Jan 31, 2014

Posted by in Cartea de etnologie

Petru URSACHE – Fenomenologia invenției (II)

petru ursacheVasile Alecsandri şi-a intitulat culegerea din  1866, Poezii populare (…), urmat  la puţină vreme de G. Dem. Teodorescu cu un tutlu asemănător (Poezii populare…, 1885). Aşadar, poezie, termen tehnic împrumutat, fără nici o deviere semantică din fondul rezervat creaţiei savante. Mulţi culegători ai vremii au procedat la fel, prin imitaţie, în vreme ce Maiorescu, Delavrancea şi Ibrăileanu l-au utilizat cu deplină conştiinţă în domeniile teoriei literare şi ale esteticii. Baciul Udrea a rămas o imagine de legendă, undeva pe plai. În schimb, Petre Creţea Şolcanu a fost purtat la Academie să-l vadă lumea bună, pentru a se convinge că „anonimul” nu-i o poveste inventată, ci o personalitate reală, puternică, poate genială ca forţă inventivă, ca varietate repertorială, îndeosebi baladescă; dar şi ca limbaj îndrăzneţ, ca imaginar ingenios.

Dar s-au mai observat cîteva aspecte semnificative, care au dat de îndată de gîndit, ducînd la refacerea datelor problemei privind îndeosebi statutul autorului anonim. Brăileanul şi-a dobîndit doar titlul de cîntăreţ. Nimeni nu i-a zis altfel. Auditoriul, în general de bună credinţă, a remarcat limbajul excesiv de formalizat în şabloane mutante ca şi execuţia pur tehnicistă, dezvăluind deprindere de atelier. A ieşit la iveală meşteşugarul. Nimic de zis, totul se obţine prin muncă şi prin talent, artistul rămîne în drepturile lui de artist. Dacă se exprimă în versuri i se recunoaşte calitatea de poet; dacă versul este cîntat, în oralitatate i se spune cîntăreţ sau, după caz, povestitor, colindător, orator-urător. Termenii sunt subsumaţi poeticului, dar indică fenomenul invenţiei în forme diversificate, pe ramuri, pe meşteşuguri. Acestea ţin de domeniul artei în înţelesul general al cuvîntului iar comunicarea respectă exigenţele de rigoare.  Liszt a fost captivat de calitatea execuţiei ca şi de farmecul estetic. Pentru dînsul, sepctacolul în sine nu avea termen de comparaţie. Un ins din interiorul grupului, însă (asta poate s-a şi întîmplat cînd „lăutarul Brăilei” s-a înfăţişat la sala Ateneului) ar fi observat unele note particulare, aparent nederanjante: secvenţe improvizate, adăugiri de versuri, şabloane prefabricate. Simple bănuieli referitoare la puritatea compoziţiei, vizînd raportul dintre artistul (poetul, cîntăreţul) de origine şi meşteşugarul virtuoz, acela care adaugă de la sine pasaje spontan comise pentru modelarea compoziţiei pe cont propriu. Un pianist înzestrat îl înfăţişează şi pe Liszt şi pe Bach în literă şi în sunet. El rămîne pe postul de executant fără abatere. Nu se întîmplă şi în oralitate. Executantul joacă rol dublu. El preia textul din repertoriul comun şi-l expune în folosul tuturora. Meşteşugul îi asigură succesul. Nimeni nu-i pretinde originalitate absolută în condiţiile oralităţii. Nedelimitarea rolurilor îngăduie un set de termeni care să justifice (-acopere), cu aproximaţie, punerea în act a operei: poet, cîntăreţ, meşteşugar. Şi opera, la rîndul ei, trece drept o cîntare, o zicere, o poveste (chiar în cazul baladei; adică „povestea ăluia”, a lui Badiu sau a lui Toma Alimoş; o poveste cîntată).

Rolul artistului meşteşugar a fost urmărit şi pe terenul celorlalte ramuri ale artelor populare, decorative, plastice, în dans ori în muzică. Şcoala sociologică a deschis largi orizonturi în această direcţie. Aici se înscrie lucrarea lui Al. Dima consacrată broderiilor în lemn pe porţile ţărăneşti din Drăguş. Este o cercetare inedită ca tematică, după o iscusită tehnică de teren, cu observaţii la obiect şi comentarii succinte, pertinente. Autorul identifică pe întinsele suprafeţe ale porţilor drăguşene serii de semne încrustate, reprezentări fito-zoomorfe, umane şi astrale, care reprezintă însuşi universul imagistic al vieţii săteşti, acelaşi, pe care îl re-descoperim şi în alte zone ale artei rurale, pe alesături, pe vestimentaţie, pe  blidare ori pe ouă încondeiate. Dar înainte de toate prezintă interes exerciţiul meşteşugăresc al ţăranilor care transcriu în lemn semne poetice, operînd cu iscusinţă şi în funcţie de natura materialului, substanţial diferită de a cobreslaşilor aparţinînd artelor înrudite: ţesături de in, cînepă, lînă, sticlă, ouă.

