Jan 31, 2014

Posted by in MOZAIC

Gheorghe I. FLORESCU – România și primul război mondial (IV), dialog cu profesorul Glenn E. TORREY

FLORESCUaug12_clip_image002Eşti unul dintre membrii statornici ai The Society for Romanian Studies. Acest organism ştiinţific grupează specialişti americani şi străini. Tu faci parte şi din alte organizaţii asemănătoare, din S. U. A. sau din alte ţări?

Societatea de Studii Româneşti îi are în vedere, în egală măsură, pe specialiştii americani şi pe cei străini, deci şi din România. Înainte de a mă pensiona, cînd am renunţat la predare, am fost implicat şi în activitatea altor organisme profesionale, însă, dificultăţile călătoriei, incluzînd aici şi cheltuielile financiare, m-au determinat să reduc participările mele la unele manifestări ştiinţifice organizate în străinătate.

 

De-a lungul anilor, ai cunoscut, fără îndoială, mulţi istorici americani şi străini. Care dintre ei te-au impresionat în mod deosebit şi de ce sau prin ce?

Dintre toţi cei specializaţi în istoria României, eu i-aş evidenţia, avînd în vedere opera lor, deci contribuţia ştiinţifică, pe Keith Hitchins şi Dennis Deletant. Unul dintre cei care au făcut mult pentru promovarea relaţiilor dintre istoricii americani şi cei români este Paul E. Michelson, care a fost cîndva studentul meu, iar azi este secretarul Societăţii de Studii Româneşti din S.U.A.

 

Dintre copiii tăi, te continuă vreunul, ca istoric?

Nici unul!

 

Mi-a plăcut faptul, impresionîndu-mă chiar, că de mai multe ori, prefaţîndu-ţi cărţile sau vorbind despre ele, îi mulţumeşi, cu o delicateţe aparte, impresionantă, întotdeauna, soţiei tale – Audrey –, pe care am avut cinstea de a o cunoaşte. Sînt convins că nu procedezi astfel pentru a respecta nişte convenienţe formale. Se simte, neîndoielnic, că eşti sincer atunci cînd recunoşti că ea te-a încurajat, te-a ajutat, te-a însoţit în călătoriile tale şi „a împărţit” cu tine dificultăţile inerente ale unei munci necunoscute celor din jurul nostru. „Recompensa” unei asemenea solicitudini rezidă în miile de pagini publicate de tine şi în aprecierile avansate de alţi istorici la adresa cărţilor şi a studiilor tale. Dar sînt convins că implicarea lui Audrey în tot ceea ce ai scris tu de-a lungul anilor este mult mai importantă decît se presupune de obicei. Ştiu că eşti o fire deosebit de sensibilă şi foarte atent cu cei din jurul tău. Cît de mult te-au ajutat ei în tot ceea ce ai scris pînă în prezent?

Soţia mea a fost o susţinătoare ferventă a activităţii mele ştiinţifice, nu doar în ipostaza de companion moral, în viaţa de zi cu zi, ci şi, ori mai ales, ca un permanent sprijin practic, asumîndu-şi responsabilităţile extrafamiliale, fapt care mi-a permis să rezerv mai mult timp studiilor mele istoriografice. Ea a fost, în acelaşi timp, înţelegătoare şi perseverentă, atunci cînd preocupările mele ştiinţifice aveau, eventual, prioritate faţă de obligaţiile de familie.

 

S-a întîmplat, cumva, ca vreun fost student de-al tău să se fi dedicat studierii istoriei României sau relaţiilor româno-americane?

Da! Profesorul Paul E. Michelson, la care m-am mai referit, a fost studentul meu la Emporia State University. El şi-a definitivat apoi doctoratul la Indiana University, Bloomington, Indiana. De atunci, a început să publice studii şi cărţi despre istoria României, îndeosebi, atît în S.U.A., cît şi în România. Prin tot ceea ce a scris şi a publicat, el a reuşit să facă mai mult decît oricare altcineva, în acest domeniu, în sensul promovării interacţiunii ştiinţifice între America şi istoricii americani şi între România şi istoricii români.

 

Cu care dintre istoricii americani, interesaţi de trecutul României, eşti prieten sau în raporturi profesionale apropiate?

Mulţi istorici americani, interesaţi de studierea trecutului României, au beneficiat de sprijinul meu. Atunci cînd a fost nevoie, nu am întîrziat să mă interesez, pentru fiecare, fiind atent ca nu cumva să omit pe cineva.

