Jan 31, 2014

Posted by in Istorie literara

Nicolae CREȚU – Spiritul Junimii și longevitatea sa fecundă

ncretuLa un veac şi jumătate de la „naşterea” a ceea ce  a fost Junimea ieşeană, merită să ne întrebăm ce spune încă imaginea ei de „azi”, cu toată încărcătura de semnificaţii ale ei, de reper cardinal în istoria culturii naţionale, de acum, sub ochii noştri, într-o confruntare şi un „dialog”, poate mai revelatoare şi mai simptomatice decît oricînd, cu dominantele şi tendinţele prezentului. Un prezent văzut astfel ca o „vîrstă” delimitabilă în procesul devenirii, orizont, totodată, şi al întoarcerii către valorile trecutului, vii, active, deloc clasate „muzeal”. O abordare, aşadar, ce nu „inventariază” şi nici nu evocă „litera” înfăptuirilor celebrei grupări de scriitori, dar şi mai larg, culturale, ci să definească acel spirit al ei, de atunci, care, modelîndu-le intenţia, fapta, rezultatele, s-a transmis, rodnic, benefic, şi dincolo de hotarele de epocă: traversînd, e drept, intervale şi „trepte” istorice a căror succesiune, deloc lineară, i-a testat şi pus în  lumină esenţialitatea, relieful, cu un bogat joc de nuanţe, ale „actualizării” (înţeleasă ca eficienţă in actu, în amintitul „dialog”, prin vremi, cu căutările şi rătăcirile lor).

Calitatea de reper fondator, recunoscută unanim şi venind către noi, cei de „azi”, aureolată istoric, este o certitudine pe care nu o contrazice, nici relativizează, cred, nimic. Dar impactul ecoului ei de memorie culturală fecundă, deschisă unor confruntări ce o feresc de orice soi de „mumificare”, idolatră sau nu, şi constituie antidotul acelui gen de retorică pornită să-i asocieze rigide tipare „ritualic” encomiastice, iată faţă de ce anume ar „suna” mai strident falsificator decît orice altceva, în raport cu adevărata moştenire, dinamică, „neîmbălsămată”, profund refractară elogiilor „festive”, „de serviciu”, inerţiale.

 

Posteritatea Junimii nu înseamnă, desigur, numai situarea în descendenţa liniilor ei definitorii şi neapărat, mereu, în acord cu ele, proces care să apară astfel ca unul de exclusivă intrare în „legendă”, într-o imagine (şi o corelativă evaluare a ei) – rezultat al ştergerii şi uitării oricăror asperităţi şi disonanţe. S-a vorbit, s-a scris şi despre „victime” ale Junimii, ale criticii maioresciene, o privire mai distanţată istoric a descoperit în realitatea acelui timp revolut, şi nedreptăţiţi ai judecăţilor de valoare formulate, „din mers”, cîte unor individualităţi excesiv eclipsate de „Direcţia nouă” în bătăliile date pentru a o impune. Însă temeiurile în virtutea cărora această impunere s-a produs şi-a fost acceptată n-au putut fi de către nimeni negate, pînă la urmă nici măcar de către adversarii Junimii, cei din epocă mai întîi, şi nici de succesorii lor, pînă azi: toţi aceia ale căror opţiuni, idei, atitudini contrazic fundamentele, principiile junimiste, cu menţiunea importantă că această afirmaţie rămîne adevărată, incontestabilă, în sfera culturii, şi încă mai precizat, în cea a creaţiei edificatoare de „bunuri simbolice”, nu şi în planul ideologiei politice, inclusiv în aria de implicaţii majore ale teoriei „formelor fără fond”, evident departe – acestea – de a fi fost/ de a fi şi „azi” unanim îmbrăţişate. Refuzînd, pe drept cuvînt, o viziune falsă, reductiv, chiar schematic „nivelatoare”, e cu atît mai pasionant să te întrebi ce anume a condus la supremaţia Junimii în acel timp, socotit, de aceea, ca fiind unul al său, modelat prin excelenţă de spiritul ei, şi nu de celălalt, infuz rezistenţelor întîmpinate, adversităţilor combătute.

