un univers special aşa cum este universal bucovinean şi să-l impună în plan naţional, acolo unde îi este locul. Ion Paranici a reuşit prin cartea sa să pună în faţa cititorilor personalităţi remarcabile dar şi oameni de excepţie.

Paleta de descrieri culturale pe care o prezintă Ion Paranici în Din cele cîte au fost este vastă pentru că aproape nimic din toate acestea nu l-au lăsat indiferent. Organizator sau participant a ştiut să sintetizeze esenţialul, şi apoi, cu har, să-l readucă la viaţă prin aceste pagini literare şi să-l prezinte cititorului. În Din cele cîte au fost Ion Paranici selectează, sînt convins că foarte puţine stampe despre oamenii şi locurile bucovinene. Stilul său, nici sentimental dar nici agresiv, nici prea concret dar nici idealizant, aduce în prim plan, prin paginile acestei cărţi o galerie de personalităţi din Bucovina pe care Ion Paranici îi vede întîi ca oameni şi apoi ca artişti, considerînd că pentru a cunoaşte scriitorul, pictorul, istoricul, criticul literar, muzicianul, sau ziaristul din acest areal, dintr-o cetate, aşa cum este Suceava, trebuie mai întîi să ai posibilitatea de a pătrunde în sufletul omului. Aşa se întîmplă atunci cînd este vorba despre Ilie Dan, Grigore Ilisei, Mihail Iordache, George Sidorovici, Mihai Iacobescu, Ioana Nistor, Dimitrie Loghin, Ion Carp-Fluierici sau pianiştii şi muzicienii: Horia Mihail, Mihaela Spiridon, Oana Kalmuski-Zarea etc. Literatura, muzica, pictura sînt toate aceste arte prezente în cartea Din cele cîte au fost şi nu sînt prezente deloc ostentativ, ci cu multă prietenie, sensibilitate şi înţelegere, cu oarecare discreţie, autorul dorind, dintr-un bun simţ deosebit, să rămînă mereu în planul secund, mulţumindu-se cu rolul de ghid şi nu de „actor”, pentru că întreagă această carte, exemplar scrisă, se bazează pe ceea ce multor autori le lipseşte şi anume, discreţia. Fără a fi făţişă, totuşi în paginile acestei cărţi se strecoară şi asta se simte, o firească undă de tristeţe, tristeţe care îl încearcă pe Ion Paranici, aşa cum se poate descoperi la lectură, mai ales în paginile dedicate lui George Sidorovici, Ioanei Nistor, Mihail Iordache sau Ion Carp-Fluierici. Am simţit, şi o spun fără rezerve, o reală plăcere şi o delicată bucurie să lecturez paginile acestei cărţi, şi nu pot fi bănuit a avea o relaţie de amiciţie deosebită cu Ion Paranici, ci doar pentru că acel aer bucovinean m-a prins atît de bine. L-aş îndemna pe Ion Paranici să nu se oprească aici cu asemenea destăinuiri ci, să continue, prezentîndu-ne multele dintre personalităţile pe care le-a cunoscut în anii cît a fost în presa suceveană, şi de ce nu ?şi pe cele pe care le-a cunoscut după această perioadă. Cu bune dar şi cu rele, pentru că, din cîte ştiu are şi asemenea întîmplări.

Cecilia Moldovan, Cartea de identitate a privighetorii, Editura Junimea, Iaşi, 2013, 88 p. Prefaţă semnată de Dan Bogdan Hanu. Cuvînt de însoţire pe coperta a patra Ion Roşioru.

