Jun 28, 2013

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Destine de sanatoriu

La bazin, la masă, pe scaune, în holurile înguste, asteptîndu-si rîndul la tratamente, la „proceduri”, care va să zică, pe aleile parcului ce mărgineste sanatoriul, în liftul hotelului central, oamenii vorbesc despre maladiile lor, despre suferintele lor. Aproape numai despre betesuguri, uneori, ca un ingredient al confesiunilor, si despre împrejurările în care s-au pricopsit cu ele. Dacă îti propui să o iei razna, le asculti pe toate si atunci în creier se iveste un vaier planetar. Si, totusi, Iustin Morosan înregistrează si cîteva istorii. Scurte, aparent, simple, îndărătul cărora poate bănui destine complexe si complicate, de multe ori dramatice.

Un fost ofiter cu termen redus (T.R.-ist, zice), care a făcut războiul „de la cap la coadă, din ziua de 22 iunie 1940, cînd generalul Antonescu a ordonat ostasilor să treacă Prutul, pînă la Cotul Donului, si înapoi către vest, pînă în Muntii Tatra, si iarăsi în tară”. A fost un mare norocos că a venit teafăr din transee si n-a fost nici prizonier la rusi. A intrat si-n Slovacia, si-n Moravia, pînă aproape de Austerlitz, care si-a schimbat numele, nu mai tine minte cum se cheamă acum, unde a avut loc bătălia celor trei împărati, cînd Napoleon a pus locul ăsta pe harta istoriei Europei. A cantonat cu trupa lui, din marea unitate a generalului Edgar Rădulescu, si într-un orăsel de lîngă Banska-Bistrica. Are o poveste cu asezarea asta. O va spune numaidecît. Este pensionar din învătămîntul primar de vreo cincisprezece ani. Toată viata lui de civil i-a învătat pe copii să scrie si să citească. El crede că misia de dascăl de scoală este înrudită cu slujba în biserică. Cu vreo doi ani în urmă, a fost în excursie în Cehoslovacia, cu un scop anume: să revadă gazda lui de la poalele Muntilor Metaliferi Slovaci. Avea bănuiala că a lăsat acolo un copil. Singur a fost. A avut confirmarea. Atunci, în primăvara anului 1945, cînd a fost încartiruit în tîrgul slovac, în gospodăria aia era numai femeia, cu fetita ei de-o schioapă. Bărbatul se afla pe front. Nu mai avea vesti de la el de un an si mai bine. Fusese luat prizonier? Murise pe cîmpul de luptă? Nu avea nici o stire. S-a „drăgostit” cu ea. Stie si soata, aici, de fată, de episodul său sentimental. Nu era căsătorit pe vremea aia. Numai logodit. N-a voit să lase în urmă o fată încurcată ori o muiere văduvă, si cu plod în brate. Si chiar dacă ar fi fost căsătorit, ce-ar fi fost? Asa-i viata pe timp de război, departe de casă. I-a scris si a aflat că bărbatul venise acasă la vreo doi ani după încheierea armistitiului, după un schimb de prizonieri. I-a invitat, pe femeie si pe bărbatul ei, să vină în România, pe litoral, că ei n-au mare. Vor veni în august. A rugat-o pe slovacă să aducă poze cu băiatul. Cînd a vizitat-o, flăcăul făcea armată, după terminarea unei facultăti ingineresti, n-a putut să-l vadă. Musai, îi găzduieste si la ei acasă, în satul lor de lîngă Brasov. Vital, bătrînul, la cei peste optzeci de ani, si de un optimism contagios. E o exceptie, în sirul povestitorilor de boli. Nevastă-sa, desi cu sapte ani mai tînără, e mult mai trecută. Ascultă amuzată, parcă, si mîndră de isprava amoroasă a lui Septimiu cu slovaca aceea. E curioasă să o vadă cum arată. În ce limbă se vor întelege? Nu contează. „Noi stim putină germană, de la sasii nostri. În Slovacia, în Moravia, nu mai vorbesc de Cehia, multi cunosc germana. Am avut si vecini sasi. Păcat că pleacă în Federală. Ne-am înteles bine cu ei, au fost mai apropiati decît maghiarii. Ăsta-i adevărul. Si, zău, nu stiu de ce sînt asa de bătosi ungurii ăstia, că doar cînd au venit în Transilvania, în afară de corturi si cai, n-aveau nimic. Decît o bucată de carne sărată sub sea. Trăiau de pe o zi pe alta, din jafuri. Să-i lăsăm cu fumurile astea să ni le tot sufle în fată? Vom trăi si vom vedea cît. Eu rup cîteva cuvinte în slovacă, cîteva rusesti, sigur ne întelegem. Sîntem oameni, ce naiba…”

