Jan 31, 2014

Posted by in ESEU

Alexandru RACU – Exploatare, revoluție, manipulare și discernămînt – Biserica Ortodoxă Română și provocarea gazelor de șist

Premisele teologico-politice

În urma recentelor proteste împotriva Chevron care au avut loc în judeţul Vaslui, şi care s-au distins printr-o puternică implicare a clerului ortodox, se discută tot mai mult despre cît de oportună este participarea reprezentanţilor Bisericii în astfel de acţiuni sociale. Vocile din presă, care susţin politica de exploatare a resurselor subsolului pe care guvernarea USL a preluat-o neschimbată (în ciuda a ceea ce afirma pe vremea cînd era în opoziţie) de la guvernarea MRU, au pus presiune pe BOR reproşîndu-i faptul conform căruia, contrar spiritului care ar trebui s-o caracterizeze, aceasta din urmă se implică în politică şi, mai mult, se situează (ca de atîtea ori în trecut) de partea proastă a istoriei şi a geografiei, opunîndu-se progresului şi împingînd ţara înspre Răsăritul dominat de obscurantism, primitivism şi de tarele postcomunismului care se adaugă la o mai veche tradiţie a opoziţiei faţă de modernitatea occidentală. Pe de altă parte, un comunicat al Patriarhiei care viza clarificarea poziţiei oficiale a acesteia, cu privire la problema exploatării gazelor de şist, este deja interpretat de diverse voci situate în zona extremei stîngi într-o cheie marxistă clasică: ierarhia BOR a bătut palma cu marele capital lăsînd astfel în off-side „preoţimea revoluţionară” de la Pungeşti şi pe enoriaşii acesteia din urmă, omeni simplii şi sărmani, confirmînd încă o dată faptul că Biserica este şi rămîne traversată de un conflict de clasă, care separă „lower Church” de „upper Church”, şi care îi rezervă ierarhiei eternul statut de aliat al opresiunii şi producător de opium pentru poporul care trebuie ţinut în frîu.

În ceea ce mă priveşte, atît în spatele reproşurilor care vin dinspre dreapta neoconservatoare şi neoliberală, cît şi în spatele reproşurilor care vin dinspre stînga revoluţionară de inspiraţie marxistă, se ascunde instinctul propriu ideologiilor moderne (nimic nou din acest punct de vedere) de a captura Biserica şi de a şi-o subordona, de a-i impune teologiei criterii ideologice, fapt care, aşa cum bine subliniază John Milbank, se întîmplă inevitabil atunci cînd, dominată de interese meschine sau pur şi simplu marcată de complexe de inferioritate, teologia abdică de la misiunea ei: aceea de a lectura lumea şi, pe cale de consecinţă, variile ideologii care susţin lecturi diferite ale lumii, cu propriile ei criterii. Însă înainte de a purcede la o critică detaliată a poziţiilor menţionate mai sus, şi de a formula cîteva obiecţii vizavi de poziţia oficială a Patriarhiei, este bine să lămurim ce anume a zis de fapt Patriarhia. Astfel, Biroul de Presă al Patriarhiei Române „informează opinia publică” de faptul că

„pînă în prezent, Patriarhia Română nu a formulat o poziţie oficială în legătură cu problema explorării şi exploatării gazelor de şist în România, deoarece nu cunoaşte temeinic toate implicaţiile politice, economice, sociale şi ecologice ale acestui demers. De altfel, şi poziţia oficială a Sfîntului Sinod din noiembrie 2003 referitoare la proiectul minier de la Roşia Montană a ţinut cont de poziţia oficială a Academiei Române care dispune de specialişti în domeniu. În  plus, la Roşia Montană este vorba de un patrimoniu religios-cultural (biserici – monument istoric şi cimitire) care vor fi afectate prin implementarea acestui proiect minier.

Pentru clarificarea problemei exploatării gazelor de şist în România, Patriarhia Română consideră că autorităţile competente ale Statului român trebuie să exprime o poziţie clară referitoare la acest proiect considerat strategic şi să asigure o informare completă şi corectă la nivelul comunităţilor locale despre avantajele şi consecinţele pozitive şi negative ale unei asemenea exploatări.

Referitor la participarea unor preoţi din judeţul Vaslui la protestele publice din localitatea Pungeşti împotriva gazelor de şist, precizăm că aceştia nu s-au consultat cu Patriarhia Română, pentru că nu sînt subordonaţii ei, ci episcopiei Huşilor[1] iar implicarea lor este una personală împreună cu o parte din comunitatea de credincioşi.