De altfel, Revista de Sociologie ca şi Arhiva Societăţii (…) au stimulat programatic cercetările de această natură, cu aplicaţie la materiale şi la meşteşuguri, prilejuri pentru cunoaşterea aprofundată şi în amănunt a formelor de viaţă ce ţin de manifestările artei ţinute sub observaţie.

Se poate spune că primele decenii ale secolului trecut au adus lămuririle trebuitoare privind înţelesul termenilor tehnici (artist, poet, meşteşugar, cîntăreţ, interpret, etc.), facultatea de judecare a formelor sensibile ale oralităţii, deschideri comparatiste rezonabile interarte şi interculturi, modalităţi de tezaurizare. Institutul de Folclor din Bucureşti, instituţie postbelic întemeiată, care s-a revendicat în bună parte de la Institutul Social Român, ctitoria ştiinţifică a lui D. Gusti (să reţinem: Mihai Pop, fostul director, Ernest Bernea, Ştefania Golopenţia, Ovidiu Bîrlea, Tony Brill, etc. au fost membri activi ai echipelor sociologice interbelice), a preluat aspecte din programul înaintaşilor. Pentru sectorul creaţiei literare şi pentru tema în discuţie aici, pot fi invocate mai multe titluri. Ne vom opri doar la două dintre ele, anume la lucrarea efectuată de Ştefania Golopenţia, O poetă populară: Veronica Gabunean. Este o micromonografie publicată în numărul 1-2 al Revistei de Folclor, pe anul 1957, cînd autoarea încă mai era în viaţă, vreme tulbure şi dramatică pentru toată lumea. Nu trecuse mult timp de cînd soţul ei, Anton Golopenţia murise în detenţie, fără judecată, după doi ani de sălbatecă maltratare în celulă, sub un pretext improvizat. Motivul de fond, nedezvăluit cu intenţie de exterminatorii comunişti de la Putere a fost că Anton Golopenţia a condus echipele sociologice la est de Bug, cu populaţie compactă românească. Cealaltă lucrare avută în vedere este O povestitoare din Haţeg şi este semnat de Tony Brill (În vol. Studii de folclor şi literatură. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 191-223).

Cine era Veronica Găbudean, după relatările Ştefaniei Golopenţia? O feneie tînără, de la ţară, dintr-un sat ardelenesc, nimerită la oraş ca slujitoare pe la diferite familii bucureştene. Era înainte de războiul cu năvălitorii bolşevici. În momente de răgaz şi de însingurare îşi transpunea biografia în versuri, pe care le împărtăşea cunoştinţelor. Ştefania Golopenţia o contactase din motive profesionale şi înregistrase peste o mie de versuri. I le recita cu pasiune şi cu talent, aşa cum le notase pe hîrtie. Aşadar, se recunoştea ca poetă, nu cîntăreaţă. G. Ibrăileanu credea că primul efect asupra ţăranului aşezat la oraş, care punea stăpînire pe întinderea unei generaţii era mahalagizarea. Se referea la Ion Creangă, cel din Dragoste chioară şi amor ghebos. O ipoteză ce nu poate fi generalizată. Ea nu se verifică nici în cazuri particulare. Veronica Găbudean era mai curînd un caz de înstrîinare de la sat la oraş, cunoscut cu sutele şi cu miile în perioada interbelică. Roirea satului nu cunoştea limite. Cei plecaţi duceau cu ei obiceiurile de acasă, se căutau unii pe alţii şi se constituiau în mici colonii cu iluzia supravieţuirii. Era un mod de rezistenţă prin tradiţie.

În asemenea cadru socio-uman lua naştere un tip de compoziţie  destinată a fi spusă, scrisă şi expediată  prin poştă cunoştinţelor rămase în sat, ştiri despre traiul nefericit al celor plecaţi de acasă. Adesea li se răspundea în aceeaşi manieră, prin compoziţii elegiace în care îşi făcea loc fragmente de proză, pentru informaţii curente, alternînd cu versuri pentru a da culoare lirică stărilor depresive. „Mi-a arătat astfel o scrisoare, notează Ştefania Golopenţia, primită de la verişoarele ei Maria şi Cornelia Găbudean («o carte scrisă la 24 ianuarie 1939») în care acestea, după ce o informează în proză despre nunţile ce s-au făcut în sat, trec la limbajul în versuri:

Carte scrisă cu lumină

Şi cu dor de la inimă.