Într-o zi, la ora prînzului, o doamnă trecută de vîrsta a doua îi cere permisiunea să se aseze pe unul din cele trei scaune libere. E singur la masă. În acest sezon, spre sfîrsitul iernii, sanatoriul e putin populat. Cei doi învătători brasoveni, o companie agreabilă, plecaseră acasă cu o zi în urmă. O pofteste, cu amabilitate, să ia loc. Multumeste firesc, si ochii femeii, altfel, tristi, îndărătul ochelarilor cu destule dioptrii, surîd discret. Discutiile cu un mesean întîmplător sînt banale. Pînă într-o zi, cînd doamna, nu se stie din ce motive, simte nevoia să-i dezvăluie ceva din existenta ei.

– Sînteti pentru prima dată aici… Iustin Morosan confirmă. Eu vin de multi ani, de cînd am iesit din spital. Îmi oblojesc o rană veche de la cap, din tinerete, cînd eram cam bolîndă si credeam în tot felul de oameni, în tot felul de lozinci. Îmi lăsam acasă bărbatul si fetita si mergeam prin sate cu echipele de tovarăsi, ca să lămuresc tăranii să intre în colectiv. Vă puteti întreba ce căuta o femeie tînără, cu bărbat si copilă, pe coclauri? Ce interes avea? Eram activistă în U. F. D. R., lucram la o filatură din Bucuresti si îmi intrase în cap că trebuie să iau parte la schimbarea societătii. Cum? Cu gura, prin sedinte, pe drumuri, prin sate. Stiti ce a fost U.F.D.R.-ul? O uniune a femeilor, înfiintată de partid. Visam că scap de zgomotele îngrozitoare din fabrică, de scamele care îmi intrau si-n plămîni si că voi fi o functionară cu răspundere, că voi lucra într-un birou, cu leafă mai bună si în conditii omenesti. Si executam cu mult zel sarcinile. Asa am trecut eu la colectivizare. Este drept, nu-i întelegeam pe tărani, nu stiam mai nimic despre ei. Crescusem în mahalaua orasului, eram si prea tînără si proastă, vedeam, cum se spune, cai verzi pe pereti… Bărbatul, lăcătus într-o uzină, era chiar mîndru cînd vedea cum vine masina la poartă si mă ia pe teren. Fetita crestea mai mult cu maică-mea, Dumnezeu s-o odihnească. Ea nu era de acord cu ceea ce făceam. Îmi si spunea să-mi văd de munca mea de la fabrică si să-i las în pace pe tărani, că ei stiu mai bine decît mine ceea ce au de făcut. Dar eu îi ziceam că ce stie ea, femeie venită de la tară, că acum se schimbă vremurile si trebuie să le fortăm să intre pe alt curs. Si alte bazaconii învătate prin sedinte. Si într-o zi, pe înserate, era ceată groasă, nu se luase zăpada de peste tot, asta în anul cînd s-a declarat încheierea colectivizării, ne îndreptam cu masina, un GAZ rusesc cu prelată, către un sat de pe Valea Prahovei. Indicatia era să stăm acolo pînă înfiintăm colectivul. Fie si cu cincizeci de tărani. Ca să dăm un exemplu pentru o întreagă zonă, foarte îndărătnică la colectivizare. Satul, cu oameni gospodari, cu vii si livezi, cu multe cazane de tuică. Prim-secretarul a considerat că si acolo putem găsi tărani mai slabi de înger si vom izbuti să facem bresa. Avea el informatiile lui, de la cine trebuia. S-a dovedit că era prost informat. Adevărul este că îi intrase frica în oase, ca tuturor stabilor de la regiuni si raioane. Se temea să nu fie schimbat, să nu i se ia pîinea si cutitul. Ordinul de la Gheorghiu-Dej era clar: pînă la începerea arăturilor de primăvară, colectivizarea să fie declarată încheiată. Se făceau pregătiri mari pentru un congres. Si, cum ne apropiam de sat, dintr-odată vedem în lumina farurilor o retea de sîrmă ghimpată, dar si de otgoane, de-a latul drumului. Masina începe să danseze în stînga si-n dreapta, sîrmele, otgoanele loveau tabla si prelata, un far se spărsese, si GAZ-ul intră într-un sant, prins ca într-o plasă, apoi, se răstoarnă. Eu am fost accidentată rău. Oamenii din echipă îmi oferiseră, din politete, bineînteles, locul din fată, locul mortului. Nu am fost om aproape jumătate de an. Cînd mi-am revenit din anestezie, am văzut că eram toată cîrpită. Am stat în spital mai mult de două luni. Nu credeam că o să mă mai pun pe picioare. Aveam niste dureri de cap, că voiam să iau pastile, să nu mă mai trezesc niciodată. Ceream mereu morfină. Slavă Domnului, de cînd am început să vin în statiunea asta, merg pe picioarele mele, durerile de cap m-au slăbit mult si îmi duc singură bucata de pîine la gură. Că nu-i mai mare blestem decît să fii hrănit cu lingurita de altcineva… Se prezintă scurt: Filofteia Drujinescu mă cheamă.

