Jan 31, 2014

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Tăcerea umbrei

            După rwandeza Scholastique Mukasonga, care a cîştigat în 2012 premiul Renaudot pentru spumoasa naraţiune intitulată Notre Dame du Nil, iată că o altă scriitoare de culoare, cameruneza Leonora Miano s-a impus fără drept de apel în finala cursei pentru premiul Femina 2013, cu un roman cutremurător, La saison de l’ombre / Anotimpul umbrei (Grasset).

            Greu de spus dacă e vorba de o modă, de reminiscenţe de culpabilitate colonială, de o deschidere către ”literatura-lume” pe care, la urma urmei, ei au teoretizat-o, cert e că francezilor le place tot mai mult universul poveştilor şi legendelor africane, stilul inconfundabil, cu parfum de eucalipt şi asprime deşertică, savoarea particulară a naraţiunilor ce încalecă dezinvolt orizonturi şi cadre de referinţă, trecînd cu uşurinţă poarta dintre lumi.

             În acest al şaptelea roman al său, frumoasa scriitoare cvadragenară, născută în Camerun şi instalată în Franţa din 1991, ne oferă o poveste universală pe tema naşterii, dispariţiei şi renaşterii unui neam. De fapt, problema dureroasă ce constituie fundalul textului o reprezintă ruşinosul comerţ cu sclavi negri practicat cu ipocrizie şi neruşinare de civilizatul Occident de-a lungul a peste patru secole. Tribul Mulongo, ales ca ax narativ, trăieşte în deplină pace şi împăcare cu natura şi semenii, fără să-şi folosească lăncile şi cerîndu-şi iertare de la fiecare animal ucis pentru subzistenţa cotidiană. Apoi, într-o noapte, teribila ”noapte a marelui foc”, dispar doisprezece bărbaţi dintr-un sat, zece tineri şi doi adulţi. Nedumerite şi îngrozite, mame şi soţii trăiesc durerea acestui eveniment, redată de autoare cu o precizie extremă a tonalităţii acestei emoţii reţinute şi aproape mute. Suferinţa le e potenţată de exilul la care le obligă necruţătoarele cutume, dispariţia fiilor fiind o grea anatemă pentru femeile rămase singure. Descoperim cu surprindere că acest clan Mulongo nu e condus în fapt de un bărbat (deşi există şi un şef de trib), ci de o femeie, Ebeise, păstrătoare şi garant al tradiţiilor ancestrale, care o determină să ia o decizie de o cruzime aparent inexplicabilă: alungarea mamelor celor zece băieţi dispăruţi. De fapt, aşa cum Leonora Miano ne dezvăluie cu măiastră exigenţă artistică, era singura hotărîre înţeleaptă ce putea fi luată în situaţia aceea, pentru a evita ca durerea să se întindă ca o pecingine în sînul celorlalte familii din sat şi să fragilizeze construcţia societală în ansamblul ei. În plus, matroana Ebeise considera că în felul acesta, fiind silite să trăiască împreună, dar departe de clan, cele zece mame nefericite aveau să se consoleze reciproc şi să se ajute întru reclădirea unei existenţe coerente.

?i totuşi, nu acesta e sfîrşitul. Dincolo de absenţă, dor şi amărăciune, dincolo de moarte chiar, femeile găsesc resursele renaşterii şi calea unui nou sens. Cele mai tari determinante ale naturii umane se înfruntă în această poveste: pe de o parte, istoria universală a cupidităţii şi avariţiei, care îi face pe unii africani să colaboreze cu europenii, aşa-numiţii ”oameni cu picioare de găină”, pentru răpirea şi vînzarea unor semeni inofensivi, în ceea ce a rămas cunoscut în istorie ca ”negoţul transatlantic” (secolele XVI-XIX); pe de altă parte, semeaţă şi solară, se întăreşte demnitatea umană, rezistenţa trupului şi a spiritului, încrederea într-un viitor diferit.