 

Ai publicat vreodată un studiu sau altceva împreună cu un coleg american ori străin?

Nu!

 

Te-ai întîlnit sau ai cunoscut, de-a lungul anilor, vreun oficial sau om politic român?

Bineînţeles! În timp ce eram în România. În America, m-am întîlnit cu ambasadorul român.

 

Corespondezi cu istorici români? Dar cu specialişti din alte ţări ale lumii?

Da! Corespondez şi cu români şi cu specialişti din alte ţări.

 

Pe care dintre foştii intelectualii români – în afară de Petru Comarnescu – sau români-americani i-ai întîlnit vreodată? În ce ocazii?

Numele unuia care îmi vine în minte este Constantin C. Giurescu. Pe el şi pe fiul său, Dinu C. Giurescu, i-am întîlnit în România şi în S. U. A., cu ocazia unor conferinţe de specialitate.

 

Cărţile şi studiile tale despre trecutul României îl impresionează şi îl surprind chiar şi pe un istoric român, prin avantajul tău de a fi consultat arhive şi lucrări la care un român nu poate ajunge, adeseori! Dacă te interesează ceva, tu ai posibilitatea de a te documenta oriunde ştii că vei găsi ceea ce te va ajuta. Îţi dai seama ce privilegiu important este acesta? Tu citezi arhive şi lucrări din S. U. A., Anglia, Franţa, Germania, Austria, Italia, Rusia, România etc. Cînd ai fost ultima dată, pentru documentare, într-o ţară străină?

Din nefericire, ultimul semestru petrecut de mine în afara Americii, a fost cel din 1990, cînd am studiat în arhive şi biblioteci din Europa! Atunci, ca întotdeauna de altfel, am ajuns şi la Iaşi, deci şi în România. La un moment dat, am planificat, împreună cu Audrey, să ajungem încă o dată în Europa, în 1999! Dar problemele mele de sănătate ne-au obligat să anulăm acea încercare, iar o alta nu a mai fost posibilă… Acum este prea tîrziu, deja!

 

În 1990, recunoşteai, într-o discuţie colegială cu cercetătorii de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, că în 1961 ai audiat la Universitatea din Bucureşti nişte cursuri stereotipe, de istorie prorusească, circumscrise unei ideologii la modă, atunci, nu adevăratului trecut al naţiunii române! Crezi că azi a fost abandonată în totalitate acea „modă”?

Nu am nici o informaţie recentă în acest sens!

 

Cu aceeaşi ocazie, observai că un student american nu dispunea, în cazul în care ar fi fost interesat, de o istorie a României adusă la zi şi scrisă în spiritul epocii, apelînd tot la lucrările lui R. W. Seton-Watson, incomplete, uneori, şi depăşite, bineînţeles.

Mai remarcai, atunci, că Keith Hitchins şi Frederick Kellogg vor oferi americanilor, într-un viitor apropiat, lucrări care le vor face cunoscută adevărata istorie a României. Şi ai avut dreptate! Celor doi profesori, menţionaţi în 1990, li s-a alăturat de mult şi Glenn E. Torrey. Dar şi Walter M. Bacon Jr., Mary Ellen Fischer, Charles M. Carlton, Richard Frucht, Joseph F. Harrington, Charles King, Ernest H. Latham Jr., Paul E. Michelson, Nicolas M. Nagy-Talavera, James P. Niessen, Paul D. Quinlan, Larry L. Watts, Robert Weiner şi alţii. Nu puţini! Am dreptate?

Întru totul!

 

În vara anului 1965 – dacă îmi amintesc bine -, au vizitat oraşul Iaşi profesorii Charles şi Barbara Jelavich, însoţiţi de doi fii ai lor. Nu ştiu dacă au avut şi alţi copii! Într-o zi frumoasă şi calmă, cîţiva colegi tineri de la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, cum se numea atunci, ne-am întîlnit şi întreţinut, într-o atmosferă deosebit de agreabilă, cu familia Jelavich, în biroul Profesorului Dimitrie Berlescu, Decanul Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza”. Pentru noi, tinerii de atunci, o asemenea „ocazie” a rămas una de neuitat. Tu i-ai cunoscut, foarte bine. Spune-mi ceva despre ei, te rog. Ai cumva vreo amintire deosebită?

