Jun 28, 2013

Posted by in Consemnari

Constantin COROIU – Note dintr-un jurnal antinostalgic

1. Amintiri la a 85-a aniversare a Radiodifuzunii Române

Aveam vreo zece ani cînd am auzit prima dată, în casa părintească dintr-un sat vrîncean, vocile de neuitat ale crainicilor Radioului. Mai ascultasem emisiunile acestuia, dar la vecini sau la rude. De unde veneau vocile acelea de o maiestuoasă căldură!? De unde si cum venea muzica? Cine si cum erau acei oameni care vorbeau, cîntau, rîdeau, plîngeau!? Multă vreme uriasul laborator nevăzut de evenimente culturale, spirituale, artistice a rămas pentru mine un univers misterios. Fapt e că Radioul m-a înarmat cu primele – si cele mai durabile – cunostinte de muzică: de la cea populară la cea simfonică, de la cea instrumentală la operă si operetă. Tot el mi-a deschis gustul pentru teatru. Ce dramatizări si adaptări ale marilor opere clasice românesti si universale, în interpretarea si regia unor monstri sacri ai teatrului românesc, am ascultat de-a lungul multor ani! Cu cîtă nerăbdare asteptam să sune gongul Teatrului radiofonic (Teatru la microfon), cel mai accesibil Teatru National al României. Vorbim adeseori de vicisitudinile, de dramele si închiderile de orizont ale „obsedantului deceniu”. Si pe bună dreptate. Dar uităm în mod vinovat că cea dintîi institutie a tării care ne-a salvat sufletele a fost Radiodifuziunea Română. Viata la tară era grea. Dările la stat, cotele, cum li se mai spunea, erau împovărătoare, ucigătoare. Ca si în epoca postdecembristă, ca să-l citez pe un primar actual dintr-o comună vasluiană, clopotele bisericilor se înrosiseră de atîta moarte… Mama vindea struguri si fasole pentru a strînge cîtiva lei cu care să-mi cumpere caiete si cerneală. Astăzi nu le-ar mai putea cumpăra. As rămîne semianalfabet precum majoritatea copiilor de astăzi din satele unei Românii nu ca atunci practic ocupată si vlăguită de uriase datorii de război ori de secete pîrjolitoare, ci în una, nu-i asa?, liberă si democratică, dar care parcă abia acum îsi dă măsura întreagă a ceea ce zicea Cioran că ar fi singura ei vocatie: eseculratarea.

Radioul m-a conectat atît cît se putea la lumea mare, la viata culturală, literară, artistică. Unde esti tu „obsedant deceniu”? Prefer să citesc din nou cărti ca, de pildă, Tînăra gardă – care, dacă stau si mă gîndesc bine, nu era o carte proastă, ci doar tezistă –, dar să nu mai aud manele si să nu mai asist neputincios si oarecum resemnat la stîlcirea, terfelirea limbii române, inclusiv pe toate undele radiofonice.

Atunci, dar si în anii care au urmat, pînă aproape de absolvirea facultătii, nu aveam cum să stiu sau măcar să bănuiesc că eu însumi voi lucra, timp de peste 17 ani, în laboratorul acela nevăzut, plin de taine, de unde se revărsau în eter si de acolo în inimile noastre, atîtea frumuseti… Vrîncenii, între care familia mea, ascultau cu regularitate Radio Iasi, la acea vreme cel mai important post românesc după Radio Bucuresti, care, fireste nu întîmplător, dispunea si de un emitător de mare putere ce ne făcea auziti pînă departe în Orient. Eu însumi am „prins” Radio Iasi, în vara lui 1984, tocmai în inima Siberiei… Un moment mai mult decît emotionant mi-a rămas în memoria afectivă. Cîtiva tehnicieni brasoveni care lucraseră o perioadă de vreo sase luni la Vladivostok, deci la vreo zece-unsprezece fuse orare de România, la întoarcerea în tară au tinut să vină la Iasi pentru a ne cunoaste direct si a ne multumi că le-am fost o punte de legătură cu tara. E de prisos a mai spune că în acea vreme, cînd nu existau satelitii si Internetul ce aveau să transforme planeta într-un sat fără cîini prin care, cum ar zice Creangă, miseii umblă fără băt, era o adevărată performantă privind tehnologia comunicatiilor să fii auzit atît de departe.

Nu puteam percepe atunci pe deplin ecoul emisiunilor noastre de limbă, literatură, istorie, folclor, teatru etc. în constiinta românilor din afara granitelor, desi primeam o bogată corespondentă. Întîlnindu-mă în anii de după 1990 cu scriitori, cu artisti si ziaristi, cu politicieni si oameni simpli de peste Prut si de peste alte rîuri românesti, am putut afla ce a însemnat pentru ei postul nostru de radio, care i-a tinut în legătură cu tara, cu arta, cultura, traditiile si spiritualitatea natională, dar, mai înainte de toate, cu limba română. Or, dacă ar fi să-l credem pe Julien Grean – si eu îl cred! – „Limba este singura noastră patrie”.

