Jan 31, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Ion Muscalu, Atacul de noapte, partea I (Vlad Vodă Drăculea), 1448-1456, roman istoric, Editura Danaster, Iaşi, 2013, 260 p.

Despre Ion Muscalu şi cărţile sale, mai cu seamă romanele istorice, dar nu numai (amintim: Sub sabia cu straja-n cruce, I-II, Osîndă şi izbîndă. Viaţa voievodului martir Miron Barnovschi, Taina stejarului ş.a.) şi despre felul său de a scrie şi de a se apleca asupra istoriei neamului am vorbit nu o dată în rubrica noastră. Aşa că vom trece la cartea închinată lui Vlad Ţepeş, una dintre figurile emblematice ale istoriei noastre.

„Despre Măria-sa Vlad Ţepeş s-a scris mult, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, dar de cele mai multe ori cu duşmănie şi răutate, denaturînd viaţa şi faptele împlinite de marele voievod, arătîndu-l lumii cu chipul şi sufletul schimonosit de ură”, scrie Ion Muscalu, adăugînd peste cîteva paragrafe că „meritul” „acestor născociri diabolice aparţine dintru început negustorilor saşi braşoveni, care au avut mult de pătimit din pricina domnitorului valah pentru nesupunere şi înşelătorie”, aceştia fiind susţinuţi de Matei Corvin, „urcat pe tronul Ungariei fără Sfînta Coroană”. Acesta, pentru a-şi justifica neimplicarea în lupta antiotomană (făcînd tot felul de „tîrguri” care să îi aducă banii necesari pentru a-şi cumpăra coroana), „îi atribuia lui viteazului Vlad Ţepeş cele mai oribile crime şi mîrşave trădări”.

Sigur, istoria noastră, aşa cum o ştim şi „mînată” în direcţii din cele mai anapoda şi în perioada „de glorie” a „comunismului”, dar şi după revoluţie, din motive diferite pentru fiecare perioadă, păstrează o cu totul altă figură a domnitorului, una care, aşa cum spune autorul acestei cărţi, subliniază că „vampirii nu zidesc biserici şi mănăstiri”, aşa cum a făcut Ţepeş. Cît priveşte cruzimea sa, scrie autorul, „întreg Evul Mediu s-a aflat sub sceptrul săbiei şi al crucii”, iar domnitorul „nu a fost mai crud sau mai impulsiv decît contemporanii săi”. Tragerea în ţeapă, se ştie azi, nu a fost nici pe departe „invenţia” lui, fiind folosită înainte de bizantini, de turci dar şi de alţii.

După „Predoslovie (adică voroavă către cititori)”, romanul lui Ion Muscalu vorbeşte despre vremurile dintre a doua bătălie de la Kosovo Polje (Cîmpia Mierlei), din 1448, modul în care a fost pierdută lupta, pînă la „înjilţuirea” lui Bogdan al II-lea al Moldovei şi căderea Constantinopolului, apoi bătălia de la Belgrad din 1456 (care, după spusele papei Calixt al II-lea, „a decis soarta lumii creştine”) şi moartea lui Iancu de Hunedoara, „răpus de ciumă” şi data de 14 august 1467, cînd „înaintea prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, după aproape opt ani de pribegie, principele Vlad Drăculea, fiul voievodului Vlad Dracul, a intrat biruitor în cetatea Tîrgoviştei, hotărît să înceapă domnie nouă”. În final, un destul de bogat de glosar, ştiută fiind înclinarea autorului de scrie folosind limbajul vremii.

Aşadar, aşteptăm şi continuarea, după această primă parte a cărţii despre viaţa şi faptele lui Vlad Ţepeş, căruia încă îi datorăm multă muncă pentru a-i zugrăvi chipul în culorile corecte în faţa întregii lumi. Adăugăm şi că a fost scrisă după cîte se vede, şi de această dată, după o documentare nu de puţine ori în locurile despre care se face vorbire, pusă sub semnul unui moto dintr-o strofă a lui Eminescu, din Scrisoarea III, din nefericire cu rezonanţă în actualitate („Cum nu vii tu, Ţepeş doamne…”).

 

Iulian Pruteanu-Isăcescu, Mircea-Cristian Ghenghea, O istorie vie. cartea Astrei ieşene, Editura Junimea, Iaşi, 2013, 140 p.

„Frumoasă şi dificilă, în egală măsură” este alcătuirea şi a unui cuvînt de întîmpinare, scriu Iulian Pruteanu-Isăcescu şi Mircea-Cristian Ghenghea, dar şi a unei cărţi despre „Astra” ieşeană, fondată la 18.XI 1994 (despărţămîntul „Mihail Kogălniceanu”), condusă, de la început, de Areta Moşu. (Reamintim, Astra a apărut în anii 1861, la Braşov, într-o perioadă în care şi românii din Transilvania, mai ales, aveau nevoie de o iniţiativă care să sprijine cultura şi fiinţa naţională.)