Patriarhia Română recomandă (sublinierea îmi aparţine – A. R.) clerului ortodox să se abţină de a participa personal la manifestaţii publice pro sau contra proiectului pentru a nu dezbina comunitatea ortodoxă, ci să solicite autorităţilor în drept lămuriri  şi implicare responsabilă”[2].

Rezumînd cele afirmate în comunicatul de presă al Patriarhiei, este important să subliniem cele două motive, altminteri strîns legate între ele, pentru care Patriarhia a ales să adopte o poziţie de neutralitate în problema exploatării gazelor de şist. Întîi de toate, Patriarhia insistă asupra faptului că partizanatul pro sau contra proiectului de exploatare a gazelor de şist (cel puţin în forma sa actuală) riscă să divizeze Biserica în funcţie de o chestiune seculară care nu are statutul unei învăţături de credinţă. Este însă foarte important să clarificăm ce anume trebuie să se înţeleagă prin aceasta deoarece aici se situează ambiguitatea care, în lipsa clarificărilor, vulnerabilizează Biserica în faţa atacurilor de factură ideologică. Spre deosebire de ideologii care sînt ferm convinşi că ştiinţa (nu doar cea care priveşte impactul ecologic al anumitor tehnologii, ci şi, mai pe larg, ştiinţa economiei[3]) nu poate fi decît de partea lor, Patriarhia lasă clar de înţeles faptul că Biserica nu-şi asumă o poziţie politică într-o chestiune în care corecta poziţionare politică depinde de o corectă expertiză ştiinţifică (care la rîndul ei depinde de abilităţile şi probitatea oamenilor de ştiinţă), pentru simplul motiv că Dumnezeu nu i-a revelat Bisericii adevăruri de ordin ştiinţific, înzestrîndu-l în schimb pe om cu raţiune pentru ca singur să le descopere. Pe de altă parte însă, şi aici este distincţia pe care e nevoie să o facem, Dumnezeu ne-a revelat adevăruri de ordin moral, care includ felul în care trebuie să ne purtăm unii cu alţii şi toţi cu natura creată de Dumnezeu. Din acest punct de vedere, atunci cînd rezultatul concret al unui model de dezvoltare economică este faptul că unii se îmbogăţesc pe seama altora care se otrăvesc, Biserica nu poate adopta o poziţie de „neutralitate politică” decît cu preţul trădării vocaţiei ei mărturisitoare. În acest sens, abordarea teologică ortodoxă a raportului dintre economie şi societate, precum şi a problematicii ecologice, nu lasă loc de nici un fel de echivoc cu privire la modul (polemic, dacă e nevoie) în care trebuie să se poziţioneze Biserica în această situaţie. Într-un astfel de caz, păstrînd proporţiile, neutralitatea politică se traduce prin consimţirea la acel model de ofertă (demonică, trebuie subliniat) pe care Joseph Goebbels l-a propus cîndva creştinilor germani: noi vă lăsăm în pace să vă vedeţi de cele cereşti, iar voi lăsaţi-ne în pace să ne ocupăm de cele pămînteşti. Lucrurile se complică însă atunci cînd nu mai discutăm propriu-zis despre condamnarea unui model economic al cărui principiu este sărăcirea şi otrăvirea unora (de regulă a marii majorităţi) cu scopul îmbogăţirii altora, ci de confruntarea cu un mecanism de propagandă, care la o adică îşi permite să cumpere şi niscaiva experţi, şi care pretinde că lucrurile nu stau deloc aşa. Sau, altfel spus, cînd avem de-a face cu o ideologie care afirmă că ceea ce face Chevron la Pungeşti (sau, tot aşa, RMGC-ul la Roşia Montană) este curat ecologic şi profitabil pentru toţi cetăţenii acestei ţări şi în special pentru localnici. Or, dacă teologia poate condamna o ideologie sau alta în anumite aspecte ale ei (spre exemplu rasismul naziştilor, ateismul de stat al comuniştilor, darwinismul social al neoliberalilor sau libertinismul liberalilor de stînga), demontarea ideologiei (adică a minciunii care, din motive „omeneşti prea omeneşti”, este crezută chiar şi de cei care minţind se mint) sau a simplei manipulări deşănţate reprezintă apanajul raţiunii.

 

Ce ar trebui să înţeleagă stînga?