Se prezintă si el. Femeia face o pauză. I se răcise mîncarea în farfurie. Parcă, nu-i mai vine să se atingă de bucate. Îsi scoate ochelarii si îi sterge cu sîrguintă, ca si cum asta e preocuparea ei esentială în clipele astea. O întreabă, stins, ce s-a întîmplat cu satul în care ea si echipa de lămuritori se duceau să-i lecuiască pe tărani de gîndul proprietătii, să semneze o cerere prin care ei renuntau la pămîntul lor, la vitele lor, la ceea ce agonisiseră ei si părintii lor.

– Pînă la urmă, a fost colectivizat. Satul a fost înconjurat cu trupe de securisti si militieni, s-au făcut arestări. Se chema că tăranii sabotau, prin fortă, actiunea partidului, si atunci s-a răspuns cu fortă. Sigur că raportul a fost disproportionat, iar măsurile, ca-n vreme de război… Atunci, într-un pat de spital fiind, schiloadă si cu mintea tulburată, m-am bucurat că tăranii ăia au fost pedepsiti. Ceva mai tîrziu, am înteles că ei aveau dreptate. Îsi apărau drepturile lor. Nu era nevoie de silnicie. Cine nu voia trebuia lăsat să se lămurească singur. Eu m-am băgat ca proasta în chestia asta, vezi Doamne, eram ufederistă si trebuia să intru în jocul puterii politice. Norocul meu a fost că am întîlnit un laborant. Făcea analizele în spital. S-a îndrăgostit de mine, dragul de el. Eram frumoasă pe atunci, chit că fusesem cîrpită în copci si bandaje. De nu eram căsătorită, l-as fi luat de bărbat. O spun cinstit. Tare manierat si destept om. Fusese student la Chimie, exmatriculat pentru că taică-su, gospodar într-un sat din Vrancea, avusese un petic de pădure si o moară pe apă. Făcuse si Canalul. Băiatul ăsta mi-a deschis ochii, povestindu-mi istoria familiei sale. Pe urmă, mi-am văzut de viata mea si a familiei mele. Dacă as avea mintea de-acum si vîrsta de-atunci, nu mă multumeam să torc fire de bumbac într-o filatură si să bat din gură prin sedinte, măgulită că mi se dă atentie, că sînt băgată în seamă. Învătam carte, nu băteam coclaurii să le vînd gogosi tăranilor. Am mai dres ceva din viata mea. Am făcut liceul la seral, am învătat dactilografie ca lumea, după normele limbii române, ba, si putină stenografie. Lucrez de ani buni în secretariatul unei institutii. Curînd, voi iesi la pensie. Iar făcu o pauză si îsi sterse lentilele ochelarilor. De o bună bucată de vreme, nu mă îngrijesc numai de rănile trupului, ci si de rănile care nu se văd. De ele trebuie să am mai mare grijă.