Du-te carte cu poşta

În Bucureşti la tuşa.

Frunză verde de lămîie

La tuşa-n bucătărie

Roagă-te să te citească

Inima să şi-o tomnească”[1].

Versificatoarea Veronica Găbudean mimează cu pricepere stilul tradiţional şi-şi dovedeşte utilitatea, pe termen scurt, în perpetuarea formelor folclorice pe terenul configurat de peisajul alunecos sat-oraş. Autoarea micromonografiei, Ştefania Golopenţia, se arată încrezătoare în noua înfăţişare a liricii folclorice, inclusiv în substituire cîntăreţului cu poetul, care apelează la creion şi hîrtie şi-şi reglează poşta din bucătărie. Dar nu a fost confirmată şi era de aşteptat. Textele în cauză rămîn simple documente de arhivă, de interes social şi demografic, aşa cum scrisorile ostăşeşti, compuse în aceeaşi manieră vers-proză, arată drama rupturii şi, în ultimă instanţă, disoluţia doinei de înstrăinare.

Se pare că Ion Taloş a intenţionat să dea curs unei dorinţe neîmplinite a Ştefaniei Golopenţia: „În luna martie a aceluiaşi an m-am mutat din casa aceea. De atunci n-am mai văzut-o pe tînăra mea informatoare. Păstrez însă, pînă astăzi, convingerea de neşters că n-ar fi trebuit s-o pierd din vedere”.[2] Asta l-a făcut pe tînărul, pe atunci, cercetător clujean să pornească Pe urmele poetei populare Veronica Găbudean, cum stă scris în studiul cu acest titlu, publicat în Revista de Folclor din 1960, nr. 3-4. Se aciuase în satul natal, Şchiopi-Turda, într-o zonă, se pare, mîndră şi frumoasă, „în apropierea munţilor Gilăului şi Trascăului”.[3] A găsit-o n’eved’ind, adică o femeie aşezată şi cu grija treburilor casei. Nu-şi mai aducea bine aminte de Ştefania Golopenţia, dar păstra un album, „cam învechit”, cu fotografii pe care le arăta cui era dispus să le vadă. Cam atît.

Oricum, intreprinderea lui Ion Taloş, arhivată şi ea, cu vremea, îşi are rostul sigur: pentru destinul unui om al satului, hăituit de la sat la oraş şi invers, ca şi pentru destinul în cădere al doinei de înstrăinare. Mai nou, şi Constantin Eretescu l-a căutat pe un creator popular, Ambroze Moga, de aceeaşi generaţie şi destin  frămîntat ca şi Veronica Găbudean. L-a găsit prin Canada unde fusese muncitor prin diverse fabrici însă cu dor de casă şi cu pasiune pentru culegere de texte folclorice, multe alcătuite chiar de dînsul. Avea 73 de ani şi-şi găsea de lucru în grădina de zarzavat. Poate de aceea i-a inspirat lui Cobstantin Eretescu titlul micromonografiei sale: Un caz de creator popular:Ambroze Moga (Revista de Etnografie şi Folclor, 1974, nr. 2.). Şi Ambroze Moga avea ce să arate: un manuscris cuprinzînd 555 de texte versificate: „… – cele mai multe dintre ele reluări din mss. I – numerotate astfel: 1. (textul 1 este adnotat «1929 – şi pînă – 1939» în fruntea textului şi «Şi Pînă – 1939» la sfîrşit)-54 (la acest număr sunt cuprinse două texte diferite dactilografiate spaţiat); 54 – 254(probabil 255) – 291 (sub acelaşi număr sunt cuprinse spaţiat două texte diferite); 292 – 540; urmează  1 text purtînd indicaţia «[anul 1972] ultima poiezie» în fruntea textului şi numele autorului dactilografiat la sfîrşit; urmează 12 texte nenumerotate, dactilografiate spaţiat, aflate pe ultima filă, nenumerotat”.[4] Aşa arată documentul. Din păcate, un manuscris pregătit pentru arhivare.