Din acest punct de vedere, e oarecum surprinzător să-i vezi pe unii care de regulă îşi încep expunerea motivelor pentru care nu cred în Dumnezeu cu acea istorioară neortodoxă privitoare la procesul lui Galileo Galilei, supăraţi pe Patriarhie pentru faptul că aceasta îşi fudamentează neutralitatea (pe care o recomandă şi preoţilor) în problema gazelor de şist tocmai pe independenţa ştiinţei în raport cu religia, independenţă greu cîştigată şi care reprezintă baza laicităţii şi un dat fundamental (dacă nu chiar datul fundamental) al modernităţii în al cărei destin se înscriu cu mîndrie şi marxiştii noştri. Mai mult decît atît, în mare vorbim despre oameni care, invocînd acelaşi principiu al laicităţii, nu pierd nici o ocazie pentru a ataca Biserica atunci cînd aceasta se pronunţă public asupra unor chestiuni pe care propria tradiţie nu-i îngăduie să le treacă sub tăcere, cum ar fi problema avortului sau a instituţionlizării relaţiilor dintre persoane de acelaşi sex. Este evident că mai toate reproşurile pe care stînga le formulează la adresa Bisericii se reduc în fond la unul singur: Biserica e vinovată pentru că e Biserică şi drept urmare nu se lasă acaparată şi redefinită de ideologia socialistă cu diversele ei variaţiuni. După cum vom vedea în cele ce urmează, nici dreapta neoconservatoare/ neoliberală nu pune problema în alţi termeni. Dar înainte de a trece la această problemă, şi pentru a evita alunecarea într-un relativism epistemologic periculos, se cuvine să menţionăm faptul că, dacă pe de o parte e adevărat că, din punct de vedere ştiinţific, problema heliocentrismului şi cea a exploatării gazelor de şist nu par să fie totuşi la fel de clare (altminteri, un argument pentru contramandarea exploatării gazelor de şist poate fi pur şi simplu nevoia de a mai aştepta vreo zece, douăzeci de ani, ca să ne lămurim mai bine ca societate), pe de altă parte, încercarea unora precum domnul Andrei Cornea de a reduce opoziţia faţă de Chevron la simpla habotnicie (combinată în plus şi cu xenofobie!) a opozanţilor, trădează, dincolo de orice îndoială, o gîndire prea puţin argumentată şi mult prea ideologizată, convinsă de faptul că raţiunea e neoliberală sau nu este deloc, şi marcată tocmai de  mesianismul salvator (autorul investeşte marele capital cu atribute mesianice) pe care autorul îl reproşează altminteri celor pe care îi critică[4]. Nu doar că există studii serioase cu privire la impactul dăunător al exploatării gazelor de şist (în România, un articol foarte bine documentat şi argumentat care face referire la astfel de studii a fost publicat de domnul Ciprian Domnişoru[5]). Dar dincolo de faptul acesta, mie chiar nu prea îmi vine să cred că tot încrucişarea de mistică panteistă (ecologistă – new age) şi mistică panenteistă (ortodoxă) explică hotărîrea ţării Luminilor de a interzice fracturarea hidraulică. Altfel spus, mai ales dacă adăugăm la toate acestea şi condiţiile specifice spaţiului românesc, atît în ceea ce priveşte calitatea cadrului legislativ cît şi în ceea ce priveşte calitatea guvernanţilor care au minţit populaţia cu neruşinare, devine cît se poate de clar că protestele din judeţul Vaslui sînt cît se poate de rezonabile, sau altfel spus, că oamenii au toate motivele să fie îngrijoraţi.

 

Ce obiecţii s-ar putea ridica faţă de poziţia Patriarhiei?

Patriarhia le recomandă preoţilor să stea liniştiţi la casele lor şi să „solicite autorităţilor în drept” lămuriri cu privire la implicaţiile exploatării din judeţul Vaslui. Teoretic totul sună bine. Dar dacă situăm teoria în contextul concret cu care avem de-a face e ca şi cum i-ai recomanda oii să se informeze cu privire la siguranţa ei de la lupul care tocmai şi-a dat jos de pe el pielea de oaie cu care a defilat în campania electorală. Autorităţile cărui stat? Ale statului condus de un plagiator dovedit şi un răzgîndac de pomină, care tocmai l-a demis pe şeful Institutului Geologic pe motiv că a spus adevărul despre Roşia Montană? Despre ce autoritate a expertizei publice mai putem vorbi atunci cînd expertiza se poate cumpăra iar plagiatorii deveniţi prim-miniştri pot demite oameni de ştiinţă care îşi respectă cu adevărat profesia şi îşi fac datoria de conştiinţă?