Adevărul este că nici măcar marele front polemic al pledoariei pentru autonomia esteticului nu ar fi fost suficient ca să facă din Junimea ceea ce a devenit şi a însemnat ea, dacă imaginea şi evaluarea-„bilanţ” nu s-ar asocia, decisiv în cazul ei, cu marile valori clasice (clasicizate firesc, ca repere canonice ale literaturii naţionale): Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Maiorescu însuşi. Este o realitate de necontestat. Şi trebuie să fi avînd explicaţii, doar nu vom privi totul, ansamblul de epocă (aşadar şi raporturile cu ceea ce rămîne în afara Junimii), o astfel de concentrare şi diversitate de talente, de individualităţi creatoare, ca pe nişte simple „întîmplări”, ieşite dintr-o „morfologie”/ dispunere (a forţelor) de efect pur conjunctural, în acel dat al timpului.

Da, chiar şi în ordinea procesului complex de edificare a unei culturi naţionale, a unei literaturi româneşti demne de recunoaşterea atribuţiilor ei de artă, Junimea a funcţionat ca un „grup de presiune” (Sorin Alexandrescu), dar „presiunea” s-a exercitat exact în sensul, în direcţia a ceea ce era imperativ necesar pentru a înlătura şi descuraja impostura, pentru a nu mai perpetua confuzia, păguboasa nedelimitare între arta literară şi  nici măcar simulacrul ei, ceva încă şi mai rizibil, proliferant în epocă. De unde şi prioritatea demersului polemic, a ironiei în stare să denunţe şi să ţintuiască fără ocol, net şi definitiv, sterilitatea, ridicolul veleitarismului. Maiorescu n-a fost de fapt un critic literar, ci unul „cultural”? Critica sa a dispus de calitatea cea mai imperios necesară în situaţia dată, a realităţilor vremii: o siguranţă a gustului care discerne şi delimitează, denunţînd falsul, dezvăluind ridicolul, confuzia de planuri, de natură să altereze criteriile judecăţii de valoare. Aceasta, şi nu alta, era urgenţa, nu comentariul analitico-interpretativ, care, dacă ar fi fost practicat de Maiorescu, i-ar fi atenuat şi diluat atît de eficientul efect caustic, ar fi întîrziat astfel clarificările de temelie de care era atîta nevoie.

Junimea a coagulat majoritatea forţelor creatoare ale timpului în cîmpul literaturii,  şi aceasta n-a fost o „întîmplare”. Tocmai descurajarea veleitarismului şi a imposturii a funcţionat, pe reversul ei, ca un ferment şi generator de climat prielnic autenticei creaţii, adevăratei arte literare. Lucrurile apar şi mai limpezi într-o perspectivă istorică lărgită către ceea ce i-a urmat Junimii, în devenirea şi reconfigurările de poziţii şi programe, de grupuri şi opţiuni, orientări, în confruntare, în succesiune, semnificative, simptomatice, ca linii de forţă în procesul ce i-a marcat posteritatea şi valoarea de reper activ modelator, şi prin ecleraje dobîndite ulterior. Spre deosebire de tot ce a venit după ea, la Junimea nu s-a formulat nici un fel de program, exclusiv, cu caracter de opţiune tematică, stilistică sau de atitudine, menit să distingă gruparea, s-o diferenţieze/ delimiteze de altele, să-i constituie o identitate colectivă-liant, singura întemeiere programatică a „Direcţiei noi” fiind principiul realmente fundamental al autonomiei esteticului, al artei literare în evaluarea-recunoaştere a valorilor, în stimularea a ceea ce avea să ducă la apariţia şi consolidarea lor, la cultivarea acelor criterii care le disting şi le impun. În rest, nici un soi de semne ale vreunui caracter restrictiv în orientarea Junimii, o deplină libertate, în care individualităţile creatoare ce au ilustrat-o şi i-au făcut gloria s-au dezvoltat şi s-au afirmat în climatul ei stimulativ, receptiv în esenţă, dincolo de ezitări, rezerve sau chiar critici şi limite de înţelegere, ca şi de gust, de mentalitate, ale unora sau altora: diferenţierea reacţiilor ţinea de realitatea vie, imediată, a unei atmosfere de cenaclu, ele nu au căpătat vreo articulare de răspicată şi rigidă formulare programatică, una care să devină astfel „condiţie” de acceptare la Junimea, de intrare în rîndurile ei. Chiar şi „Intră cine vrea, rămîne cine poate” nu spune în fond altceva decît acelaşi spirit deschis, prielnic diversităţii, aceasta însă, apărată de pericolul imposturii, graţie funcţiei critice, gustului – „filtru” selectiv, şi nu vreunor cerinţe dogmatizate, aşadar ca rezultat al recursului la o critică – „antidot” eficient în combaterea veleitarilor în climatul unei sociabilităţi culturale, dialogice, de cenaclu, cît se poate de colocvial activă, rodnică, fără a se închide totuşi, prin nimic, în vreo formă sau alta de exclusivism programatic.

