Jan 31, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Cînd distanța care ne desparte este aceeași cu aceea față de moarte sau la malul timpului pecetluit

marius chelaru„Cărţile spun că perioada copilăriei are un efect mare asupra vieţii omului, că multe lucruri despre care credem că nu ar putea avea vreo explicaţie îşi au seminţele în aceşti primi ani ai copilăriei. Nefericirea şi suferinţa pătrund în mine încă de cînd sînt mic copil, apoi se lipesc insidios de carnea mea, de limba mea, de faţa mea. Orice aş face acum, nu mai pot să le alung”.

 

„Copilăria mi-am petrecut-o printre femei. Femei care trăiau în inima singurătăţii, neprotejate în faţa vieţii, fără iubire, fără ziua de mîine, femei cărora inimile le fuseseră încătuşate… Femei bolnave, fără puteri, greoaie. Şi toate mai aveau o trăsătură comună în afară de aceea de a fi femei. Am înţeles mult mai tîrziu că toate trecuseră într-un fel sau altul prin cercul suferinţelor”.

 

„Suferinţa şi femeia. Nu mai există pe lumea aceasta alte două cuvinte care să se potrivească atît de bine, care să se completeze reciproc. Cred că starea aceea de tensiune şi nefericire care durează toată viaţa, dorinţa de a trăi în suferinţă, există în firea femeii”.

 

Epidemia romantică (una dintre cele mai cunoscute creaţii ale lui Ibrahim Altun, absolvent de limba şi literatura japoneză la Universitatea din Ankara, traducător din japoneză, scriitor) este o „poveste” desenată în culorile sentimentelor care conturează viaţa unui om, cu universul lui. Un univers senzorial, în care totul capătă cumva o culoare: „în viaţă totul are o culoare. Lucrurile, aerul, liniştea, cărţile… Dragostea, orbirea, dorinţa şi moartea. Dorinţa a căpătat la mine un gri murdar şi mat. Pe cînd moartea este ca o pată strălucitoare, albă şi bolnavă ce stă pe stîncile de pe malul albastrului”. Un univers în care „el”, cel care ţese firul sentimentelor şi trăirilor care „conturează” „povestea” nu reuşeşte să răzbată decît cu greu în viaţă, după ce se „învîrte” „într-una în golul copilăriei”, atunci cînd încă nu ştia „că dorinţa are aripi albastre”. Apoi, copil fiind, într-o după amiază în care toţi dormeau în casa de vară de pe insula Büyük Ada[1] din Istanbul, hoinăreşte pînă pe plajă şi, după ce începe ploaia, alungînd pe mai toată lumea, acceptă să intre într-o cabină cu un bărbat străin şi… E ziua în care totul, nu că ar fi fost în culorile fericirii pînă atunci, dar totul se schimbă. Cum?

„El” mai avea un „frate cu aceeaşi eleganţă ca mama”, şi o soră, Nil. Fratele lui „conta” cu adevărat în ochii mamei, în rest… „Pentru mama mea, eu şi cu Nil eram seminţe care nu erau bune de nimic, care nu ar putea reprezenta în nici un fel continuarea neamului ei. În ochii ei nu eram nimic altceva decît doi copii sărmani, care locuiau în aceeaşi casă cu ea, care stăteau la aceeaşi masă cu ea, care se îmbrăcau cu haine cumpărate din banii ei. Făcea cel mai mare bine dîndu-ne să mîncăm şi îmbrăcîndu-ne; nu era nevoie să facă mai mult de atît”. Chiar şi pentru moarte mama „lui” împărţise totul altfel – „cumpărase patru locuri de veci pentru ea şi copiii ei. Înseamnă că în visele ei de viitor îşi avea loc şi moartea. Două din ele sînt unul lîngă altul; unul pentru fratele meu, unul pentru ea… Celelalte două se află la picioarele lor”.

Ei bine, fratele „lui” moare căutîndu-l pe „el” în acea după amiază. Asta pe cînd el era în cabină, pe plajă, cu acel bărbat străin. După moartea fratelui său totul s-a schimbat din singurătate în şi mai mare singurătate. „În acelaşi timp mama [o femeie foarte frumoasă, cum o vede el”] arată spre mine cu batista şifonată din mîna ei. Ţipă la mătuşa cu o voce răguşită. Luaţi copilul acesta de aici. Să nu stea în faţa ochilor mei […] În ziua aceea mama îşi îngroapă doi copii în acelaşi timp. Pe unul în pămînt, pe celălalt în singurătate…”.