Peste două zile, la masa lor vine – o recomandă comeseana lui Iustin Morosan – „prietena mea din Bucuresti, doamna Clementina”. Se vede că se înteleseseră să se întîlnească în acest sanatoriu. O doamnă din cap pînă-n picioare, stilată, cu limbaj ales, muntenesc, însă, din zona Argesului, fără pă, d-acilea si alte pronuntii de acest soi, auzite si în graiul unor oameni cu carte din capitală, cu ifose de intelectuali. Subtire, dar nu costelivă, îmbrăcată în culori închise, are o podoabă de păr alb, strîns în două cozi groase, împletite si adunate într-un coc original, precum vedem la cucoanele din pozele vechi, de familie, făcute în saloane boieresti. Iustin Morosan vede, imaginar, chipurile doamnelor din familia marelui vornic Vasile Alecsandri, tatăl poetului si diplomatului rasat. Dar, uitîndu-se mai atent, crede că doamna din fata lui seamănă izbitor cu principesa- pianistă Elena Bibescu, pe nedrept uitată, pentru că lumea nu stie decît de ambitioasa si frumoasa Martha Bibescu, poreclită, în anumite cercuri, si Martha Hari. Doamna Clementina îsi poartă cu distinctie vîrsta. Ochii mari, negri, adumbriti de vagi cearcăne, pielea măslinie, curată, creturile fine de la coada ochilor, fruntea înaltă, marcată de linia argintie a părului, toate subliniau nobletea înnăscută. Văzuse mai multe fotografii ale generoasei principese, una, si alături de George Enescu, din vremea cînd adolescentul cu har genial era ajutat de ilustra pianistă să se afirme în lumea selectă a Parisului, în vestitele „concerte Colonne”. Fotografiile, dar si alte documente, adunate într-o mapă groasă, i le arătate un cărturar, mare iubitor de muzică aleasă, literat subtire, care avea de gînd să scrie o monografie despre personalitatea Elenei Bibescu, născută Manolachi Kostaki Epureanu, din Bârlad.

– Aveti aici, stimate domn, o prietenie, poate, ciudată la prima privire: între o proletară, mă rog, de o bună bucată de timp, nu chiar proletară, oricum, o fostă ufederistă, si o boieroaică adevărată, zise doamna Filofteia, glumind, pe jumătate amar-autoironic, pe jumătate cu bucurie sinceră. Măcar atît a făcut comunismul în viata mea: s-o cunosc pe această doamnă adevărată, care mi-a acordat prietenia ei.

– Lasă-l, Filofteia, pe domnul în pace, o linisti doamna Clementina, firesc, calm, fără nici o urmă de repros. Să ne vedem de-ale noastre. Iertare, domnule, noi ne ducem la plimbare. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc. La revedere.

Din acea zi, Iustin Morosan a căutat să nu mai vină la masă în aceeasi serie cu cele două prietene. Simte – se poate însela – că bătrînele doamne au să-si spună povestile lor. Nu vrea să le stingherească. Ocazional, le întîlneste pe aleile parcului sau în holul central al hotelului. Le salută cordial si schimbă propozitii conventionale. Ar fi dorit să stie ceva din viata doamnei Clementina, boieroaica de altădată. A rămas cu regretul că n-a aflat nimic.

La bazinul pentru bărbati, în apa căldută, usor mineralizată, mirosind foarte putin a sulf, oamenii, cei mai multi, de vîrsta a treia, au chef de vorbă. Pe băncile laterale, unde se odihnesc trupurile subrezite de reumatisme, de felurite traume, se încheagă conversatii obisnuite, uneori, si istorisiri pline de farmec. Un bărbat volubil, cu statură mai mult scundă, însă, foarte viguroasă, numai fibră, de parcă ar fi făcut sport toată viata lui, din care pricină pare mai înalt, îl întreabă cum de se află în sanatoriul ăsta, cu tineretea lui. Îi spune că si dumnealui nu pare să aibă nevoie de recuperare, si totusi… Îi dă dreptate. Cum e vorba: aparentele înseală.