Tot ce i-a urmat, dimpotrivă, s-a fixat şi delimitat în cu totul altfel de „tipare”, rezultate de fapt din clivaje „strategice” şi retorici „tactice”: „modernism” vs. „tradiţionalism”, „sincronism” şi „diferenţiere” vs. „specific naţional” şi autohtonism, cu publicaţii şi grupări combatante, dispuse polarizat, cu tot cu criticii lor şi cu etichetările limitative, nu rareori chiar deformante, derivate din poziţionarea polemică, în ireductibilă adversitate. De ce n-ar fi Blaga şi Sadoveanu nu „tradiţionalişti” (sigur, nici „modernişti”), ci moderni stilizanţi, pe teme şi motive ale tradiţiei, abordate însă şi supuse unei interpretări şi valorizări care, ele, nu sunt în siajul vreunui „-ism”, al unui program estetic obedient circumscris ca mod „tradiţiei”? Esenţialul: la Junimea, nici Maiorescu, nici nimeni altcineva, nu a îngrădit creativitatea membrilor grupării pe anume tipare, cultivate, impuse „programatic”. Şi acest climat al libertăţii şi diversităţii s-a dovedit fecund, el este cel  ce a făcut posibilă apartenenţa la spiritul Junimii a unor autori atît de diferiţi, fiecare de ceilalţi, atît de ei înşişi, cum sunt toate numele mari legate de cenaclul ieşean şi de „Convorbiri literare”, scriitori deveniţi valori clasice ale literaturii române din toate timpurile. Un creuzet deschis, primitor şi stimulativ, al creativităţii româneşti, în materie de artă literară înainte de orice altceva, iată ce a fost cu siguranţă Junimea şi i-a adus, meritată, o aureolă istorică neegalată de vreo altă grupare, o imagine asociată în posteritate cu  o „vîrstă” de aur a literaturii naţionale. În fond, „contururile” acelea restrictive, nu doar tematic, frecvent şi de ordinul (dominantele) poeticii şi stilului, care definesc distingînd şi, nu rareori, opunînd chiar, grupările, publicaţiile şi orientările de mai tîrziu, în materie de programe şi opţiuni, de adversităţi şi alianţe, au apărut (în dinamica/ procesul devenirii) ca vectori ai unei polarizări biunivoc reductive şi deformante, la răspîntia, înfăţişată mereu, disjunctivă (aut… aut) dintre modernitatea tratată de adversari drept „mimetică” şi, simetric răstălmîcitor, tradiţia văzută de plano ca „epigonică”, „sterilă”: dispunere vizibil maniheistă, inevitabil schematizantă şi, de cele mai multe ori, dominată de o retorică abuzivă, inflamat „polemică”, de ambele părţi. Cert este că Junimea, neobsedată nici de „sincronism”/ „sincronizare”, cum nici de „diferenţiere/ „specific naţional”, a produs şi cultivat valori româneşti autentice, de o universalitate cel puţin potenţială, dacă nu şi chiar aşa de „lesne” difuzabile unei audienţe pe măsura complexităţii şi unicităţii, rezultat tocmai al unei tonice încrederi tacite, nefluturate programatic, în creativitatea românească, premisă de care ar fi atît de nevoie şi „azi”, într-o Românie invadată de multiple, proliferante forme de mimetism, mai ales „racordări” la ce vine de peste Ocean, avans făcut unui „trend” doar superficial urmat, fetişizîndu-l în neştire, cu nimic mai bun decît epigonismul intern numai pentru că „modelele” şi modele influente, generatoare cînd de obedienţă complexată, cînd de înfocată „idolatrie”, în fond, ambele – versiuni ale unei asemenea „deschideri”/ receptări trădînd aceeaşi mentalitate culturală autoinhibată, „provincială” (vocabulă străină de orice soi de „ierarhii” geografice) vin „din afară”. Şi aici se întrevede, cred, deja o „lecţie” a Junimii către ceea ce i-a urmat ei, cu atît mai limpede şi tranşantă în prezent, după atîtea „runde” (şi contexte ale lor, diferenţiate istoric, cultural, politic…) care, ignorînd-o, neacordîndu-i atenţie, i-au pus şi mai pregnant într-o intensă lumină exemplaritatea acelui „tîlc”/ sens modelator (fecund, fără să anexeze) pe care îl degajă un non-pragramatism, garant al literaturii diversificat creatoare, pe care i-o probează efectul ei intrinsec, mai convingător decît oricare altul: rodnicia, bogată în individualităţile şi operele ce-i reprezintă spiritul, iradiind către noi, ne-„datate”, vii, nicicum sustrase mişcării, devenirii în continuare.