Structura cărţii: Întîmpinare (semnată de cei Iulian Pruteanu-Isăcescu şi Mircea-Cristian Ghenghea), Avem o misiune (cuprinde textele: Asociaţiunea Astra, Despărţămîntul „Mihail Kogălniceanu”, Astra la Iaşi, Astra – între reperele trecutului şi opţiunile de perspectivă, O istorie vie (Despărţămîntul „Mihail Kogălniceanu” Iaşi – o pagină din istoria zilelor noastre, Activităţi, programe, proiecte) şi, în final, Anexe, Bibliografie, Indici.

Cei doi autori au „construit” aici nu doar o „dare de seamă” despre ce înseamnă Astra ieşeană, activităţile acesteia (multe, diverse, pe tot cuprinsul locului unde se vorbeşte limba română, programe, oameni implicaţi, iniţiative de tot felul ş.a.), ci şi o argumentată pledoarie pentru necesitatea existenţei acestei instituţii, pentru păstrarea ei activă. Nici astăzi nu cred că a-ţi respecta (decent, civilizat, cu preţuire pentru înaintaşi, dreaptă măsură pentru prezent) neamul şi istoria este un lucru la care trebuie să renunţăm – nici „Marile Puteri” economice sau de alt fel ale lumii nu fac altcumva, de altfel.

Amintim că Astra ieşeană editează şi o publicaţie, „Revista română”, care face o muncă frumoasă în slujba culturii române, şi la care colaborează şi convorbirişti, începînd cu Liviu Papuc, Valentin Talpalaru, Emanuela Ilie etc. etc.

Lumea se schimbă într-o manieră oarecum haotică, privind „din afară”, din postura oamenilor cu nivel „normal/ obişnuit/ comun” de informare. Dar, dincolo de orice ale demersuri la scară mai mică sau mai mare, tocmai aceştia sînt cei care pot (prin înţelegerea vremurilor în care trăim, neuitînd că rădăcinile, tradiţiile îşi au rostul lor, că fără a ne respecta istoria, ceea ce au făcut înaintaşii noştri pentru neamul şi limba noastră ne vom rătăci pe drumul „globalizării”) să păstreze frumuseţea popoarelor, şi între acestea a neamului românesc, preţuind aşa cum merită cultura şi limba română. În fond, mai de dorit este o lume „globalizată” a culturilor/ popoarelor/ limbilor care o fac atît de frumoasă şi prin diversitatea ei, decît una a indivizilor fără rădăcini.

Şi de aceea cred că popularizarea, astfel, a ceea ce înseamnă o instituţie ca Astra ieşeană, este un demers nu doar binevenit, ci şi necesar.

 

Andone Cumpătescu, O istorie a literaturii române în imagini medalistice, prefaţă (Perspectivele necesare) de Constantin Ilie, Editura Timpul, Iaşi, 2013, 170 p.

Despre cărţile lui Andone Cumpătescu am mai scris (şi aici, şi în alte reviste); în principal, autorul a „călcat” pe două „căi” în preocupările sale – prima, prin care doreşte să prezinte istoria oraşului Iaşi într-o manieră mai aparte, anume prin prisma medalisticii (Personalităţi ale Iaşului în imagini medalistice, 2002, O istorie a Iaşului în imagini medalistice, 2004, Alma Mater Iassiensis în imagini medalistice, Iaşi, 2010), şi o a „cale”, pe care păşeşte către doua zona rurală, cu volume ca: Rafaila: schiţă monografică ilustrată, 2007, Pagini ilustrate din istoria Şcolii Rafaila: (1859-2009), Luiza Zavloschi. Prima femeie primar din România, 2011.

Acum, iată, „păşind” pe altă cale, publică O istorie a literaturii române în imagini medalistice.

Reamintim că pe teritoriul ţării noastre preocupările în domeniul medalisticii au o datare mai recentă (cu toate că Mihai Viteazu a turnat o medalie), după cum arată lucrările de specialitate. Societatea Numismatică Română a fost înfiinţată în 1903, iar Secţiunea din Iaşi – 1973. Spuneam şi cu alte ocazii relativ la acest domeniu că, judecînd cum arată, metalul din care a fost turnată, ocazia cu care a fost emisă, mai după fiecare aparent amănunt, cînd analizăm o medalie pătrundem într-o lume cu toate ale ei: psihologie, obiceiuri etc., fapt atestat cu argumente de numeroase studii de specialitate. Consultarea unei lucrări de numismatică înseamnă adesea, dacă autorul reuşeşte să treacă dincolo de ariditatea cvasi-inerentă unei abordări ştiinţifice, un excurs pluridisciplinar, o aventură a minţii. De altfel, în finalul cărţii (Cu privire la creaţia medalistică în Ţările Române), autorul scrie şi despre toate aceste lucruri.