Charles şi Barbara Jelavich s-au interesat şi au sprijinit, amîndoi, de-a lungul anilor, cercetările mele, iar în cîteva rînduri au scris pentru mine recomandări cerute în vederea obţinerii unor astfel de burse. Ei au vizitat, împreună cu familia mea şi cu mine, Bucureştii, cînd mă aflam, acolo, în semestrul de primăvară din anul 1976. În 1990, am participat la un colocviu organizat cu ocazia întîlnirii anuale a American Association of Slavic Studies, despre România, iar lucrările prezentate la acea dezbatere au fost publicate în „International History Review”.

 

Ai venit în România după profesorii Keith Hitchins şi Frederick Kellogg. Ştiu că nu ai nici un fel de legături de rudenie în România. Ai ajuns la România prin generalul Berthelot. Iar la Berthelot ai ajuns preocupat fiind de diplomaţia germană în România. Nu te interesa atunci România, ci Berthelot. Dar aflîndu-te în România, pentru Berthelot, ai ajuns a fi interesat şi de România. Curioasă „poveste”! Nu? Şi aşa, încet-încet, ai devenit unul dintre specialiştii de prestigiu în istoria României şi a Primului Război Mondial. Cunoşti trecutul României moderne, vorbeşti româneşte şi iubeşti, cu sinceritate, această ţară. Dar nu ai mai revenit în România de peste două decenii. Ai uitat-o? Te-a dezamăgit, cumva, România sau vreun istoric român? Ar fi păcat să nu o revezi după atîţia ani şi să nu-i reîntîlneşti pe cei care continuă să te aştepte, ca pe un prieten de demult…

Primele patru vizite ale mele în România au avut în vedere documentarea reclamată de istoria diplomatică şi militară a României din anii 1914-1918. Interesul meu pentru Berthelot a început abia odată cu vizita din 1983. Chiar şi atunci, însă, am fost preocupat în primul rînd de o temă mai largă, tocmai menţionată. Am explicat contextul, cînd m-am referit la vizita din 1990.

Nu a intervenit ceva care să mă îndepărteze de România! Nici vorbă… Îmi este mereu dor de această ţară, de prietenii şi colegii de acolo, dar anii au trecut şi drumul mi se pare mult mai lung decît odinioară… Mi-au rămas interesul pentru istoria României şi dorul după nişte locuri şi mai ales după nişte oameni… E destul!

 

În prefaţa volumului România şi Primul Război Mondial, precizezi că interesul tău ştiinţific de început, faţă de Războiul din 1914-1918, s-a conturat sub îndrumarea Profesorului Gordon Wright. Preferinţa pentru trecutul României, însă, o datorezi Profesorului Charles Jelavich. Tu, la rîndul tău, ai încercat să procedezi la fel, continuînd un exemplu mai mult decît meritoriu, dar şi profitabil pentru cunoaşterea implicării României în Marele Război. Ai un succesor care îţi va continua preocupările dedicate studierii trecutului românesc?

Nu cunosc vreun istoric american care să fie interesat în prezent de România şi Primul Război Mondial, dar ştiu că mulţi, chiar, sînt interesaţi de subiecte care privesc istoria României.

 

În 1990 spuneai că schimburile ştiinţifice de studenţi şi profesori sînt absolut necesare pentru cunoaşterea bilaterală şi întreţinerea dialogului româno-american. Azi, aceste schimburi funcţionează, oare, aşa cum ar fi de dorit? Mulţi tineri români ajung, în prezent, în America şi nu se mai întorc! E bine, e rău?… Pentru unii români, această „abandonare” tristă pare a fi un „rău”, întrucît tinerii respectivi se îndepărtează ori se rup chiar de România! Eu, însă, nu cred că aşa trebuie judecată această situaţie. În schimb, tineri americani nu prea ajung în România! Cum judeci tu acest „diferend”?

Înţeleg că este foarte trist să vezi că mulţi tineri români au părăsit şi continuă să-şi părăsească ţara. Raţiunile acestui gest nefiresc rezidă, cred, în realităţile de natură economică ale României actuale.

 

Mai spuneai în 1990 că în viitorul apropiat va trebui să se constituie o comisie româno-americană de istorie, pentru a se asigura astfel un schimb permanent de informaţii, de profesori, de studenţi, de cărţi etc. Încercări de acest gen s-au mai făcut, dar, treptat, s-a renunţat chiar şi la vechile relaţii. Oare de ce? Vina este numai a României? Formulez astfel întrebarea, chiar dacă ştiu că, înainte de toate, România este cea interesată de o relaţie – privilegiată, întotdeauna – cu Statele Unite ale Americii.

Din cîte ştiu, programele Fulbright şi International Research and Exchanges funcţionează, încă. Presupun că explicaţia acestei stări de fapt rezidă într-o abandonare a dialogului sau într-o neînţelegere a lui!