În fapt, Leonora Miano nu-şi propune să dea o lecţie de istorie, iar sintagma care defineşte acum acea neagră şi dramatică aventură dezumanizantă nici nu apare în text, pentru că e irelevantă pentru protagonişti. Autoarea încearcă să surprindă clipa basculării unei lumi, privirea ei iscoditoare se strecoară în acest interstiţiu în care universul familiar e cu brutalitate înlocuit de unul nou, despre care nimeni nu ştie încă nimic. Naraţiunea se focalizează pe viziunea personajelor, ilustrative pentru epoca amintită, anume un grup de subsaharieni ce trăiesc într-o Africă precolonială şi nu cunosc altceva despre lume decît propriul spaţiu de referinţă şi pe cel al vecinilor imediaţi. Întîlnirea cu Europa, cu Occidentul, în acea formă monstruoasă e doar în subsidiar percepută, ca un accident al istoriei. Ce doreşte cu adevărat scriitoarea e să trezească şi să alimenteze memoria unor lumi dispărute. Cîţi se mai întreabă astăzi, chiar dintre urmaşii celor evocaţi emblematic, cum se trăia în Africa central-ecuatorială înainte de întîlnirea cu Europa? Gravurile şi reprezentările de epocă ilustrează îndeobşte şiruri nesfîrşite de prizonieri înlănţuiţi, în drum spre vasele care aveau să-i rupă pe veci de ţinuturile natale. Dar acei oameni au avut o existenţă anterioară captivităţii, o societate, familii, prieteni, ocupaţii, într-un univers liber, unde nu vieţuiau în defensivă, pentru că nu ştiau ce pericole îi păşteau dinafară. Pe ruperea acestui echilibru ontologic se concentrează povestirea Leonorei Miano, ca şi pe dimensiunea general umană a suferinţei cauzate de dispariţia unei fiinţe dragi. Nu fără acea urmă de fatalism specifică popoarelor care au cunoscut vicisitudinile istoriei, căci oamenii sunt prezentaţi ca neavînd nicio putere asupra evenimentelor.

De pe o zi pe alta, o comunitate simplă, obişnuită cu ritmurile naturii şi cu ordinea unei lumi accesibile, trebuie să facă faţă unei situaţii neprevăzute şi de neînţeles. De altfel, aproape nimeni din clanul Mulongo nu-şi poate explica ce s-a întîmplat, doar unii – unele, mai curînd – prin intermediul unor vise revelatoare, se vor apropia, extrem de lent, de adevăr. Acesta – adevărul istoric – e secundar, în viziunea autoarei, care urmăreşte îndeaproape emoţiile protagoniştilor, reacţiile lor, descumpănirea, durerea, dar şi ţîşnirea vitală către lumina unui nou început. Demersul auctorial nu e unul istoric, deşi, evident, umbra tragediei acestui continent pluteşte peste fiecare cuvînt, ci unul ficţional, de creaţie pură şi de explorare a memoriei. Cronicile nu au reţinut şi relatat viaţa intimă, gîndurile şi trăirile acelor oameni, concepţia lor despre lume şi structura sensibilităţi lor.

 

Dacă fii lor nu vor fi niciodată găsiţi, dacă ngambi nu va dezvălui ce li s-a întîmplat, durerea acestor mame nu va fi povestită. Comunitatea îi va uita pe cei zece tineri iniţiaţi, pe cei doi bărbaţi adulţi, evaporaţi în decursul marelui incendiu. Nici măcar despre foc nu se va mai spune nimic. Cine gustă amintirea înfrîngerilor ?

 

Leonora Miano aduce un omagiu discret şi pasional în acelaşi timp populaţiilor bantu din Africa centrală, creativităţii şi artei lor de a trăi, dar şi diversităţii infinite din sînul unor comunităţi apropiate, dar clar distincte, pe care doar o viziune euro-centristă le-a putut schematiza caricatural în figura ”negrului african”. Rasismul imaginar nu e o creaţie a continentului negru, dar tăcerea asupra unor evenimente care au zguduit din temelii un sistem semnificant bine conturat, da. Tăcerea însoţeşte anotimpul umbrei şi sfărîmarea unor rituri şi convingeri milenare. Scriitoarea cameruneză îşi asumă riscul de a scormoni printr-o istorie netransmisibilă, de a scoate la suprafaţă lucruri care, deşi s-au întins pe durata a sute de ani, nu au fost şi nu sunt povestite din generaţie în generaţie. Poate pentru că prăbuşirea reperelor tradiţionale şi a codurilor societale nu a putut fi niciodată cu adevărat remediată, iar modelul civilizaţional pierdut nu a fost pe deplin înlocuit cu altul la fel de viabil. Dar cine, dintre noi, are puterea sau căderea de a măsura responsabilităţile istorice?

 

Revista indexata EBSCO