„Originalitatea demersului nostru constă în faptul că, pentru prima dată, medaliile care au drept obiect de reflectare chipuri şi valori create de scriitorii români, sînt grupate între coperţile unei cărţi” , scrie autorul în „Argument”, adăugînd că, implicit, şi „medalistica este pusă să slujească receptării literaturii”.

Unele dintre explicaţiile legate de reflectarea medalistică a scriitorilor legaţi de urbea noastră înseamnă şi cîteva „medalioane” „extrase din Personalităţi ale Iaşului în imagini medalistice”. De asemenea, Andone Cumpătescu oferă cîteva detalii legate şi de creatorii medaliilor, împrejurările în care au fost create etc.

Cuprinsul cărţii: Argument (Cuvîntul autorului), prefaţă, I. Primele tipărituri în limbile slavonă şi română. cele dintîi versificări româneşti, II. Umanismul românesc, III. Şcoala ardeleană, IV. Fondatori ai învăţămîntului, presei şi teatrului în limba română, V. Primii poeţi şi prozatori români, VI. Perioada patruzecioptistă, VII. Perioada post-patruzecioptistă, VIII. Perioada marilor clasici, IX. Perioada post-eminesciană, X. Perioada interbelică, XI. Perioada de după cel de-al doilea război mondial, XII. Istorici şi critici literari, XIII. Medici scriitori şi publicişti, XIV. În loc de concluzii. Cu privire la creaţia medalistică în Ţările Române, XV. Anexe şi adăugiri, XVI. Note pe capitole, XVII. Tabel cu imaginile inserate în text, XVIII. Indice selectiv de nume proprii, XIX. Bibliografie selectivă.

Aşadar, o altfel de manieră de a privi istoria literaturii române, interesantă, cu detalii inedite, care, aşa cum spune autorul, aşteaptă să fie dezvoltată.

 

Miyamoto Musashi, Cartea celor cinci cercuri/ Gorin no sho, ediţia a II-a, traducere şi comentarii de Neculai Amălinei, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 186 p.

„Cînd am împlinit treizeci de ani şi am reflectat asupra vieţii mele, mi-am dat seama că toate victoriile mele s-au bazat pe un noroc deosebit, pe o abilitate înnăscută sau poate pe faptul că metodele altor şcoli erau inadecvate. Astfel, am decis să aprofundez Calea şi să continuu să mă perfecţionez de dimineaţa pînă seara, iar cînd am ajuns la cincizeci de ani unificarea cu Calea hyōhō s-a făcut de la sine, în persoana mea”, scria Miyamoto Musahi.

Miyamoto Musashi (1584-1645) este considerat unul dintre cei mai mari şi mai redutabili luptători japonezi, maestru în mînuirea sabiei, un „kensei”, sfînt al sabiei, viaţa sa (sau legendele despre) este descrisă în piese de teatru şi/ sau în naraţiuni de tip dramatic, mai ales în perioada Edo. În perioada modernă s-au turnat filme, au fost jucate piese în care era personajul central, iar unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori japonezi contemporani de romane istorice, Eiji Yoshikawa (1892-1962), a scris, între altele, două romane foarte cunoscute, Taiko, în care descrie o perioadă din istoria Japoniei, pînă la bătălia de la Sekigahara, din 21 octombrie 1600, soldată cu victoria clanului Tokugawa, şi Miyamoto Musashi (tradus Musashi), a cărei „poveste” începe imediat după această bătălie.

Neculai Amălinei porneşte de la ideea că „traduceri eronate au dus de multe ori la o înţelegere greşită a conceptelor sale”, dar şi de la faptul că, deşi viaţa lui Musashi este „învăluită în enigmă”, totuşi informaţii există „din plin”, trebuie numai aşezate într-o înlănţuire corectă alături de scrierile samuraiului.

Musashi îşi dorea ca, prin abilităţile sale să aceeadă la un rang înalt, dar războaiele nemafiind de actualitate, visul i s-a spulberat. Însă hyōhō nu însemna doar o cale de a te pregăti din punct de vedere fizic, ci şi una spre perfecţiunea spirituală, interioară.