Apoi, cineva ar putea spune că deşi preoţii sînt şi ei cetăţeni posesori ai unor drepturi pe care au dreptul să şi le apere (printre care şi dreptul la apă potabilă) ar fi de preferat ca de mobilizarea cetăţenilor să se ocupe alte categorii sociale, fără obligaţii pastorale, ca de exemplu profesorii. Dar dacă am convenit că temerile cetăţenilor sînt legitime, cu atît mai mult cu cît statul român este afundat de clasa politică într-o gravă criză de legitimitate, întorcîndu-ne la cazul concret ne putem întreba nu doar „care stat?” ci şi „care societate civilă?” La modul concret, pot fi oamenii din anumite zone ale ţării mobilizaţi pentru apărarea drepturilor lor elementare altfel decît prin Biserică? Este ierarhia BOR deranjată de acest cvasimonopol al autorităţii asupra conştiinţelor pe care îl are încă în multe zone ale ţării? Probabil că nu. Dar autoritatea nu trebuie să reprezinte un privilegiu din care te poţi eventual înfrupta cot la cot cu baronii locali şi, mai nou, globali, ci o mare responsabilitate faţă de cei care ţi-au fost încredinţaţi. În comunicatul Patriarhiei se spune că unul dintre motivele pentru care Sinodul a decis să se opună proiectului de la Roşia Montană e faptul că acolo urmează să fie distruse lăcaşuri de cult şi cimitire. La Roşia sînt morţi. Da, dar la Pungeşti sînt vii. Iar oamenii sînt mai importanţi decît clădirile, căci trupul este „templu al Duhului Sfînt” (1 Corinteni 6, 19) şi trupul nu poate trăi fără apă. În fine, poate că n-ar strica să mai ridicăm în acest context şi o altă problemă. Dacă la modul concret săteni precum cei din Pungeşti vor fi lăsaţi de izbelişte după principiul „bate-voi păstorul şi se va risipi turma” (Matei 26, 31), probabil că, pentru moment, multora dintre ei nu le va rămîne decît să lase drumul Bisericii şi să ia drumul cîrciumii. Iată însă că, sub presiunea actualei crize a sistemului capitalist, lucrurile încep să se schimbe şi în România. Şi dacă în Decembrie ‘89 se rostea pe străzile şi în pieţele Bucureştiului rugăciunea Tatăl Nostru, la douăzeci şi patru de ani de la căderea regimului comunist, încercarea (nu foarte inspirată, dat fiind rezultatul) de a-i uni în rugăciune pe toţi protestatarii care ieşiseră în stradă pentru a se solidariza cu ţăranii din Pungeşti (altminteri mobilizaţi de preoţi ortodocşi) a eşuat într-un amestec de penibil şi sinistru. În Cehia, fostă ţară comunistă („eliberată” de două ori de Armata Roşie) care, ca şi România, a fost dominată pînă de curînd de consensul anticomunist, Partidul Comunist a obţinut în recentele alegeri cincisprezece la sută (cred că scenariul ar fi fost inimaginabil acum şapte ani) şi este foarte posibil ca după viitoarele alegeri Grecia să fie guvernată de extrema stîngă. În fond, întrebarea care se ridică depăşeşte cadrul restrîns al judeţelor afectate de proiectele de exploatare a gazelor de şist, făcînd trimitere la raportarea de ansamblu a Bisericii faţă de evoluţia capitalismului pe timp de criză. Este o întrebare care ne-a ocolit în mare parte pînă acum, datorită particularităţilor istorice ale Răsăritului european, dar cu care Biserica Romano-Catolică se confruntă de mult timp. Întrebarea este în ce măsură frica excesivă de politizare a BOR (altminteri vorbim de un risc real, de potenţiale devieri eretice, care generează temeri legitime) nu riscă să lase masa oprimată la îndemîna agitatorilor care îmbină lupta pentru justiţie socială cu propaganda ateistă (cu toate consecinţele care derivă din aceasta din urmă) şi a căror strategie de discreditare a clerului invocă tocmai pasivitatea acestuia din urmă în raport cu problemele materiale şi sociale cu care se confruntă turma[6]? Sigur, mi se va spune că România e încă departe de astfel de probleme, şi este adevărat că lucrurile nu evoluează în această direcţie cu viteza pe care şi-ar dori-o unii. Însă consider că o Biserică cu suflu profetic trebuie să fie întotdeauna cu un pas înaintea vremii sale, nicidecum cu un pas înapoi, prinzîndu-se de fază doar atunci cînd este prea tîrziu. De aceea, cred că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să fie mai activă în anii care vin pe partea de teologie politică, socială şi ecologică, precum şi, evident, pe partea de misiune socială.