Iată cum începe Tony Brill relatarea despre O povestitoare din Haţeg, într- o micromonografie alcătuită după o schemă devenită aproape comună privind meşteşugarii artei folclorice sau despre cîntăreţi, povestitori, poeţi-versificatori; aceleaşi pe care le-am întîlnit la Ştefania Golopenţia (O poetă populară: Veronica Găbudean), Gh. Pavelescu (Un rapsod al cîntecului popular: Ion Hanzu din Gura Rîului), Al. I. Amzulescu (Elisabeta Ştefăniţă – povestitoare şi pictoriţă „cu acul”), A. Vicol (Un constructor muscelean de fluiere), Vasile Cărăbiş (Olăria din Arcani şi Stroeşti – Judeţul Gorj), Gottfried Habenicht (Un cimpoier bănăţean), Dumitru Lazăr Poeta populară Rozalia Cernea). Citim:

„Sînziana Ilona avea, cînd am cunoscut-o, 41 de ani. Mică de statură, slăbuţă, aparent timidă, cu o înfăţişare firavă, părea la prima vedere un om dezarmat pentru viaţă. Vioiciunea gesturilor şi a vorbirii ne-a dezvăluit curînd natura ei puternică, cu trăsături multiple; din toată fiinţa ei izbucnea aviditatea de-a cunoaşte şi învăţa tot ce e nou ţi interesant în jurul ei.

Ne-am apropiat mult de ea în timpul petrecut printre noi; am învăţat s-o cunoaştem, şi fiecare zi ne descoperea noi trăsături de caracter şi mari posibilităţi.

Am auzit-o povestind şi desfăşurînd, pentru a capta şi emoţiona, variate mijloace artistice. Am văzut-o trăind povestirile şi, în special, pe cele care-i plăceau mai mult. Am auzit-o bocind un om drag pierdut, cu o intensitate ce făcea prezentă durerea şi pentru cei din jur. Am simţit-o vibrînd ca o mamă sensibilă şi drăgăstoasă cînd cînta un cîntec de leagăn, am surprins-o întinerind cînd, cu ochi strălucitori, interpreta un cîntec de dragoste şi reuşind de asemena să redea cîntînd toată amărăciunea şi revolta ei, acumulate în viaţa grea şi nedreptatea pe care o trăise. Am preţuit-o pentru marea ei bogăţie sufletească; articolul de faţă este cel mai modest omagiu pe care i-l putem aduce”.[5]

„Omagiu”? „Elogiu”? Acelaşi lucru. Gh. Pavelescu publica Elogiul ţăranului zugrav (Revista de Etnografie şi Folclor, 1991, nr. 1-2), pe care îl avea în pregătire de prin 1936. Schema utilizată în alcătuirea micromonografiei: o schiţă de portret pe suport psihologic şi moral ca să iasă în evidenţă personalitatea puternică şi dinamică a intervievatului; cîteva secvenţe biografice semnificative pentru implicarea, cu răspundere, în momente grele ale vieţii de grup şi de familie; repertoriul de texte, cu atenţie asupra specificului zonal şi a ecourilor printre contemporani; comentarii succinte, la obiect vizînd oportunitatea compoziţiilor, moştenite-inventate, inclusiv calitatea lor estetică.

În faza muncii de teren specialiştii întîlnesc oameni ai locului, renumiţi în meserie, dar dublaţi în completare de cultură temeinică, umanistă, generoasă. Adesea, cum se constată din micromonografiile semnalate, oaspeţii de la oraş, trecuţi prin şcoli înalte sunt impresionaţi, chiar copleşiţi, de puterea de dăruire, de surplusul sufletesc al celor de pe plai, de pe deal, de la cîmpie. Îşi fac bine meseria: ca zugravi „de subţire”, cioplitori în lemn, cîntăreţi, povestitori. Nimic deosebit. Dar dincolo de firescul banal se remarcă dorinţa celor înzestraţi de a rămîne ceva de pe urma lor, un ceva de valoare, fără răsplată, cîntecul ca dar, lucrul bine făcut ca să se bucure cei din apropiere. Este un mod de împlinire şi de a exista al omului, mai de preţ decît orice agoniseală: Cu cît cînt, cu-atîta sînt; un vers pe care Ovidiu Papadima l-a selectat ca titlu pentru antologia sa de cîntece populare.

 



[1] Ştefania Golopenţia, lucr. cit., p. 102

[2] Ştefania Golopenţia, Idem, p.99

[3] Ion Taloş, lucr. cit., p. 73

[4] Constantin Eretescu, lucr. cit., p. 157

[5] Tony Brill, Idem, p. 191

Revista indexata EBSCO