Structura cărţii: Nota traducătorului, Legendă şi adevăr (Neculai Amălinei), Calea strategiei – hyōhō (Pămîntul, Apa, Focul, Vîntul, Vidul), Drumul pe care trebuie să mergi singur – dokkōdō, apoi o secţiune de comentarii ale lui Neculai Amălinei, şi, în final, Bibliografie.

Dincolo de cele scrise de Musashi, legate şi de ce însemna lumea samurailor, felul lor de a se educa şi a înţelege viaţa, datoria, onoarea, comentariile, notele explicative şi „punerea în cadru” aşa cum a fost concepută de Neculai Amălinei oferă cititorului posibilitatea să păşească dincolo, în istoria Japoniei, la detalii despre de ce este/ cum a fost înţeleasă în Arhipelag calea „zen, ce înseamnă Bujitsu, Budō, budismul japonez, gorintō (legat de cele cinci elemente constitutive ale universului budist: pămîntul, apa, focul, vîntul şi vidul”) etc., sintetizînd atît informaţiile obţinute din surse occidentale, cît şi japoneze.

 

Constantin Radu, Nebănuitele chemări, poezii, Editura PIM, Iaşi, 2013, 136 p.

„Nicăieri nu cîntă mai frumos ca acasă păsările cerului, nicăieri nu se desfac mai frumos florile cîmpului ca în ţarinele mele […] pentru că în parfumul acesta se regăsesc şi mîngîierile părinţilor şi zîmbetul cald al soarelui şi mîna blîndă a lui Dumnezeu trecută pentru prima dată peste creştetul său”, scrie autorul într-un scurt „Cuvînt înainte”.

Şi, în puţine cuvinte spus, astfel şi arată volumul său cu totul. Anume ca o învăluire în vers a tuturor acestor sentimente într-un debut (în volum) tomnatic închinat frumuseţe vieţii, credinţei, nostalgiei, dragostei, dorului de părinţi, de copilărie, şi bucuriei de a trăi cu talpa sufletului pe locurile natale. Nu lipsesc nici unele tuşe de livresc, poemele fiind mai ales rimate şi, dincolo de căutările inerente (poate şi unele „influenţe”), cu destule elemente ca să ne îndrituiască să aşteptăm şi un viitor volum al lui Constantin Radu. Încheiem cu un fragment din poemul Pentru tine: „Se desprind una cîte una/ orele reci şi umede/ de pe cadranul pădurii/ şi şerpii Nordului muşcă/ din mîna-mi întinsă/ spre Soare-Răsare…/ Dar, vino, iubito, şi-aşterne-mi în cale/ serile calde pe care/ le-am strîns împreună/ pentru vremea poveştilor”.

 

Gheorghe Boancă, Balada lui Bostan, Editura Timpul, Iaşi, 2013, 90 p.

Despre Gheorghe Boancă şi cărţile sale am mai scris la rubrica aceasta. Reiterăm doar că, în cea mai mare parte, cărţile sale sînt construite cam aidoma tablourilor artistului, reprezentant al picturii „naive” ieşene (de altfel, şi acum, coperta I redă o reproducere a unui tablou al său). Şi aici, avem de-a face cu o galerie diversă de personaje care populează această „lume a statului” aşa cum o vede autorul. De data asta vorbeşte despre un haiduc, Bostan, care a hălăduit prin apropiere de zona de baştină a autorului (nu departe de comunele Ţibana şi Ţibăneşti) – „în apropiere de Runcu se află două văi abrupte care poartă numele de Valea lui Buzdugan şi, respectiv, Valea lui Bostan). Sînt pagini despre întîmplări care s-au petrecut demult, cînd oamenii erau alungaţi din casele lor nu de puţine ori de lăcomia şi lipsa de scrupule a bogaţilor protejaţi, prin poziţia şi banii pe care îi aveau, şi  de „lege”, iar unii ajungeau aidoma acestui Bostan. Dar, în acelaşi timp, pagini care evocă o lume a satului aşa cum nu o găseşti descrisă în cărţile de istorie, ci în situaţii care ţin atît de viaţa reală, cît şi de reprezentările din mentalul colectiv.

Sînt lucruri pe care autorul mărturiseşte că le-a auzite cu decenii în urmă de la bătrînii satului, azi uitate, ale căror sensuri şi semnificaţii poate că generaţiile tinere le pot înţelege mai greu, dar pe care a simţit nevoia să le aştearnă în haină de vers şi să le ofere celor care vor dori să se aplece asupra paginilor cărţii sale. Astfel, Gheorghe Boancă zugrăveşte, în scris, o altă pagină despre lumea satului, în stilul său plin de culoare, aidoma picturilor care l-au făcut cunoscut.

Revista indexata EBSCO