– Mă uit si la tînărul din cărucior, poate că l-ati văzut, se asează pe povestit atleticul pacient. Îl văzuse pe tînăr. Băiatul ăsta a fost sportiv de performantă. A practicat schiul. S-a si scris despre el în ziarul „Sportul”. L-am întîlnit pe pîrtia de la Poiana Brasov. Că si eu am făcut sportul ăsta, bineînteles, ca amator. Cel mai mult îmi plac, însă, drumetiile pe munte. Ani de zile, am fost cu cortul în toate concediile. Pe nevastă-mea o trimiteam la mare cu copiii, iar eu, cu un grup de prieteni, prin munti. Pot zice că am fost în toti masivii din România. Să revin la mîndretea asta de băiat. O secundă de neatentie, si schiorul nostru si-a paradit coloana. Cine stie dacă va mai merge pe verticală. Mare păcat. Poate, îl ajută Dumnezeu si scapă din nenorocire…

– Dumneavoastră spuneti că ati bătut muntii, că ati făcut si sportul ăsta frumos de iarnă, mă rog, amator, dar aveti un trup călit, asta se vede… Atunci, ce căutati la tratamente în sanatoriu?, îl întreabă Iustin Morosan cu detasare.

– Eu, domnule, sînt de loc de pe bratul Borcea, din Călărasi. De copil, am fost la pescuit si la vînătoare prin băltile noastre. Cu bunicul, cu tata. Umezeala mi-a intrat în oase. Pe urmă, am bătut tara în lung si-n lat cu masini grele, pe tot felul de drumuri. Am lucrat la aprovizionare pentru o întreprindere mare din Bucuresti. Ei, toate astea s-au adunat. Mă rup durerile lombare. După ce vin în statiunea asta, o jumătate de an mă simt bine. Trebuie să mă oblojesc. Vă dati seama ce s-ar fi întîmplat cu trupul meu, dacă nu făceam si sporturile de care v-am vorbit? Eram o legumă. Asa… Dar părerea mea este că cel mai mult contează cu ce fel de snagă vii pe lume. Că si bunicul a fost vînător pînă pe la optzeci si cinci de ani, cînd l-au lăsat vederile, iar de pescuit a pescuit pînă la nouăzeci de ani, si nu la undită, ci la năvod, tone si tone de peste, că pe bratul Borcea, pe vremea lui, foiau pestii. A trăit verde pînă la nouăzeci si sapte de ani, fără să pună o pastilă în gură, fără să stie ce-i aia spitalizare, sanatoriu. Dar ardei iuti, bunăoară, zeci de kilograme a înghitit. Ca să vă spun drept, a dus totusi o viată cumpătată, după cum îmi amintesc eu…

– Cu s-a ocupat bunicul dumneavoastră? Bănuiesc că n-a trăit numai din pescuit si vînat.