 

Ce vrăji şi vrăjeli a mai făcut dreapta?

În final, doresc să mă opresc şi asupra argumentului conform căruia participarea preoţilor la protestele împotriva exploatării gazelor de şist riscă să divizeze comunitatea ortodoxă. Cu atît mai mult cu cît acest argument a fost invocat, pe platforma contributors, de către domnul Marius Vasileanu. În articolul domniei sale, intitulat Popa-Cablu şi gazele de şist, domnul Vasileanu debutează cu două precizări binevenite: întîi de toate subliniază faptul că în Ortodoxie, sensibilitatea ecologică are o solidă înrădăcinare teologică, iar apoi dezminte inepţia conform căreia clivajul pro-exploatare vs. anti-exploatare s-ar suprapune pe clivajul tradiţionalişti vs. ecumenişti. Articolul este dominat însă de o atitudine critică (acidă) pronunţată vizavi de preoţimea cu veleităţi activiste, considerate profund deplasate de către autor. Mă voi opri doar la două dintre argumentele invocate de domnul Vasileanu în sprijinul poziţiei sale. Cel dintîi îl reia practic pe cel din comunicatul Patriarhiei. Astfel, autorul se întreabă: „Preotul X din Pungeşti, să spunem, care are o atitudine talibană într-o astfel de chestiune (a gazelor de şist – nota mea: A. R.), mai poate fi considerat „părinte spiritual” de un localnic cu păreri opuse în ceea ce priveşte gazele de şist?”. Dinolo de acest fapt, domnul Vasileanu reaminteşte Bisericii faptul că, vrînd, nevrînd, BOR a fost şi este şi un actor geopolitic, implicat în jocul geopolitic dintre Vest şi Est, a cărui miză include interesul naţional al românilor şi al „fraţilor de peste Prut”, interes care trece prin independenţa energetică pe care, vrînd, nevrînd, preoţii care se opun gazelor de şist o periclitează, expunînd în plus Biserica şi la atacuri mediatice mai mult sau mai puţin fundamentate care-i creează o imagine de instituţie retrogradă şi anti-occidentală, imagine pe care BOR, sugerează domnul Vasileanu, nu şi-o poate permite dat fiind faptul că opţiunea pro-occidentală corespunde intereselor strategice ale României[7]. Cert este că, spre deosebire de mine care insist asupra riscurilor pe care le implică o eventuală ruptură a ierarhiei de popor, domnul Vasileanu dă de înţeles că BOR ar putea face abstracţie de popor, dar ar trebui să aibă mare grijă ca nu cumva să se pună rău cu presa băsistă. Iar, dacă tot veni vorba de popor, sînt nevoit să constat că acelaşi domn Vasileanu care se întreabă astăzi cum ar mai putea să păstorească părintele Lăiu un enoriaş fracturist, nu se mai întreba astă vară, atunci cînd soma ierarhia BOR să ia atitudine în faţa „loviturii de stat” (fireşte, la fel ca şi domnul Cornea cu privire la efectele fracturării, nici domnul Vasileanu nu are nici o îndoială că astă vară chiar am avut de-a face cu o tentativă de lovitură de stat), cum ar mai fi putut o ierarhie  convertită la talibăsism să-i păstorească pe cei 7,4 milioane de români (de fapt 8,4 milioane, dacă adăugăm şi milionul de români care nici n-au votat pentru suspendare, dar nici nu s-au conformat apelului preşedintelui de a boicota referendumul) care s-au făcut vinovaţi de complicitate la „lovitura de stat”[8]. Din nou, BOR poate face abstracţie de popor. Important e să se poziţioneze „strategic” alături de „fruntea ţării” şi împotriva ruşilor, slujind interesul…altora. În fine, dacă tot veni vorba de popor, domnul Vasileanu ar trebui să ştie că, deşi compus din mai multe neamuri şi organizat canonic în mai multe biserici autocefale, poporul lui Dumnezeu, creştin-ortodox, este unul. Aşa că domnul Vasileanu nu-mi pare prea coerent atunci cînd, pe de o parte acuză clericii vasluieni de crearea unor diviziuni în sînul Bisericii, iar pe de altă parte (asta rezultă din articol) îi cere BOR să-şi asume rolul său partizan de actor geopolitic în conflictul româno-rus. Spun asta deoarece ştiu că, aşa cum a dovedit-o cu prisosinţă afacerea Corneanu în 2008, elita noastră pro-europeană „joacă cartea naţionalismului după cum” îi „convine”[9] şi că, deseori, aceiaşi ecleziologi ultrascrupuloşi în raport cu orice intersectare dintre conştiinţa ortodoxă şi cea naţională, n-au nicio jenă în a cultiva filetismul (care alături de „hiliasm” reprezintă erezia care-i îngijorează atît de mult pe toţi teologii şi patrologii adepţi ai globalizării după reţetă neoliberală) atunci cînd naţionalismul poate fi utilizat ca instrument de luptă împotriva ruşilor. Însă văzînd cît ne costă „independenţa faţă de ruşi”, poate că totuşi n-ar strica să întreţinem măcar buna înţelegere la nivel bisericesc, dacă la nivel politic relaţiile sînt atît de antagonice. Chiar şi din punct de vedere strategic, oare e înţelept să aruncăm toate podurile în aer, sau pur şi simplu să acceptăm orice ne bagă pe gît (la figurat şi la propriu) Chevron şi alţii asemenea, din dorinţa de a părea mai europeni decît francezii?