 

2. Impostură si profanare

Scriind în anii trecuti despre impostură si profanare m-am referit si la faptul că în faimoasele studiouri Mosfilm, acolo unde s-au creat atîtea capodopere ale artei cinematografice, se comisese un film porno după romanulEvgheni Oneghin al lui Puskin. În viziunea cinematografică porno, Tatiana Larina, unul dintre cele mai memorabile personaje feminine ale literaturii universale, este – ce altceva? – manager (la o firmă de publicitate). La vremuri noi, eroine noi! Regretatul profesor, eseist si traducător Emil Iordache, gratie căruia am aflat de pelicula cu pricina, preciza, comentînd acest act profanator, că „personajul feminin principal din capodopera lui Puskin, Tatiana Larina, a ajuns să simbolizeze femeia rusă în general, capacitatea ei de a iubi si a se sacrifica pentru cel iubit, dar si puterea de a o lua de la capăt atunci cînd este respinsă. Este una dintre femeile literare de o coplesitoare puritate, scrisoarea ei către Oneghin fiind stiută pe de rost de orice rus care a frecventat măcar scoala generală”. În transpunerea cinematografică de care vorbim, puritatea eroinei „se converteste” în forta de a realiza cît mai multe performante sexuale (plătite de producător cu 250 de dolari fiecare partidă). Terenul de „suferintă” al Larinei devenise acum un pat imens cu baldachin, iar partenerul de „iubire” – un… Oneghin musculos cu priviri bovine.

Să fi devenit Rusia tara profanatorilor sau fie si numai a stricătorilor de capodopere? Nu o să cad în eroarea de a crede asa ceva. Si totusi! Criticul Al. Călinescu relata într-un cotidian că un editor rus si-a propus să-i facă un pustiu de bine lui… Lev Tolstoi si să-i „actualizeze” romanul Război si pace, care – vezi Doamne! – e prea lung si plicticos. În consecintă, el a decis să opereze o serie de modificări:

„1) scurtarea romanului, ceea ce îl va face mai dinamic si mai usor de citit; 2) eliminarea digresiunilor filosofice si istorice, prea grele pentru cititorul de astăzi (asta cam asa-i, dar nu e vina lui Tolstoi! – n.mea); 3) toate dialogurile în frantuzeste… să fie traduse în ruseste; 4) accentul să cadă nu pe război, ca la Tolstoi, ci pe pace; tot ceea ce tine de Napoleon, de campania din Rusia etc. să fie scurtat… 5) Tolstoi a gresit cînd a rezervat unora din personajele sale o soartă tristă; iată de ce, în noua versiune, printul Andrei Bolkonski nu mai moare, iubirea pe care i-o poartă Natasa devine plină de sperantă. Cititorul va fi si el fericit cînd va constata că totul e bine cînd se termină cu bine”.

Nu stiu dacă cititorul va fi sau nu mai fericit, dar nefericitul editor m-a făcut să mă gîndesc serios la o… nostalgie a celebrului cineast Nikita Mihalkov: „Cel putin pentru noi, rusii, ar trebui reintrodusă cenzura”.

 

3. 250 de zile de lectură într-o viată de om

O revistă de stiintă si cultură din Franta publica, cu un deceniu în urmă, un dosar consacrat Timpului. Timpului material, celui despre care anticii – cu spiritul lor deopotrivă metafizic si pragmatic – ziceau că fugit irreparabile. Dosarul avea ca generic întrebarea: „Cum trece timpul vietii noastre?” sau, altfel spus, cît timp petrecem, ori cheltuim, cu fiecare actiune, preocupare, habitudine etc. Drept răspuns, se prezentau în sinteză rezultatele unei cercetări, prefatate de un excurs în istoria mentalitătilor, a modului cum a fost perceput timpul, inclusiv conceptual, de-a lungul mileniilor, în diverse epoci, pînă în prezent. Concluziile la care ajunseseră cercetătorii – folosind cele mai moderne mijloace de investigatie – privind problema trecerii si petrecerii timpului de care dispunem într-o viată sînt frapante.

Circa 500 de zile le consumăm stînd la cozi. Pentru a ne îmbrăca avem nevoie de 531 de zile, iar pentru a ne adresa banalul, formalul „Bună ziua” cheltuim 8 zile din existenta noastră. Completarea foilor de impozit ne răpeste 5 zile. Nu mai putin de 159 de zile ni le petrecem la toaletă. Rîdem împreună cu prietenii un an si 258 de zile. În timpul pretioasei noastre vieti, la volan ne aflăm circa 5 ani. În fata televizorului pierdem 6 ani, iar somnul ne răpeste 23 de ani. Cea mai mare parte a vietii stăm în picioare, adică 30 de ani. Dintre acestia, 16 reprezintă mersul efectiv pe jos. Mîncăm 6-7 ani si visăm doar 4 (nu se precizează aici dacă a fost luat în calcul si visul în stare de veghe). Facem amor 110 zile (e mult, e putin?!). 180 de zile vorbim la telefon. Cu sigurantă nu s-a avut în vedere aici vorbăria „învîrtitului”, a parvenitului postdecembrist de la noi, care comunică pe telemobil lucruri foarte importante din orice situatie sau pozitie s-ar afla: sedintă, Consiliul Europei, talk-show-uri TV, plaja mării, muntii patriei, avion, automobil, grevă si, dacă interesul sau partidul o cer, chiar de la WC… Am mai consemnat cîteva date pentru pitorescul lor. Avem guturai un timp egal cu un an si 135 de zile, plîngem 50, ne spălăm pe dinti 92 de zile, iar privitul ceasului ne ia trei zile din viată.

Cea mai socantă cifră mi s-a părut însă cea trecută în dreptul acelei dulci zăbave de care vorbea bătrînul nostru cronicar, si anume: cetitul cărtilor. Acestei zăbave i se consacră doar 250 de zile.

Mă îndoiesc că în timpul care a trecut de cînd s-a efectuat cercetarea, unele cifre, în primul rînd cea privind timpul rezervat lecturii, nu au devenit si mai alarmante.

Revista indexata EBSCO