– Nici vorbă. Bunicul dinspre tată, că de el vorbesc, a fost tăran, dar si negustor. Stia să-si vîndă produsele. De aia a si trăit mai bine decît alti tărani. Poate, la fel de înstăriti ca el. Între bratul Borcea si cîmpie, între Dunăre si Borcea, crestea oi si porci cu nemiluita. Un fel de a zice, crestea. Dădea animalele în luncă si se hrăneau singure. Avea un cioban si un porcar, atît. Bun înteles, si vreo doi oameni în curte. Gospodărie mare, la marginea tîrgului. Cum s-ar zice, bunicul a fost un exploatator. Omul surîde ironic. Nici copiii nu erau scutiti de treabă. A avut copii de la trei neveste. Eu am cunoscut-o numai pe ultima. Celelalte muriseră. Pe atunci, nu era moda divorturilor. Ce îmi aduc eu aminte, atît cît l-am prins în viată, e că se purta si era respectat ca un sef de trib. De pildă. Lua masa singur, într-o încăpere mică, unde se si odihnea cîteodată. Acolo, avea la îndemînă dulapul cu rachiuri si lichioruri de casă, lada cu ceapă si usturoi, siragurile cu ardei iuti, agătati pe un perete din preajmă, numai să întindă mîna după portia lui de condiment focos. Îl servea numai nevasta. După ce isprăvea de mîncat, venea în camera mare, bucătărie si sufragerie în acelasi timp, unde era adunat tribul din care făcea parte si un om din curte, om lui de încredere, cînd lipsea din gospodărie. Lumea zicea că i-ar fi fost fecior, de la una din mîndrele lui. Se aseza în capul mesei, scaunul lui era întotdeauna gol, atunci cînd el lipsea. Avea un baston din lemn de abanos la picior. În fată, o nelipsită tipsie din argint, pe care se odihneau o cească mare cu cafea căldută, un clondir mic, burduhănos, cu lichior de casă, si un păhărel din portelan alb, ca o cescută. Asista la masa fiilor si fiicelor din cele trei căsătorii. Bun înteles, care nu se căsătoriseră încă. Cîteodată, mai venea si un nepot sau o nepoată. Cum făcea vreunul un moft sau un gest de proastă crestere, ceva care nu se cădea, punea mîna pe bastonul lustruit de atîta întrebuintare, de parcă ar fi fost dat cu lac în fiecare zi, si-l atingea usor pe nesocotit peste umăr, fără nici o vorbă. Nu tare, dar atît cît să se stie că acolo, în capul mesei, seful veghează la buna rînduială a lucrurilor. Nici nepotii ori nepoatele nu erau scutiti de pedeapsă. Cel atins stia regula: se ridica de la masă, făcea semnul crucii, multumea pentru îmbucăturile de pînă atunci si părăsea încăperea. A doua zi, locul împricinatului era gol. Se reabilita prin hărnicie si bună cuviintă. Poate că de aceea familia tărănească a fost, veacuri la rînd, unită. Ori, acum…

– N-a fost nici un răzvrătit în familia bunicului, vreun neisprăvit care să-l facă de rusine, vreo fată care să-i vină cu burta la gură, fără să fie măritată?