În fine, toate aceste observaţii ne readuc la problema ce priveşte măsura în care unele consideraţii prezente în comunicatul Patriarhiei, altminteri cît se poate de corecte din punct de vedere abstract, îşi păstrează acelaşi statut atunci cînd le discutăm din punct de vedere concret. Pentru că dacă ne temem, şi e normal să ne temem, de divizarea comunităţii ortodoxe ca rezultat al partizanatului pe tema gazelor de şist, e normal să ne întrebăm şi în ce măsură vorbim totuşi de un pericol concret. Pentru că, pe de altă parte, după cum am arătat, BOR este prinsă între pericolul care poate rezulta dintr-un militantism excesiv, şi pericolul care poate rezulta dintr-un exces de pasivitate/neutralitate. La fel ca şi ereticii din vechime, ideologii de astăzi vor să ne facă să vedem doar un singur pericol, în politică şi spiritualitate deopotrivă. Vor să ne pună ochelari de cal şi să ne mîne ei încotro vor (adică la loc fără verdeaţă şi cu cianură şi alte substanţe toxice). Or, în măsura în care vorbim despre oameni simpli, care sînt dezinformaţi şi manipulaţi de o presă şi de nişte politicieni aserviţi intereselor comerciale ale marilor corporaţii, este oare creştineşte să-i deprivăm de posibilitatea de a fi informaţi de către membri mai informaţi ai comunităţii, care în multe cazuri sînt preoţii, şi care chiar dacă pot greşi (şi este foarte important să nu deducem automat competenţele ştiinţifice din harul preoţiei), sînt totuşi cunoscuţi ca oameni de încredere, care nu înşeală cu bună ştiinţă, oameni care şi-au cîştigat încrederea enoriaşilor aşa cum politicienii (care spun una înainte de alegeri şi fac alta după) n-au fost în stare să o facă? Fireşte că există o limită. Nu poţi opri omul de la împărtăşanie pentru că i-a intrat lui în cap că fracturarea e ok. Dar nu văd de ce am presupune că participarea preoţilor la proteste generează clivaje intraecleziale într-atît de intense. De fapt, n-am văzut pînă acum niciun fel de clivaje. Dacă pe minerii RMGC i-am văzut în Apuseni, pe petroliştii Chevron nu i-am văzut (încă) în Moldova. Nu zic că n-or exista. Dar poate că ar trebui şi ei să fie ceva mai vocali şi mai articulaţi ca să fie băgaţi în seamă. Domnul Vasileanu a putut trece cu vederea 8,4 milioane de alegători consemnaţi. Însă nu-l poate trece cu vederea pe fracturistul anonim/nevăzut. Deci despre ce discutăm de fapt?  Lăsînd gluma la o parte, orice decizie s-ar lua, în opinia mea ea trebuie să se bazeze nu pe presupuse pluralisme, ci pe realităţile pe care episcopul locului ar trebui să le cunoască cel mai bine, şi căruia să nădăjduim că îi va dărui Dumnezeu înţelepciunea necesară.