Pînă atunci… Cum era pînă „atunci” pentru „el”:

„Caut în casa plină de femei”… „erau mama, mătuşa Berrin, cu totul altfel de cît mama. Berrin, care „este opusul mamei”, adică „o femeie maleabilă, veselă, copilă pentru vîrsta ei”, iar mama „îi face şi ei ceea ce face mereu, faţă de toată lumea”, adică „îi cataloghează veselia şi hohotele ca fiind nepotrivite şi chiar anormale”. Are o fată, Emel, pe care cei doi, „el” şi Nil o invidiază pentru privilegiul de a fi fiica lui Berrin „Pe lîngă noi, Emel arată ca un copil adevărat”; şi mai era şi Cicinine „mătuşa cea mare a mamei”, care e singură, nu a avut niciodată copii, urăşte copii, „este o femeie irascibilă şi dificilă”

În fine, spune „el”, „caut în casa plină de femei un loc unde să îmi încapă micuţul corp. Nimeni nu mă vede, nimănui nu-i pasă de mine. S-au îngropat în suferinţele lor şi sînt departe, nu sînt capabile să vadă. Le scap din priviri. Sînt strivit în lumea aceea sumbră a lor care miroase a sînge, a boală şi a suferinţă. Vocea lor devine vocea mea, ochii lor, devin ochii mei. Mor în tăcere în lumea femeilor, iar apoi reînvii în tăcere”.

Astfel, „el” începe să simtă profund că totul în viaţă are o culoare. De pildă timpul care trecuse „şi-a făcut loc în mine sub forma unui albastru subţire, transparent. Asemenea albastrului din apă, din mare, din aer. Un albastru cutremurător, fals care poate fi văzut, dar nu poate fi atins”. Iar „el” se pierde tăcut în albastru, „fără frică, fără să simt nici o durere, uitînd de durere”. Şi dacă scrie despre acea vreme, despre toate gîndurile şi dorinţele lui, atunci sînt „pagini triste ce povestesc despre trecut, pagini ce miros a mucegai”, pagini peste care „timpul se scurge […] plînge un copil”.

Familia – „imaginea tristă a familiei mele mici-burgheze: în jurul întinsei mese de nuc din sufragerie mama şi cu cei trei copii ai ei”. (Aveau o singură fotografie cu ei toţi, împreună.) Sigur, era pe undeva şi tata, dar acesta plecase cu o altă femeie („nu ştim dacă sînt căsătoriţi sau nu”) şi de aceea mama nu mai vorbea cu el. Nu a vorbit nici la moartea fratelui „lui”. La tatăl său „el” simte ceva ce nu poate găsi la mama – „în ochii lui, o sclipire de dragoste abia perceptibilă”. Dar, poate, doar „el” vede aşa, pentru că are atîta nevoie de asta. În fine, peste ani, cînd mama a murit, „el” capătă pasiunea privitului prin fotografiile vechi, căutînd… ceva. În una dintre ele îl vede pe tată şi atunci înţelege şi altceva – „mă uit, faţa mea este faţa lui. Verdele ochilor noştri poartă aceeaşi tristeţe […] o asemănare frapantă şi deranjantă la fel ca cea dintre mama şi fratele meu”. Iar „el” îşi explică distanţa la care îl ţinea mama prin aceea că el îi amintea de soţul care plecase cu altă femeie.

În fine, universul acela plin de culori şi de singurătate al copilăriei, mirosind şi fiind de fapt cu totul altfel după acea zi de pe plajă, curge în anii de şcoală, care vin oarecum „în plus”. Mama făcuse alte planuri, fratele mai mare, care murise, avea o viaţă „planificată” – un colegiu de elită, unde, desigur, ar fi avut rezultate excelente, apoi trebuia să plece „printr-o bursă în America, la Centrul de Cercetare al Spaţiului”… Din cînd în cînd aveau şi ei loc în visele mamei, „el” şi Nil. Nil… dar cînd vine vorba despre „el”… „visele ei dense pe care şi le făcea la început în legătură cu mine, încep să se rărească, iar cu timpul nu mai pomeneşte deloc de ele”; „atunci cînd vine vorba despre mine se îngroapă într-o tăcere stranie”.

Aşa că, scrie „el”, toată viaţa, cîtă a fost şi cum a fost, a trăit-o fără să se gîndească la ziua de mîine, fără vreun vis. De aceea, spune „el”, „atunci cînd privesc înapoi, în viaţa mea nu există nici măcar o reuşită despre care să pot povesti. Nu numai copilăria mea, ci toată viaţa mea se desfăşoară în gol”. Asta pentru că dorinţa de a trăi în gol o regăseşte adînc sădită în sîngele lui. Aşa că totul ţine de soartă, de „o viaţă înăbuşitoare şi cutremurătoare într-o lume de adevăr înspăimîntătoare”. Iar asta nu e nefericire, ci „o adîncă lipsă de speranţă”.

Şcoala.