 

Se aud uneori şi „voci” care reiau, într-un fel, fie şi – poate – fără s-o ştie, clişeul comunist care le atribuia Junimii şi în speţă lui Maiorescu formula „artei pentru artă”. Li se pare azi unora că „autonomia esteticului” este un principiu şi, totodată, un criteriu de evaluare/ delimitare (de pseudo-artă, literară şi nu numai), amîndouă, în viziunea lor, la fel de perimate, de un efect „sterilizant”, pentru că ar îndepărta literatura şi artele de un public mai larg, de o posibilă deschidere a audienţei datorită unei sporite receptivităţi faţă de realităţile şi problematica „vieţii”, ale omului şi lumii „la zi”. Dar crede oare cineva că „autonomia esteticului” chiar însemna o obligatorie „purificare” a artei, a „esteticului”, de tot ce ar avea vreo legătură, vreo atingere cu socialul şi ethosul, cu politicul, cu o filosofie sau alta, chiar cu ideologii? Nu e limpede că o astfel de expurgare obstinată a sevelor şi vectorilor lumii şi omenescului, ca şi a tensiunilor lor, ar sfîrşi prin a devitaliza creaţia estetică, pe cea literară mai cu seamă? Însă despre asta era oare vorba la Junimea şi în special  în critica maioresciană?! Mentorul junimiştilor era împotriva confuziei planurilor şi criteriilor, denunţa impostura „poeziei” care nu era poezie (produsă de atîţia veleitari), oricît de bine intenţionat i-ar fi fost „fondul” de atitudine, sentiment, ideaţie, o întreagă literatură-vehicul de teze, „ambalaj” retoric dat drept „artă”, drept „valoare”, nu de vreun alt fel decît – ?? – „estetică”. Acestui gen de impostură, curată maladie a timpului, Maiorescu şi Junimea i-au  pus stavilă, înainte ca ele să se reverse epidemic, compromiţînd cu „seninătatea” acceptării ei (pînă atunci netulburată de nimic, şi de nimeni) începuturile de literatură şi cultură, naţionale, moderne. Salutară despărţire a „pămîntului de ape”, căreia îi datorăm, în cea mai mare parte, retragerea atîtor nechemaţi din aria creativităţii, restituită astfel „deţinătorilor” ei de drept: nu numai poeţii vs. versificatorii şi retorii ţinte ale polemicii maioresciene, ci şi „aliata” acestora din urmă, o pseudo-critică, indulgentă, gata să „acrediteze” bietele producte verbale, descurajate acum de tăioase sau ironice „verdicte”, îngropîndu-le în propriul lor ridicol, decupînd citatul edificator şi nedizolvînd efectul acestei  procedări prin verbiaj parazitar, aşadar păstrîndu-i întreg efectul caustic, tăria deloc diluată.