Dacă aşa stau lucrurile cu oamenii simpli, despre restul ce am putea spune? S-au recomandat domnii Cornea, Aligică sau Pantazi ca membrii ai comunităţii ortodoxe? Iar dacă e să vorbim de un clivaj între guvernaţi şi guvernanţi (şi ei săracii tot oameni cu frica lui Dumnezeu, nu-i aşa?), atunci să întrebăm de cîte ori a făcut ierarhia uz de autoritatea sa pentru a-i chema la pocăinţă pe aceşti din urmă membri ai comunităţii ortodoxe pentru furăciunile, minciunile şi abuzurile pe care deseori le comit la vedere (adaug asta pentru că mi se va spune că şi p-astea trebuie să le dovedească experţii din Justiţie)? În fine, dacă e să vorbim de acei membri ai laicatului care invocă argumente precum independenţa energetică, locurile de muncă şi alte marote neoconservatoare, n-ar fi oare normal ca ei să fie băgaţi în seamă doar în măsura în care şi dau dovadă de coerenţă şi consecvenţă, adică doar în măsura în care se dovedesc oameni oneşti? Ca să luăm decizii corecte, avem nevoie nu doar de o cunoaştere empirică a realităţii concrete ci şi de criterii. Şi nu putem căuta soluţii pragmatice (soluţia cea mai puţin rea dintre cele posibile) decît împreună cu oamenii cu care am căzut de acord, în prealabil, asupra principiilor morale, şi care şi-au demonstrat adeziunea la acele principii morale prin statornica continuitate dintre „gînd şi cuvînt, dintre vorbă şi faptă, şi dintre ieri şi azi”[10]. Pînă să ne lămurim pe deplin cu privire la adevărul corespondenţă, asumarea adevărului coerenţă este testul care îi diferenţiază pe cei care chiar vor să se lămurească de cei care vor doar să ne aburească.

 

Concluzie

În acest articol nu am încercat să dau un răspuns concret la o problemă cu privire la care numai ierarhia Bisericii este îndreptăţită să decidă, ci doar să ridic o serie de probleme de care cred că ar trebui să se ţină cont în cazul în care se va lua o decizie. Da, este periculos să amesteci credinţa cu politica, fie că vorbim de politică de dreapta sau de politică de stînga. Şi în diverse forme, de-a lungul istoriei moderne, şi stînga şi dreapta au încercat deseori să-şi subordoneze creştinismul ideologizîndu-l. Însă pe cît de periculos, pe atît de imposibil este de evitat amestecul dintre creştinism şi politică (căci, aşa cum scriam într-un articol mai vechi, apartenenţa la cetate şi apartenenţa la Biserică se întîlnesc în mod concret în omul concret), iar istoria Bisericii este plină de astfel de intersectări mai mult sau mai puţin fericite şi mai mult sau mai puţin asumate. Pe de altă parte, aşa cum arată John Milbank în magnum opusul său, Theology and Social Theory, în spatele noţiunii iluzorii de neutralitate a politicului secularizat, se ascunde faptul că politicul care s-a autonomizat în raport cu puterea transfiguratoare a harului, materializată prin faptă şi cuvînt (inclusiv în dimensiunea politică a acestora din urmă), se închide de fapt într-o ontologie a violenţei, definitorie pentru modernitate în ansamblul ei, şi care devine pe deplin transparentă o dată cu triumful la nivel global al neoliberalismului. Ca atare, acceptarea de către Biserică a genului de neutralitate în care sistemul neoliberal vrea să o închidă înseamnă de fapt pasivitate în raport cu darwinizarea programatică a vieţii sociale, distrugerea iresponsabilă a naturii şi dezumanizarea omului; înseamnă deci abandonare a omului şi a lumii create cu scopul îndumnezeirii, şi pentru care Fiul lui Dumnezeu a ales să moară pe Cruce. Linia care separă creştinarea politicului şi îmbisericirea lumii de politizarea creştinismului şi înlumirea (mundanizarea) bisericii nu poate fi concepută abstract, şi deci trasată aprioric. Dar cei ancoraţi temeinic în Duhul lui Hristos vor merge pe prima cale, pe calea de mijloc (împlinind astfel vocaţia la care sînt chemati toţi cei botezaţi), şi vor şti să o ocolească pe cea de a doua. Altminteri, nu o moderaţie nevertebrată, cu o unică grijă pe lumea asta – aceea de a suna alarma antitotalitară de fiecare dată cînd îndrăznim să ne scandalizăm de atrocităţile şi samavolniciile pe care se fundamentează „cea mai puţin rea (dar din ce în ce mai rea) dintre lumile posibile”, chestionîndu-le necesitatea – va reuşi să stăvilească genul de radicalisme asemănătoare cu cele pe care le-a cunoscut secolul XX. Dimpotrivă, tocmai moderaţia nevertebrată este cea care dă apă la moară unor astfel de fenomene. De revenirea „diavolului în istorie” nu ne poate apăra decît radicalismul Evangheliei, acelaşi care nu ne permite să ne împăcăm cu „cea mai puţin rea (dar din ce în ce mai rea) dintre lumile posibile”.