– Să vedeti ce fapte curioase se petrec în viata omului. Si în viata bunicului meu. Zic si eu, asa, ca să mă aflu în treabă, ca si cum dumneavoastră n-ati sti că sînt întîmplări care n-a nici o explicatie, că vin pe nepusă-masă, fără să avem vreo contributie, fără să stim de ce vin si încotro merg, fără putinta de a le schimba mersul. Numai Cel de Sus stie… Toti feciorii lui mosu au fost dati la scoală. Cine rămînea de cărută, se supunea unei legi stiute din prima clasă de gimnaziu: rămînea în gospodărie si se descurca după puteri si minte. Patru clase primare le făceau toti: si băieti, si fete. Pînă la urmă, toti feciorii au plecat în lume, la scoli mai înalte ori la meserii. Fetele, trei la număr, au fost măritate cu zestre bogată, după flăcăi chivernisiti. Norocul lor: toate erau frumoase si, mai cu seamă, sănătoase. Si acum vine curiozitatea: taman cel mai sturlubatic fecior, abia intrat la o scoală de ucenici, despre care bunicul nu credea că o să fie ceva de capul lui, taman ăsta s-a întors la cuibul tribului. De ce tocmai cel mai risipitor, petrecăret si nesupus fiu i-a venit alături? N-a găsit, se pare, un răspuns la această întrebare. S-a dus pe ceea lume cu această nedumerire. Nici eu nu am. Risipitorul fecior este tatăl meu. Si n-a venit, acest fecior, doar pentru a-i mosteni averea, pentru a o împrăstia. Nu, el a sporit averea. Cum? A dovedit că are o chemare mai ascutită către negustorie. S-a spus că ar fi învătat dedesubturile, clenciurile si tainele negotului de la un înstărit comerciant grec din Constanta. Lăsase scoala de ucenici, nu-l trăgea deloc ata să bată cu ciocanul, nici nu stiu ce meserie ar fi trebuit să învete, si a intrat băiat de prăvălie la grecotei. Pe urmă, a venit acasă să facă negustorie. Sămînta o avea în sînge, probabil, de la bunicul, cine stie de unde ivită în ei, pentru că dacă n-ai o anumită sămîntă, nici Dumnezeu nu cere. Comercializa, cu mîna lui, tot ce producea în gospodărie, în grădină, pe cîmp, în baltă. De la surplusul de cereale si animale pînă la ouă si sămîntă de dovleac, de la lapte si brînză pînă la suncă afumată si miei de Pasti. Tot. Dar, periodic, trăgea cîte un chef de pomină. Înainte de postul Crăciunului si la iesirea din iarnă, cam pe la Sfîntul Toader. Stia tot tîrgul de escapadele lui. Numai în capitală. Acolo, se pare, găsea tot ce înseamnă petrecerea trupului, ogoirea sufletului obosit si aerisirea creierului. Cum îsi termina ultima lucrare în cîmp, în grădină, cum aduna nutretul pentru iarnă si punea toate treburile în rostul lor, înainte de căderea gerului iernii, îi lăsa grijile casei nevestei, iar grajdul, cotetele, ocolul de oi omului de încredere din curte. Îsi anunta rudele din Bucuresti, unde trăgea statornic trei-patru zile. Stiau neamurile că vine si căruta cu daruri. Trimitea om de bază pentru acestea. El lua trenul, cu vagonul de primă clasă. Îsi anunta si prietenii de crîsmă, prin telefoane, prin telegrame. După ce cobora pe peronul Gării de Nord, lua un taxi sau o birjă cu doi cai, după împrejurări si chef. Si era primit ca un pasă. Carul cu plocoane gustoase sosise cu o zi înainte. Treaba era bine calculată. Si începea descărcarea: o bute cu vin nobil chilimbariu, alta, cu vin ca sîngele de urs, din poamă de Basarabia, două-trei plosti cu rachiuri felurite, din prune, din dude si cirese amare, din pere si caise, niciodată din tescovină, asta o dădea la porci, că si ei au nevoie de putină băuturică, zicea, si-apoi, din tescovină iese o putoare, nu tuică, doi saci cu făină, unul, din porumb, celălalt, din grîu, rate, găini, un curcan, ăsta nu era pentru sacrificat atunci, îl aducea pentru sărbătorile Crăciunului, cîteva sunci afumate, cîteva cununi de ceapă, usturoi si ardei iuti, un cos cu nuci. Bucate cît pentru o nuntă. Nu voia, în ruptul capului, să se spună, nici pe la colturi, că stă pe cheltuiala neamurilor. Punga cu bani, zece-cincisprezece mii de lei, era destinată pentru crîsmă, bacsisuri, muieri, lăutari. Erau bani, pe atunci, nu glumă. Mi-a povestit toate aceste amănunte un văr de-al meu mai mare, care asista la descărcarea darurilor aduse de unchiul din Călărasi. În buzunarele nepotilor strecura firfirici, acadele, turte dulci. Sosirile tatei erau ca niste sărbători în casele neamurilor din Bucuresti. În oras, trăgea la un singur restaurant, la Cina, acolo, se descurca el, acolo se simtea în largul său. Prima oară, cînd fusese în Bucuresti cu gînd să petreacă cu banul agonisit de el, acolo îl duseseră soră-sa si cumnatu-su. Si fusese tratat ca un bei. Din fata acelui local, de pe trotuar, chema taxiul, să-l ducă la gară. Băga două degete în gură, scotea un fluierat strasnic, cum făcea în cîmpia Bărăganului, cînd chema pe cîte un crestin să-i dea socoteală pentru lucrul făcut sau nefăcut. Se aseza, întotdeauna, în spate, pe locul din dreapta, se apleca usor în fată, îi lipea pe frunte soferului o sută de lei, chit că drumul pînă la gară l-ar fi costat numai douăzeci si cinci de lei, si-i zicea atît: La gară, nene! Si mai avea un chef tăranul negustor din băltile Borcei, un chef aproape ciudat pentru neamurile cu mai multă carte, din marele oras, din care motiv îl si pretuiau, mai cu seamă că de acea plăcere a lui profitau si rubedeniile, fără să scoată un franc din buzunar: plătea tuturor celor care îl însoteau bilete la varietătile „Cărăbusului”, la operă si operetă. Numai la „Savoy” se ducea singur. Agăta o damă care-i păpa ultimul bănut. Biletul de întoarcere, bun înteles, tot la clasa întîi, era în portofel.

 

Revista indexata EBSCO