Despre condiţia poetului în cetate, pare a vorbi poezia Ceciliei Moldovan, în volumul Cartea de identitate a privighetorii, în care spune chiar în poemul de deschidere: „orice tril era luat ca un afront la mărginirea lor/ nu înţelegeau că vocea era trecută/ în cartea ei de identitate/ şi nici că ea cu sîrg şi-o exersează…” ştiind că: „ele (vecinele) îşi căptuşesc febril cuibul/şi zborul de zi/ cu duminici cînd îşi ostoiesc năduful/ cu cîte un fulg smuls din penajul măiastrei”. Poeta Cecilia Moldovan ştie şi simte că: „trec agale prin piaţa viselor îngheţate” ascultînd şi urmărind „paşii celui care-şi cară fericirea „. Cele trei grupaje care compun această carte sînt doar aparent distinct, pentru că ele, în fond, au comună tema, „bagajul cultural – aşa cum remarcă Ion Roşioru, al autoarei este organic asimilat în discursul poetic” În cazul poemelor/ poemului, pentru că această cart este de fapt un poem amplu, Cartea de identitate a privighetorii, mitologia acestui peisaj liric îi dă posibilitatea de a „ţese” „motive imagistice” care dau coerenţă şi consistenţă poemelor, pînă aproape de pierderea identităţii” aşa cum se poate observa din poemul Scriem prin noi înşine: „Stau la coadă cu dorul-de-dor/ la Muzeul literaturii române/ pînă ce treptele se duc la culcare/ maiestuos Mihai şi Nichita/ cară în spate uşorii uşii”. Acest joc de-a depersonalizarea, pentru că de fapt este un joc propus cititorului, cu tentă marinsoresciană o prinde foarte bine pe Cecilia Moldovanşi în acest poem dar şi în altele pentru că îi dă astfel posibilitatea de a-şi desăvîrşi discursul liric aproape pe nerăsuflate. Cecilia Moldovan pare un alegător de cursă lungă, mereu temător să se oprească să bea apă sau chiar să respire, pentru că poemele şi le spune dintr-o răsuflare. Cu cîtă naturaleţe spune: „Mirajul calului a zăpăcit fiecare bărbat din familie/ chiar şi fetele călăreau unul din lemn cu hamurile pictate…// după descălecarea bunicului trăsura fără roţi/ jeleşte prin fundul curţii/ ca să ne înveselim mi-am pus voalul de mireasă al mamei” sau un poem în vers clasic, poem de o frumuseţe specială, care îmi dovedeşte că autoarea are un potenţial liric remarcabil: „Adulmec tîrzia primăvară fără nici un nor/ Caldă precum pîinea acuma scoasă din cuptor// Dar pentru pretinsa-mi vină ce liniştea-mi răstoarnă/ De-a-mi fi lăsat iubirea în sloiuri reci de iarnă// Mă las condusă la primul zid de flori ivit/ Legată la ochi cu-n şal din frunze împletit” E, într-un anume fel o frumoasă definiţie a poeziei această stare în care poeta este „legată la ochi cu-n şal din frunze împletit”. Dorinţă, nesiguranţă, aşteptare, împlinire se aglomerează prin metafore în această „carte de identitate a privighetorii”. „De altfel, o constanţă bine temperată, substanţială, a poeziei Ceciliei Moldovan, mi se pare o anume specie de intimism insinuat din fundat” remarcă, în prefaţa sa, la această carte poetul Dan Bogdan Hanu. Cred că acest intimism insinuant din fundal intimist care, adeseori trece totuşi în prim plan, tonifică şi revigorează poezia Ceciliei Moldovan, dîndu-i coerenţă şi substanţialitate aparte.

Camelia Iuliana Radu, Negru de iarnă, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014, 134 p. Prefaţă de Calistrat Costin.

Construindu-şi întreg demersul liric pe antiteză, Camelia Iuliana Radu este preocupată mai mult de rezultatul efectului asupra cititorului şi mai puţin de realizarea efectului în sine. Poemele sale se înscriu foarte bine în textura moto-ului ales, motto care spune: am deschis/oarbele ferestre/ ale negrului/ şi am văzut/ contrastul său/ albul”. Mesajul transmis din aceste versuri conturează un univers liric oximoronic, un univers liric în care „tristeţi mestecate cu migală/ schimburi de mărfuri/ despachetează noaptea/ cînd umbrele mai mari decît trupurile/ desenează treceri pe zăpadă// vîrful arderilor împrăştie cenuşa/ albă” (energii şi informaţii) sau „valurile dospesc pîini negre/ pe care le scuipă la ţărm/ cu un cuptor al cărui foc rămîne departe”. Există în poemele sale o abundenţă de tonuri negre, tonuri care nu sînt neapărat mortuare, deşi autoarea provine din mediul bacovian, cu un negru în care „se adună conceptele în horă” atunci cînd cineva „va da contururi noi pentru stele”. Camelia Iuliana Radu pare mai degrabă o nemulţumită a ordinii care o înconjoară şi încearcă să „traducă lumea” după propriile sale coordonate ştiind că „apa a murit între dantelele fricii” acolo de unde pentru ordinea ei „răsare uneori veşnicia”. Un adevărat război pare a duce, cu sine, dar şi cu lunea, război din care reuşeşte să trimită un „jurnal de război” spre cititori şi de unde se poate descoperi că „visele huruie nedesfăcute” şi pentru că „soldatul mestecă absent/ doar puşca tresare şi timpul”. În această lume dezarticulată a ei, autoarea descoperă că „visele mele şuşotesc în altă limbă/ cu alt înţeles”. E multă dezordine imagistică în cartea aceasta „negru de zăpadă” şi pentru faptul că autoarea se află în ipostaza de permanente căutări ale sinelui, de rupri de ritm care adesea i se par greu de suportat. Cămaşa de forţă a poeziei, la Camelia Iulian Radu încă nu este, cu adevărat, închisă la toţi nasturii şi poezia, atîta cîtă este, se pierde prin aceste indecizii.

Revista indexata EBSCO