 



[1] De menţionat că, episcopul Huşilor, ÎPS Corneliu Bîrlădeanu, la a căui autoritate canonică face trimite comunicatul de presă al Patriarhiei, s-a remarcat recent printr-o ieşire extrem de dură la adresa celor care « le iau românilor pămînturile » precum odinioară „comisarii sovietici” (http://adevarul.ro/locale/vaslui/antiSistul-infiltreaza-biserica-sest-protestele-anti-sist-1_52656c7ac7b855ff5662eafa/index.html). De menţionat şi faptul că, dat fiind modul în care a gestionat cazul Tanacu, care a avut loc pe teritoriul său canonic, ÎPS Corneliu Bîrlădeanu a reprezentat de-a lungul anilor o ţintă predilectă a atacurilor venite din zona tradiţionalistă şi antiecumenistă a BOR. Faptul cu pricina demonstrează încă o dată cît de aiuristică este aserţiunea urechistă (sau pur şi simplu de rea credinţă) conform căreia opoziţia clericilor moldoveni faţă de proiectul de exploatare al Chevron s-ar datora unei opţiuni antiecumeniste, antieuropene şi antiprogresiste. În acest sens vezi şi recenta postare de pe blogul meu: http://alexandruracu.wordpress.com/2013/10/24/conul-pantazi-fata-cu-reactiunea/

[2] http://basilica.ro/stiri/bievenimentul-zileii-ataca-biserica-in-mod-iresponsabil-si-nedemnb_10988.html

[3] În treacăt fie spus, întotdeauna m-a amuzat faptul că, dacă pe de o parte se pretinde că economia este o ştiinţă, deci nu o ideologie, pe de altă parte, de la bun început „marii economişti” s-au tot certat unii cu alţii, neputînd să cadă de acord asupra unor chestiuni economice fundamentale, fapt care nu i-a împiedicat nici pe unii, nici pe ceilalţi să primească premii Nobel şi, pe cale de consecinţă, să se adreseze publicului cu autoritatea experţilor situaţi cu toţii, chipurile, deasupra ideologiilor şi a clivajelor politice pe care le generează acestea din urmă.

[4] http://www.revista22.ro/diavolul-la-punge537ti-32604.html

[5] http://www.criticatac.ro/23056/gazele-de-ist-experiena-american-2/

[6] Există fireşte şi riscul ca, abandonată de ierarhie în ceea ce priveşte lupta socială, Biserica de jos să încapă, cu cler cu tot, pe mîna unei mişcări de extremă dreaptă, aşa cum s-a mai întîmplat în perioada interbelică. De aceea, merită să ne întrebăm dacă, în loc de a respinge din start activismul social al preoţilor, nu este mai bine ca acesta să se desfăşoare deopotrivă cu binecuvîntarea şi supravegherea ierarhiei.

[7] http://www.contributors.ro/editorial/popa-cablu-%C8%99i-gazele-de-%C8%99ist/

[8] http://www.contributors.ro/dezbatere/tacerea-bisericii-la-vreme-de-ciuma-politica/

[9] Vezi articolul „Cum «care laicat»?” scris de Mircea Platon la acea vreme http://www.rostonline.org/rost/aug2008/care-laicat.shtml. De asemenea şi intervenţia mea, de la acea vreme, cu privire la atitudinea elitei în cazul Corneanu http://www.rostonline.org/rost/sep2008/cine.shtml

[10] http://alexandruracu.wordpress.com/2012/01/06/mircea-platon-putzi-clone/

Revista indexata EBSCO