Regimul comunist i-a întreţinut mult timp lui Maiorescu o „imagine” complet falsificată („estetism”, „artă pentru artă”, critică „estetizantă”) tocmai pentru că „autonomia esteticului” lovea frontal în tezismul cultivat de plano în propaganda oficială şi în derivatele ei „estetice”: „realismul socialist”, un adevărat mort-ne jdanovist, sloganul: „scriitorul-inginer al sufletului omenesc”, pretinsa „comandă socială”, tot atîtea formule sterile, de retorică menită să cosmetizeze controlul ideologic, politic, dogmatizant în pauperitatea „ideii” strategice căreia îi slujea. Cine şi de ce ar avea ceva împotriva unei dorinţe, în sine atît de legitimă, de a da unei literaturi de calitate o audienţă cît mai largă? Dar cu ce preţ? A căuta o mai bună „comunicare”/ relaţie între creaţia-text/ opera literară, pe de o parte, şi realitatea trăită, autentică şi complexă, a lumii, a existenţei, a condiţiei umane „la zi” este, cu siguranţă, o nobilă şi firească năzuinţă, dar de ce îşi închipuie unii că obstacolul din calea ei ar fi nu altul decît tocmai maioresciana „autonomie a esteticului”, cînd în realitate lucrurile nu stau deloc aşa cum cred aceiaşi juvenili emiţători de directive răspicat reformatoare? Nu e greu de văzut în „soluţia” lor atît de „tranşantă” – abandonarea „esteticului”, a întîietăţii lui drept criteriu suprem în judecata de valoare, „moştenite” fără învoirea lor, nu li s-a cerut părerea, „acordul” – o hiperbolică iluzie de răsturnare „copernicană” a tiparelor criticii, ale celei literare. Simptomatică specificare, ca un efect de involuntară dezvăluire-„mărturisire” a pricinii şi a conjuncturii „dinspre care vine o aşa de radicală, sastisire” de „estetic”. Oare de ce nu apar astfel de „gesturi” şi „capricii” înnoitoare în critica/ evaluare a celorlalte arte (muzica, dansul, artele plastice, arhitectura, în general: cele care nu fac apel la cuvînt)? Pur şi simplu pentru că în acele alte arte decît ale cuvîntului, sau măcar în parte legate de el, prin abandonarea esteticului n-ar mai rămîne nimic, nici un alt temei, nici un alt criteriu, care să articuleze judecata de valoare. În timp ce unor atare „reformatori”, porniţi pe fapte mari, cuvîntul, tocmai el, le pare a deschide larg porţile unei audienţe potenţate, aşa cum le este dorinţa să se întîmple. „Deschidere” să fie, dar spre ce anume, mai exact? Ei bine, tocmai aici e problema: visata „deschidere”, cred alergicii la criteriul estetic şi la „autonomia esteticului”, trebuie să se producă spre cîmpul şi curenţii ideologiilor care animă societatea civilă, cam ca în procesul de adaptare la/ mulare pe astfel de rating-uri a universităţilor americane, cu programele lor de studii culturale, a căror întemeiere n-o contestă nimeni dacă ele nu încearcă a se substitui, cu abordarea lor socio-culturală abordărilor estetice. Aşadar, în adîncime, o confuzie de planuri (obiect, metodologie, finalitate). Cercetarea „obiectului estetic” în plan socio-cultural nu are de ce să se substituie celei care, fără să ignore contextualizarea socio-culturală, ţinteşte definirea naturii lui esenţialmente estetică şi formulează în orizontul acesteia o evaluare de fond, cu o valabilitate trans-istorică, transconjuncturală tocmai pentru că e una de adîncime şi nu superficială. Cel puţin în „spaţii” ca ale culturilor naţionale trecute prin comunismul impus de Kremlin în zona-„pradă” postbelică a sa, inclusiv cel al României, suntem destul de păţiţi cu ideologiile (altminteri, nici Vestului nu i-a lipsit cu totul experienţa anexării totalitare, „brună”, nu „roşie”, acolo) ca să înghiţim apatic, ori cu un mare avînt mimetic modele occidentale, mai ales de peste Ocean, ale interesării unui public larg „graţie” preluării unor arii de difuziune dominate de ideologii ale societăţii civile (e.g. feminism/ gender studies, minorităţi etnice, de orientare sexuală, ecologism etc.) drept vizate ca „segmente de piaţă” – ţinte, desigur, cu corespunzătoarele/ imperativele adaptări, re-ierarhizări ale „priorităţilor”, de ordinul „accesibilităţii”, al coborîrii „ştachetei” în materie de opţiuni şi nivele de stil şi de poetică ale beletristicii. Nu de vreo cabrare elitistă, orgolios distantă faţă de un potenţial public lărgit e vorba, ci de respectiva apărare a unei „autonomii a esteticului” înţelese în adevărata substanţă maioresciană a acestui  principiu cardinal, apt să prezerve arta literară de „surogatele” ei teziste, de degradarea pe care ar risca-o pripindu-se să „fructifice” ademenitoarea „cerere” (market) a unei audienţe/ circulaţii/ vînzări sporite, însă cu un asemenea preţ, al „ofertei”, , ni se propune, gata să se „muleze” pe tiparul mai grosier al „cererii”, abandonînd „esteticul” şi valoarea de criteriu în evaluare, „etichetate” zglobiu ca fiind „perimate”.