 

Tot în acelaşi fatidic an 1990, te arătai convins, chiar entuziasmat – ca şi românii de altfel –, că pretinsa „revoluţie” din 1989, decretată astfel de cei care s-au „instalat” la putere atunci, va schimba complet România, transformînd-o într-o ţară modernă şi civilizată. Azi, gîndeşti la fel? Spuneai atunci că „revoluţia” nu s-a încheiat… De fapt ea nu a început niciodată, cu adevărat! Dar, în 1990 toate scenariile păreau posibile. Iar tu, ca şi românii, le preferai, aşa cum era de aşteptat, pe cele frumoase, pe cele mai apropiate de nevoile şi de speranţele românilor. Întrezăreai mari „transformări” în bine. Observai chiar că românii nu mai erau trişti! Aşa păreau a evolua realităţile româneşti în 1990. Şi eu visam la fel… Întrezăream chiar un viitor mai roz decît îl vedeai tu, probabil! Azi, foarte mulţi români sînt trişti şi descurajaţi… „Cineva” s-a interpus, înainte ca românii să-şi dea seama ce se întîmplă cu această ţară, între ei şi visele lor, transformînd România într-o patrie pe care fiii ei o părăsesc! Nu pentru un ideal, ci pentru un loc de muncă… Asa-zisa „revoluţie” a schimbat „ceva” în bine numai pentru puţini dintre români! Vinovaţii pentru ceea ce s-a întîmplat nu demult sînt, bineînţeles, românii înşişi. Am crezut că un „rău” nesfîrşit va dispărea de la sine… Abandonînd, ceea ce putea fi o revoluţie adevărată şi absolut necesară, ne-am lăsat pradă obsesiei de putere a unor „emanaţi”, adică a acelora pregătiţi să fure şi să profaneze cele mai frumoase vise ale românilor! Cum vede lucrurile cineva care nu a mai fost în România, după 1990, urmărind-o, totuşi, de departe?

Din nefericire, nu dispun de informaţiile necesare pentru a încerca să descifrez politica internă a României sau să avansez unele recomandări în acest sens.

 

În periplul nostru ieşean, din primăvara anului 1990, am admirat, împreună, casa unde a locuit generalul Berthelot, în anii 1916-1918, şi am trecut pe la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, în grădina căruia se află un bust al lui Berthelot. Tu ai fost foarte bucuros de acea ocazie şi l-ai fotografiat. Ai publicat undeva acea fotografie?

Nu am publicat-o!

 

După 1989, devenise evident un interes special al istoricilor americani pentru studierea – de fapt „redescoperirea”! – trecutului României şi al relaţiilor româno-americane. Azi, se pare că acea „curiozitate”, pe care noi o vedeam ca pe o preocupare permanentă şi mai ales benefică, a fost depăşită, chiar dacă nu şi abandonată în totalitate. Încet-încet, s-a revenit la vechea stare de lucruri, fără ca eventualele contacte ştiinţifice să fi fost întrerupte. Crezi că noua „realitate”, adică aceea actuală, reprezintă un simptom al saturaţiei, care urmează după o curiozitate firească, sau este vorba despre o indiferenţă aparentă, ce ia locul unei explozii intervenite în urma unei tăceri prelungite, aceea din anii comunismului?

Această problemă este datorată, întrucîtva, reducerii fondurilor alocate investigaţiilor din domeniul istoriei şi al publicării rezultatelor acestora. O asemenea stare de fapt a afectat toate universităţile americane, situaţie care s-a repercutat, bineînţeles, şi asupra cercetătorilor, fără a se ţine seama de subiectele abordate şi de impactul lor asupra prezentului.

 

Ştiu că eşti la curent cu realizările istoriografice din România post-1989. Ce impresie îţi fac cărţile de istorie publicate în România în anii din urmă? Istoriografia română a reuşit oare să se desprindă în totalitate de vechile reflexe, de dinainte de 1990?

Eu am fost impresionat de apariţia unui număr tot mai mare de studii realizate de istoricii români, care se ridică la nivelul standardelor ştiinţifice internaţionale. Aşa cum ai observat şi tu, înainte de 1990, cînd istoricii erau subordonaţi unei permanente dirijări ideologice, rezultatele nu erau aceleaşi, din punctul de vedere al valorii lor ştiinţifice.

 

Iaşi,24 ianuarie 2013

Gheorghe I. Florescu

Revista indexata EBSCO