În clasă stă mereu în spate, departe de orice, şi de ore şi de elevi. „Toată viaţa mea de elev trece în singurătate”. Dacă ceilalţi dau de la unul la altul cărţi cu benzi desenate „el” se plimbă în „lumea tristă a lui Madam Bovary sau lumea Annei Karenina care a murit în suferinţele dragostei”. Aşa, zilele trec „în singurătate şi dor”, pentru că, departe de casă nimic nu se „rezolvă”, îi e dor de mama, care nu îl vrea. Dar „el” vrea să o iubească „de la capăt, de la zero, cu o nouă dragoste care ar putea să închidă golul” dintre ei. Dar…

Apoi vine internatul, dar „el” a vrut să meargă acolo, pentru că mama era mereu bolnavă, îl respingea, era… „casa seamănă cu un mormînt uriaş”. A vrut să meargă între „mirosurile pubertăţii răspîndite printre dulapurile de oţel, printre paturile care sînt la depărtare de un cot unul de altul”. Iar el stă acolo aţîţat de „fantoma dorinţei” pe care a îngropat-o în mormîntul fratelui. Dar în fiecare noapte are vise interzise cu un altul… („îmi închipui un corp gol. Dar un corp şters. Fără vîrstă. Fără chip, culoarea ochilor şi forma părului nu sînt clare”).

În fine, „povestea” curge cumva din sentiment în sentiment, din gînd în gînd, din „vis” în vis, pentru că „nimic nu rămîne la fel; mereu se împuţinează cîte ceva. Timpul fură din vieţile atît de scurte împărţite în zile, nopţi, anotimpuri. În fiecare moment un suflet se înalţă”. Iar „atunci cînd vine timpul, omul pleacă gol, aşa cum a venit” Dar nu e nimic altceva decît „un sfîrşit foarte firesc”.

Pentru „el”, omul nu moare pentru că „s-a născut şi a crescut, pentru că a ajuns la o anumită vîrstă, pentru că a îmbătrînit”, ci pentru că în timp „se formează pricini care pregătesc, care grăbesc acest sfîrşit inevitabil”.

Iar el scrie pentru cineva, un altul, imaginar (poate aidoma tuturor celor despre care a visat), dar prezent aproape fizic în gîndurile lui. Poate şi pentru că „şi scrisul este neîndurător şi ameţitor ca viaţa” şi, uneori, limba îi rămîne „înţepenită în povestirile vechi”. Aşa a trecut timpul, lunile, anotimpurile.

Au fost „alte singurătăţi în alte oraşe, în nopţi de peste mări şi ţări”. Sînt „singurătăţi apăsătoare care se deplasează, care se duc şi vin în vehiculele ce alunecă pe poduri. Apoi tot aceleaşi singurătăţi; în case, pe pereţii albi ai caselor, pe timpul nopţilor în insomniile străzilor. Singurătatea este înăbuşitoare. Singurătatea aceea fermecătoare, neasemuită, fără viitor” pentru un tînăr „care are încă doar douăzeci şi patru de ani”.

După o vîrstă, după ce inocenţa pleacă pentru a reveni în clipa morţii, crede „el” pentru că, atunci cînd te apropii de moarte, „te simţi ca un nou-născut”, pentru că altfel, „nu ai putea căra greutatea morţii”. El şi-a pierdut însă inocenţa demult „într-un loc nepotrivit, la un moment nepotrivit” şi, astfel, privind în trecut, bărbaţii (cel mai probabil numai imaginari sau neatinşi în fapt) îi „învăluie aproape toată viaţa” şi „toate golurile sînt închise de trupul unui bărbat. Rana deschisă de unul este închisă de altul”. Iar „el” se stinge clipă de clipă, „în lumea bărbaţilor, sub ruine”, apropiindu-se de moarte împreună cu visul de a nu fi singure, de a fi iubit şi nu îndepărtat. De a fi iubit. Înainte de a muri, chiar şi atunci, un sentiment copleşitor de singurătate îi provoacă „frică şi fiori”. Şi moare gîndind la cel, probabil, imaginar, de care nu vrea să fie despărţit de moarte deşi „albastru adînc „dintre „el şi… este „de nestrăbătut”, Iar el se stinge gîndind:

„Mă vei iubi în ciuda acestei depărtări?

Spune-mi, te rog….

Spune-mi da, te voi iubi. Minte, chiar dacă nu mă vei iubi. Mă vei iubi, nu-i aşa?

Spune-mi, te rog…”.

O carte care se citeşte mai ales cu sufletul şi cu degetele întrebărilor despre ce înseamnă viaţa, cum începe ea şi cît de mult apasă durerile celor de lîngă tine pe inima ta, cel care vei ajunge să fii, mai ales atunci cînd dragostea maternă nu există. O carte (tradusă de o vorbitoare nativă a limbilor română şi turcă) despre o lume a singurătăţii care acoperă tot, suflet, lume, dorinţe, tot. O carte despre dorinţa de a trece prin iubire dincolo de întuneric, măcar cu speranţa că…

 

Ibrahim Altun, Epidemia romantică, traducere din limba turcă de Sunia Iliaz Küçükbiçaci, Editura Univers, Bucureşti, 2013, 174 p.



[1] În traducere „Insula Mare”.

Revista indexata EBSCO