Va fi fiind, poate – cel puţin aşa aş spera –, doar vreo trecătoare febră juvenilă „ieşită” dintr-o sinceră – şi de înţeles – preocupare de ordinul relaţiei literaturii/ beletristicii cu societatea, cu realul „lumii”, al raporturilor lor… Dar dacă e să căutăm cauza/ explicaţia unor, e adevărat,  vizibile simptome şi semne de marginalizare socio-culturală a cărţii de ficţiune literară, de poezie,  eseu, nu în nălucita „tiranie” a „esteticului” o vom găsi, ci, dimpotrivă, spunînd lucrurilor pe şleau, tocmai într-un anumit deficit de artă, indicat de, adesea, confluenţa unei „caligrafii” stilistice (doar învăţată din lecturi) cu multiple forme ale manifestării unei atît de sărace cunoaşteri a vieţii, a lumii, a realităţilor lor mai consistente şi mai de adîncime, încît imaginarul, ficţiunea unor asemenea autori „şcoliţi” îşi trădează uşor artificiul, o „congenitală” anemie estetică, imposibil de ascuns. „Autonomia esteticului” nu a însemnat niciodată, nici la Junimea şi pentru Maiorescu, nici în ceea ce le-a urmat, vreo cultivare a „esteticului” ca şi cum acesta s-ar constitui, articula în şi „emite” spre receptor/ spre public de undeva, dintr-un spaţiu (creativ, genetic) – „cocon”, protector faţă de „impurităţile” lumii, ale realului. Marea miză şi „provocare” a unei arte literare autentice şi vii stă tocmai în  riscul de contaminare a materiei sale – cuvîntul – de către ideologii (ale propagandei Puterii, sau a partidelor, ca şi ale societăţii civile), pe care, fără a le ignora,  îşi poate permite să le trateze echidistant, respingîndu-le retorica unei „teze” şi astfel preferînd, unui public lărgit prin „îngenunchiere” tezistă, unul mai restrîns, dar exigent şi de calitate, de neconfundat cu cel al unei literaturi de consum şi ea, pe o platformă ideologizantă. E „lecţia” maiorescienei „autonomii a esteticului”, longevivă, verificată şi înnobilată istoric, cu o neştirbită consecvenţă: pe care nici aceste cele mai recente „provocări” din unghiul vreunor iluzorii răsturnări „copernicane” nu au cum şi de ce s-o şubrezească asemenea avînturi, care, dimpotrivă, în loc să-i semneze vreun „certificat de deces”, o întineresc, probîndu-i vigoarea, substanţialitatea în prag de maiorescian orizont Junimea-151.

Revista indexata EBSCO